Oradea a fost întemeiată de un
rege maghiar și întregită ori adăugată la România
(cum vă place) de un rege
german, după desenele unor frontiere făcute de un geograf francez. În două
toamne consecutive, atrași de un festival de vin, i-am întâlnit pe toți acești
protagoniști ai istoriei sale în Cetate, în oraș și, respectiv, într-un parc,
încremeniți în eternitatea lor de bronz și nisip, de-acum atracție irezistibilă
pentru turiști și porumbei...
Cu un an în urmă, la prima noastră participare la Oravinum, manifestare de profil oenofil
ajunsă la a cincea ediție, plasată într-o... sinagogă, unul dintre organizatori
ne-a mărturist că s-a inspirat dintr-un alt festival ce are loc în Olanda, la
Groningen, după ce mezinul CDViN, Dani, care era student pe atunci acolo, a
făcut un
reportaj despre acel Wijnfestival 2018
desfășurat în Biserica Aa-kerk.
Ajunsesem la acel prim, pentru noi, Oravinum
după un minunat city break petrecut alături de rude dragi, în octombrie 2022, la
Băile Felix și în cetatea Oradiei.
Cel care cunoaște Nagyvárad, știe bine că o călătorie
în capitala Bihorului trebuie făcută chiar și în
absența unei invitații
oenologice de nerefuzat. Cum aceasta a existat,
cu atât mai mult ne-am dorit să
revedem Oradea anul trecut, pentru ediția din noiembrie 2022, a patra, a Oravinum. De data aceasta, am ales Hotelul Stokker drept loc de cazare și
nu am regretat deloc. Am călătorit ca de obicei în patru, în bătrâna și draga
Toyota Corolla, o adolescentă de 17 ani care face cam două ore din Arad până în
centrul Oradiei, dacă nu cumva ne rătăcim din pricini de lucrări urbane și de
GPS confuz.
Hotel
Stokker are toate argumentele pentru a determina un client
să se întoarcă, însă cel mai important
dintre acestea este restaurantul său. O
echipă de profesioniști lucrează aici neîntrerupt de mai bine de un deceniu,
oferind un meniu de calitate, un ambient plăcut și o servire ireproșabilă. În
plus, și muzica
aleasă, care răsună la volumul potrivit dintr-o excelentă boxă Marshall, te poate face să te simți
bine, alături de toate celelalte ingrediente marca Stokker. Între acestea se numără, fără îndoială, și excelenta
tocăniță de vițel cu găluște, precum și deliciosul limoncello. În plus, hotelul
nu e departe
de Corso, de centrul
urbei, de toate acele clădiri restaurate care au recreat faima acestui oraș
chezaro-crăiesc. Iar dacă ai ajuns pe Corso,
iaca imediat pe dreapta, peste Criș, și Primăria, iar mai la stânga, tot pe
malul Crișului, uriașa sinagogă, Templul
Sion, locul de desfășurare al festivalului de vin.
Supranumită La
Petite Paris, adică Micul Paris, Oradea, urbea de pe Crișul Repede, a fost
desemnată
recent de publicația European
Best Destinations cea mai frumoasă destinație Art Nouveau din Europa. În
top, îi urmează Budapesta, Barcelona, Aveiro, Darmstadt, Subotica, Riga,
Terassa, Ljubljana și Viena. În cazul majorității edificiilor orădene
construite în acest stil
arhitectonic între anii 1890 și 1914, trăsătura
definitorie o reprezintă decorația florală, cuprinzând cârcei, flori,
viță-de-vie, vrejuri și frunze, inimi și rozete. Motivele lutiforme, inspirate
poate și de extraordinarele flori exotice care abundă și azi în Băile Felix, se
regăsesc și ele în ornamentația stilului Art Nouveau. Oradea se mândrește cu 89
de clădiri și monumente Art Nouveau, între care se numără Palatul Primăriei, Palatul
Vulturul Negru, Palatul
Episcopiei
Greco-Catolice, Palatul
Moskovits-Miksa, Palatul Füchsl,
Palatul Stern, Casa Darvas -La Roche, Casa
Poynar, Magazinul de sticlărie
Deutsch (Mesopotamia), Casa Adorján, Palatul Rimanóczy Kálmán
Senior.
Am admirat multe dintre aceste clădiri și palate,
plimbându-ne agale pe Corso ori prin
Piața Unirii, pe
alte străzi centrale. Așadar suntem în noiembrie 2022, descoperim
totul precum niște copii adulți, care au fost cândva aici și nu își mai amintesc
toate detaliile. Teatrul stilat, statuia Reginei Maria, care – curios sau nu - se
află pe alt mal al râului decât cea a Regelui Ferdinand I, Întregitorul. Tot în mod
ciudat sau nu, Strada Patrioților se intersectează cu Strada
Moscovei, dovadă
că aceste două noțiuni, să nu zic națiuni, au fost mai mereu perpendiculare
(contondente?) de-a lungul istoriei. Porumbeii zboară deasupra bronzurilor,
pescărușii planează peste apele Crișului Repede, sufletul nostru de călători e
parcă și el împrumutat de la o nenumită zburătoare,
iar ochii încearcă să cuprindă
dintr-o privire toată această cuminte splendoare cosmopolită, multietnică,
profund europeană.
Orașul restaurat încă emană puternic acel spirit
imperial, desenul urban maghiar și rafinamentul
evreiesc deopotrivă, acesta
este și farmecul său identitar. În plus, curajul și perseverența de a organiza
un festival de vin într-o sinagogă arată o deschidere mentală și culturală pe care, poate, nici un alt oraș din România
încă nu o are. De fapt, lăcașul unde se desfășoară evenimentul a fost cândva epicentrul
unei imense suferințe, provocate de ura care a stat prea multă vreme la baza
multor pogromuri,
masacre, războaie. Oradea a făcut parte vremelnic din
Ardealul de Nord, teritoriu cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena
(1940) și care reprezenta aproape jumătate din suprafața Transilvaniei. În vara
lui 1941, statul maghiar a deportat evreii apatrizi din Oradea și pe cei care
înainte de 1919 nu au
avut pașaport maghiar. Împreună cu alți evrei de pe cuprinsul
noului stat ungar, aceștia au fost uciși în Masacrul
de la Camenița (Kameneț-Podolski) , de pe actualul teritoriu al Ucrainei. În
trei zile, au pierit 23.300 de evrei.
Trei ani mai târziu, în Oradea, 33.000 de evrei
proveniți din oraș și din întreg Ardealul de Nord sunt
mutați în două ghetouri
împrejmuite cu sârmă ghimpată, unul mai mare, situat în jurul Sinagogii Sion, iar celălalt, mai mic,
pe malul stâng al Crișului Repede. Ulterior, aceștia au fost deportați la
Auschwitz, doar 2.000 dintre ei supraviețuind „soluției finale”.
Faptele sunt
povestite în jurnalul său de Eva Heyman („Anna
Frank de Oradea”), o fetiță evreică deportată în lagărul de la Auschwitz. Templul Neolog Sion, una dintre cele mai
mari sinagogi din țară, în care se desfășoară Festivalul Oravinum, a fost construit în 1878. Astăzi, mai trăiesc în
Oradea cca 300 de evrei.
Înainte să ne bucurăm de plăcerile festivalului,
aflăm că templul a fost desacralizat înaintea
evenimentului și mai aflăm și
numele martirilor care au avut legătură cu acest loc și cu acest lăcaș. Regăsim
numeroși prieteni la stand și în mulțimea participanților, care crește o dată
cu înaintarea serii. Pe unii
nici nu-i recunoaștem, fiind amici virtuali. Între
cei reali se numără însă Adi Pașca, un activ om din lumea vinului, care a
slujit de-a lungul anilor la mai multe crame românești, cel care, de fapt, ne-a
convins să ne aflăm în sfârșit aici. Cu sprijinul lui Lucian Vesa (Romconex), care face parte din staff-ul
organizatoric al Oravinum, am putut
fotografia sinagoga din diferite
unghiuri și de la diferite înălțimi. Un lăcaș
splendid, după toate canoanele arhitectonice și spirituale. După exercițiul
foto, am revăzut mulți prieteni, de la Avincis, Viile Metamorfosis, Davino,
DFR, Corcova, Tepaso, SERVE, Liliac, Valahorum, Vlădoi etc. etc.
Amintirile adunate de prin folderele memoriei și din
cele ale telefoanelor și computerelor ne mai spun
că am ales să cinăm la Restaurantul Rivo, local la care am renunțat însă fiindcă era sâmbătă și era zi
de club și DJ, de nu ne mai puteam auzi din pricina unor sunete care cu greu
puteau fi numite muzicale. Și am mai renunțat și din pricina unei mese
înghesuite care era
singura alternativă în situația dată. Nu-i nimic, a
rezultat o cină liniștită la Meridian
Zero și o întâlnire specială cu maestrul Horațiu Mălăele, tot răul spre
bine! Mai știu că a doua zi am luat
prânzul la un alt local de top din Oradea, Allegria, o experiență pe care o
recomandăm oricărui călător gurmand, care dorește să cunoască un oraș prin
restaurantele și mâncărurile sale. Și
poate nu ar trebui să uităm că, un pic înainte, experiența de la Merci Bistro&Coffee a fost și ea una
plăcută, grație cafeluțelor cu caimac în formă de inimă și grație cățelului
casei, mult fotografiat de turiștii terasei.
Nu e de mirare că, trăind atât de puternic clipa în
toamna lui 2022, în capitala bihoreană și la
Oravinum, abia am așteptat să revedem și în 2023 unul dintre
orașele și festivalurile preferate. Asta s-a și întâmplat, în această toamnă
foarte intensă, care a cuprins participări la patru evenimente, în octombrie și
noiembrie: Ro-Wine București, Vicii și Delicii Arad, Oravinum Oradea, RoVinHud Timișoara.
Ce a fost diferit anul acesta? Nu intensitatea
experienței, nu calitatea vinurilor ori a participanților, nu
bucuria
revederii. Ci vremea, între altele,
vremea care ne-a alintat prea puțin cu lumina propice fotografiei,
oferindu-ne mai mult nori și ploaie. Și a mai fost diferit și locul cazării,
căci am stat chiar în buricul târgului, în mai multe camere aparținând Ivana Apart Hotel, situate într-o
clădire istorică de pe Strada Republicii, Casa
Veiszlovits Lajos, a cărei reabiltare a fost finalizată în urmă cu doi ani.
În
plus, am avut ocazia să explorăm și alte restaurante și localuri din oraș,
pe care le-am adăugat portofoliului nostru hedonist.
Masa de prânz, luată înainte de confruntarea cu
vinurile, am servit-o în Bistroul Merci, al
cărui meniu
oferă o mixtură rezonabilă de fast food și mâncare tradițională.
Marea mea plăcere însă a fost să descopăr Restaurantul
Cyrano de pe Calea Republicii, care
figurează pe site-uri drept local cu specific
românesc. Eu aș spune că
specificul său e ardelenesc. Și unguresc. Ceea ce, de fapt, e foarte de bine,
mai ales că aici am servit un extraordinar babgulyás,
gulaș cu fasole, după cum și picanta tocănită de pui cu ciuperci a fost excelentă.
La festival, care s-a animat și aglomerat o dată cu
trecerea orelor, am întâlnit cam aceleași crame ca și
anul trecut, am săvârșit
ritualul fotografierii lăcașului, standurilor și oamenilor, ca să nu mai spun
că
am degustat zeci de vinuri bune și foarte bune. În plus, Vali Ceafalău,
vechi prieten de scris și pahar, actual promotor al Cramei Rasova, pe care îl
văzusem și îmbrățișasem și la ediția trecută, era de-acum campion mondial. Spre
bucuria tuturor, alături de echipa României, el a câștigat, în 14 octombrie
2023, Campionatul Mondial de Degustare în Orb, prilej să sărbătorim asta la
stand în compania celor mai bune vinuri de la Rasova.
Ediția curentă a Oravinum, cel puțin în faza ei de
proiect, de invitație la participare, s-a mai deosebit față de cele anterioare
printr-un ingredient nedorit, care nu avut de-a face cu oamenii sau vinul, ci
cu un conflict declanșat pe un alt continent. Acel ingredient a
fost... teama,
propagată în lumea întreagă de teroarea declanșată de Hamas în Israel, care a
stârnit apoi un război violent, în curs
de desfășurare. Teama de a participa la un festival de vin programat în
sinagogă... Desigur, spaima asta nu a fost suficient de mare încât să pună în
pericol festivalul, de vreme ce lăcașul s-a umplut de oameni în fiecare din
cele două zile, dar ea a existat totuși și chiar a impus măsuri de securitate
din partea organizatorilor.
Între participanții de anul acesta am numărat,
potrivit broșurii oficiale: 1000 de chipuri, Alira, Aurelia
Vișinescu,
Domeniile Averești, Avincis, Budureasca, Crama Corbuț, Corcova, Casa de Vinuri
Cotnari, Familia Darabont, Davino, Domeniul Bogdan, DFR, De Silva Exclusiv,
Fort Silvan, Gitana Winery, Jelna, Liliac, Viile Metamorfosis, Pandora, Petro Vaselo,
Purcari, Rasova, Cramele Recaș, SERVE, Viniera – Domeniile Sescu, Via Viticola
Sarica Niculițel, Familia Savu, Top Brands Exclusive, Tepaso, Thesaurus, Vigne
Matte, Valahorum, Familia Vlădoi, Vinarte, Vinimondo, Winedistrict, Zaig.
Și dacă sâmbăta a fost de festival, am alocat ziua
următoare pentru promenadă, pentru cafea, pentru
reverie și fotografie. Și
pentru excelentele fructe de mare oferite drept fritto misto la Restaurantul
Rivo. În dimineața ploioasă de duminică, eu și Adina profităm de somnul
tuturor și vizităm, ca doi
tineri îndrăgostiți, centrul orașului... În drum
spre cafea și cafenea, am putut observa, fotografia și filma un îngrijitor
urban, care curăța cu o perie infinită balcoanele de la etajele superioare ale
clădirilor în stil Seccession. Gunoierii
de aici au și ei un aspect extrem de civilizat, poartă uniforme curate și îmi
amintesc de pedanții angajați ai salubrității din Florența, care acționează de
obicei în echipă mixtă domn/doamnă, dânsa/dânsele obișnuind să își întrerupă
uneori activitatea pentru corectarea în oglinjoară a rujului dintr-un capăt al
buzelor...
Și în noiembrie 2023, porumbeii au zburat peste
Piața Unirii, înconjurând statuia ecvestră a Regelui Întregitor anume pentru
noi. Splendida Biserică cu Lună era
tot la locul ei, funcționând ca un ceasornic astronomic pentru vechea
comunitate urbană de aici. Un bun amic arădean, Sólyom Levente, care este și
veterinarul ce se îngrijește de animăluțele noastre ce trăiesc în două județe,
ne-a recomandat o vestită cafenea, parte
a lanțului Café Frei, care
se găsește și la Oradea. Și a făcut-o
în cel mai incitant mod cu putință: ne-a povestit că a început să bea cafea
după ce a încercat întâia oară un anume fel, de la Frei.
Până să ajungem la Café Frei,
ne continuăm plimbarea și intrăm în Catedrala
Greco-Catolică „Sfântul
Nicolae”. La intrare se află statuia unuia dintre
marii ardeleni care ne-au modelat istoria, Iuliu Maniu, și căruia istoria, schimonosită
apoi de comuniști, nu i-a fost deloc recunoscătoare. Din eternitatea sa de
bronz, întruchipată cu măiestrie de sculptorul orădean Deák Árpád, omul de stat Maniu,
care a fost și deputat în Dieta de la
Budapesta, și șef al unor guverne ale
României Mari, privește lumea prezentului din postura unui domn și a unui
titan, în care zadarnic am putea spera să se mai reîncarneze vreodată vreun
politician de prin părțile noastre, ale unei actuale Românii atât de mici...
Ne-am aflat un pic alături de comunitatea
greco-catolică orădeană, am prins sfârșitul unei slujbe sobre,
care a invocat,
ca de fiecare dată, numele Sfântului
Spirit. Alături de lăcaș se află clădirea Liceului Greco-Catolic „Iuliu Maniu”, o instituție care continuă o
tradiție veche de 150 de ani: prima școală românească din Oradea a fost
înființată de episcopul Moise Dragoș în anul 1784.
Încercăm să alungăm frigul unei dimineți înnorate de
noiembrie la o cafea bună și găsim în sfârșit
localul recomandat de prietenul
Levi. E un pic mai încolo de Restaurantul
Mesopotamia (Casa Deutsch), pe
str. Vasile Alecsandri, cum mergi către Parcul 1 Decembrie. Și, Doamne, da,
aici la Café Frei chiar poți
servi multe cafele bune! Ședem iar ca doi porumbei
îndrăgostiți, la o măsuță cu
vedere la stradă. Un domn și o doamnă, un alt el și o altă ea, cu cățel după
dânșii, savurează la rândul lor ambientul și aroma inconfundabilă a cafelelor Frei. Cu ochii pe meniu, ce am putea să
alegem: bucătăria americană a cafelei, cea latină, cea italiană, cea franceză,
cea arabă, cea japoneză ori cea din
regiunea polară? Ca un pui de paore din
Ferendia, ieșit el un pic prin Toscana, am cerut cu ochii închiși un espresso
italian. Adina, mai citadină și mai deschisă în preferințe, a zis să guste
cafeaua cu tutun din Nicaragua. De fapt,
dacă tot suntem îndrăgostiți de 34 de ani acuși, am încercat fiecare și
cafeaua celuilalt. Și, la urmă, am mai comandat două espresso italiene...
Când ieșim din cafenea, e timp pentru glugi și
umbrele. Drumul către Ivana Apart Hotel
trece printr-un
parc destul de părăginit, în contrast cu toată splendoarea
centrului. Ne gândim că și zona asta verde își așteaptă arhitecții, designerii
urbani care să-i schimbe forma binișor desuetă, ce se trage direct din comunism.
N-am zăbovit prea mult la sovietica statuie a Eroului Necunoscut. Eroul ăsta
colectiv, care și-a dat viața pentru patrie,
merită totuși un artist mai
priceput care să-i redea sacrificiul. Și în Arad avem o oroare asemănătoare,
chiar în spatele Teatrului, pe care încă nu a îndrăznit nimeni, dintre mărunții
politicieni locali, să o elibereze, să o teleporteze în vreo vâlcea, într-un
crâng, câteva zeci de kilometri mai încolo.
Și totuși, parcul ăsta conține, într-o margine, și
un bust extrem de
interesant, aparținând geografului francez Emmanuel de
Martonne. Acest domn și savant, membru al Academiei Franceze de Științe și, totodată,
membru de onoare al Academiei Române (1912), a avut un rol esențial în trasarea
granițelor României Mari, dar și în stabilirea actualelor granițe ale țării. În
calitate de expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la
Paris din anii 1919-1920, Monsieur
Emmanuel de Martonne a susținut, opunându-se
părerilor experților americani și britanici, principiul viabilității frontierelor, care presupunea stabilirea
noilor granițe nu atât pe criterii etnice, cât geografice și de infrastructură.
Astfel, linia ferată Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare, care nu avea de ce să se
întretaie de mai multe ori cu
frontiera, a fost un argument hotărâtor pentru
stabilirea actualelor hotare. De altfel, granițele trasate atunci între
România, Ungaria și Serbia sunt valabile și astăzi.
Cum
am povestit mai sus, ieșirea noastră de noiembrie și de Oravinum 2023 s-a încheiat cu un prânz excelent
la Rivo. Ploua binișor, între două pahare de spumant abia am
reușit să pozez cu zoom rațele gri ori multicolore care se bălăceau vesele în
Crișul Repede. Muzica avea de această dată volumul potrivit, servirea fost
ireproșabilă. Ne-a plouat apoi mocănește tot drumul către Arad, însă zloata nu a putut să
alunge, să strice postgustul complex al unei ieșiri minunate într-un oraș care, de la o
vreme, s-a strecurat adânc și în inimile noastre.
Galerie foto 2022: Art Nouveau, By night, Festival, Gourmet, În oglindă, Prin Nagyvárad, Stokker
Galerie foto 2023: Café Frei, Cyrano, Din goana mașinii, În noapte, Ivana Apart Hotel, Merci, Oravinum, Plimbare, Rivo, Secession