Să vă spun iar
cum a fost. Era prin iarna anilor 1986/1987. Mircea, nepotul meu, un ghemotoc
botezat de nașii mei dintotdeauna, scâncea în brațele cuiva, în apartamentul de
bloc din Calea Soarelui comunist. În jur, numai fabrici și uzine și un frig
sovietic cu miros de detergenți, de negru de fum, de industrie definitivă și
zadarnică. Însă câtă splendoare, câtă fericire în sânul familiilor flămânde de
la bloc, pe care Tatabun le hrănea cu porci și curcani și cu toate păsările
casei, crescute șontîc-șontîc de Muma și cărate de Bati cu plasa de rafie în
trenul Marinică, al navetiștilor pe ruta Reșița-Timișoara.
Dau iară
înapoi filmul amintirii, atâtea frânturi nescanate cuibărite într-un colț de
suflet. Derulez ca la cinematograful sătesc, aranjez înainte și înapoi rola,
uneori filmul o ia razna, se încâlcește, îl pun la loc, câți kilometri de rolă
măsoară oare memoria afectivă, câți terabiți alocăm unei singure ființe iubite
pe hardul extern al nostalgiei? Toate copilăriile din celălalt mileniu,
frânturi din fericirea propriei ființe și din fericirile altora apar pe ecranul
alb-negru, plin de imperfecțiuni, al căminului cultural, cu serbările sale
școlare, cu Doamna și Tovarășa, cu mirosul de podele unse cu motorină, iar am
încurcat anii. Acestea sunt amintirile mele și ale fratelui și prietenului meu zis
Ceacea, împreună cu care vânam lei prin pădurile de băgrini, și nu de cedri,
ale celuilalt mileniu, ale celeilate ultime jumătăți de veac comuniste.
Așadar eram
așa de fericiți pe timpul lui Stalin/Dej/Kiwi Stoica/Ceaușescu, fiind atât de
tineri! Pe urmă el, Ceacea, a crescut, s-a făcut inginer și ziarist - ori poate
invers, nici nu mai știu - la Cimișoara,
a părăsit satul poveștii de început, a scris poezii, a primit cheia liceului
industrial, și nu iarba fiarelor, s-a căsătorit cu iubita din corespondență și
a avut doi fii, cu copilăria lor de la bloc, pe o platformă industrială cu
troleibuze, pancarde cu „Trăiască” și „Jos” și „Pace”. Mihai, Ai, era primul
născut, și blond, și mic, și înfrigurat, veșnic nemulțumit în scâncetul său,
poate din pricina lumii aceleia, poate din cauza astmului de P+4. Mircea s-a arătat pe lume doi ani mai
târziu, fratele mai mic, un pic mai blând, un pic mai cuminte, în ultimul
cincinal de RSR. Erau cozi și era foamete, însă noi eram cu toții inconștient
de fericiți, de parcă mizeria lumii nici nu mai conta. A venit ‘89 și o
oarecare schimbare, cu buticuri de tablă și sucuri la pet, iar ei, copiii lui
Ceacea cu care mă băteam cu perne în dormitorul din Calea Soarelui, creșteau
încet în fața unui computer precar, copiii noii lumi, de tranziție. Mihai avea
să se facă inginer când avea să fie mare, Mircea - arhitect. Eu încă nu mă
hotărâsem, deși eram deja ziarist cu diplomă de politehnist și crescusem și mai
mare.
Dintr-odată, unii
dintre noi s-au trezit în anul 2000, când nici nu mai eram copii, pe la ziarele
noastre și cabinetele și școlile noastre, în mijlocul unei lumi în continuă
transformare. Ne-au cotropit supermarketurile, multinaționalele, creditele,
cererea și oferta, am încercat să înotăm în șuvoi iar plăcerea a fost de partea
noastră. Mihai, fratele mai mare, a devenit, cum spuneam, globetrotter IT-ist,
Mircea s-a făcut arhitect, s-au căsătorit pe rând, în virtutea unei concurențe
aproape vegetale, însă frățești. Cum noi, aștia, Uca și Tuti de Arad, ăștia mai
mari, transformasem ziarele pe la care am lucrat, dar și cabinetele
radiologice/stomatologice în club de vin, am zis să ținem acolo nunțile și botezurile.
Primul sărbătorit a fost Mihai, cu nunta sa intempestivă dar șic, o nuntă cu
degustare în dormitorul bunicii, în care eu și Adina, povestitorul și iubita
sa, sărbătorisem căsătoria cu mulți-mulți ani în urmă, vegheați de îngerul
păzitor al casei și familiei, dar și de cei mai grozavi părinți, nași și
prieteni din lume. Mircea se căsătorise însă primul, cu un an în urmă, luând-o
înainte fratelui mai mare și emigrând apoi în Germania, alături de iubita sa
extrem de timișoreană și cam nemțoaică, la care ajunsesem să ținem cu toții. Și
într-un septembrie trecut au adus-o pe lume pe Sofia, prilej de bucurie fără
margini, totuși nemaiîntâlnită, deși atât de des repetată de ființele umane. Căci
e lucru bine știut că bărbații din familia asta, a noastră, care altminteri poartă
curiosul dar generosul nume de Sămânță/Sămînță (o vocală a fost mereu la cheremul funcționarilor agramați ori stupefiați care ne-au transcris numele în
catastife de RPR ori RSR), nu sunt în stare să nască/dea viață/elaboreze
fetițe, care sunt ființe mai complexe, delicate și complicate decât restul
ființelor umane.
Sofia e atât de faină și haioasă în felul ei, că ne-am
îndrăgostit cu toții de ea și nici nu mai putem să o lăsăm din brațe, de când
am cunoscut-o pe Skype, dar și în mod real, adusă în coșuleț de Mircea în scop
firesc de botezare la o biserică timișoreană. O scumpete de copil, care
comunică firesc cu toată lumea și zâmbește și înțelege totul, iubirea care o
înconjoară, sunetele orașului, mirosul primăvăratic al lumii. Cum să nu o iei în brațe, cum să nu dansezi cu ea, cum să nu o săruți și să nu o zbori prin aerul
fericirii prezente, cum să nu-i organizezi un botez cu tort și degustare, cu
toți cei dragi în jur, părinți și rude venite din Aachen, uichiți studenți care
tocmai au trebuit să zboare la Eindhoven, bunicuțe topite de grijă, bunici
topiți de dragoste, nași minunați care le însoțesc devenirea?
Asta am și făcut,
primul botez în clubul Vestik a fost cel al Sofiei, fetița de arhitecți
timișoreni care știe să surâdă atât de frumos pentru toată lumea, să pozeze
pentru fotograful acreditat să surprindă momentele de grație, să tragă de biblia
preotului botezător, să confunde sticlele de vin din club cu imense
jucării-biberoane, să guste din ochelarii lui Uca – bunicul iubitor și perplex
care valsează cu ea prin odăile bunicii. La botez am mai avut un micuț printre
noi, un Mihai în miniatură, zis și Tudor, căci nu am apucat să vă spun că
fratele mai mare al lui Mircea s-a căsătorit între timp și a devenit el însuși
tătic de câteva luni. La un moment dat, un reporter atent chiar a putut surprinde
două bunicuțe sub vișinul și cireșul curții, fiecare legănând căruciorul de
care răspundea, unul roz-roșietic, cu fetiță adormită, și altul albăstriu, cu
băiețel somnoros, sub fructele care încercau încetișor să se coacă sub soarele
prea timid de sfârșit de aprilie. Între timp, noi, cei mari, am avut grijă să
sărbătorim totul cu niște Fetești Negre și Merlot-uri, cu dulci Muscaturi și Tămâioase,
cu Frize petiante și Prosecco-uri rosé de pe la cramele românești ori de pretutindeni, care au însoțit un meniu gourmet elaborat prin grija prietenilor noștri Ja&Giuliano.
Sper că ați
înțeles totul. Că aici s-a făcut vorbire de primul botez ținut în clubul nostru
de vin. Că la botezul ei, Sofia a fost minunată. Și poate că a stăpânit mai
bine momentul în sine chiar decât părintele care a oficiat ceremonia religioasă
și decât emoționații și grijuliii părinți veniți de departe, din Germania de
rezidență, de la 1.500 de km de speranțe și zbateri cu folos. Și atunci cum să
nu fii extaziat de fericirea lor, a Sofiei, fetița cea mai iubită de pe lume și
din familia noastră, de fericirea părinților și bunicilor ei, de zâmbetul acela
unic, de mirosul de copil care este mirosul lui Dumnezeu?