Partidul, care era
în toate, în fiecare atom și în fiecare bolovan din Carpați, i-a repartizat
într-un pitoresc oraș minier din care au reușit să evadeze grație mai multor
curcani bine crescuți și bine țintiți, potrivit poftelor unui anume secretar de partid care putea să le schimbe destinul. Oricum ar fi fost, în noua urbe de reședință,
Timișoara, totul era mai luminos, inclusiv rufele întinse la soare. Au primit
apartament de bloc și slujbă la fabrică ori birou, civilizația
era la ea acasă
pe Corso și pe Surogat, chiar dacă avea miros de Tehnometal, de Spumotim, de
TEBA, Guban, Electrotimiș, Solventul, Dermatina, Electromotor, ILSA și așa mai
departe.
Când Ai era mic și
foarte mic, cam cât un cucuruz de la Fere, satul în care am copilărit cu toții,
în
blocul din Zona Soarelui era frig și cenușiu, mirosea a fabrică de
detergenți și a betoane socialiste. Fericirea și-a făcut totuși cuib acolo,
fiind de felul ei apolitică și infinit răbdătoare cu vremurile. Știu că Ai avea
pe atunci și un bunic pe nume Moș Tramvai care îi
aducea, pe lângă fructele
oprite ale RSR-ului pe care le procura de la Piața de Fân și de la alimentara
de vizavi, și niște jucării inedite, ascunse într-o geantă străveche făurită
din pielea unui animal nepieritor. Erau mii de mici obiecte, numite
condensatoare, rezistențe, sacâzuri, ciocane de lipit, telefoane de conectat
direct la
stâlp, fire de cositor, lămpi de tv Rubin, potențiometre, ampermetre,
fire și cabluri de tot felul, plăci de ebonită, șurubelnițe, patente, clești și
ciocănele, benzi izolatoare și bucăți de lucruri cu nume uitate, din materiale
neștiute, cu care puteai să te joci în bucătăria austeră. Ai avea grijă să le
răstoarne pe toate și să le înșire pe unde apuca; Moș Tramvai, bunicul care
repara ceasurile orașului și teleșpicherele companiei de firobuze cu nume
inițiatic IJTL, nu se supăra niciodată. Eu însumi mă jucam cu Ai pe covorul
fermecat, plutind o vreme pe deasupra lumii timișorene, pe lângă turnurile de
apă de la începutul
celuilalt veac, de-a lungul culoarului murdar al Begăi,
deasupra Pieței Traian cu Hermesul său ruginit, deasupra Turbinei și a Prințului
Turcesc, pe lângă Catedrală și peste Iosefin, într-un vis care nu avea nici o
legătură cu țesătura precară a realității.
Pe când Mihai
avea vreo șase ani s-a întâmplat o minune tristă. Gloanțele au
început să
șuiere pe la urechile noastre, oamenii cădeau pe străzi, caldarâmul din Piața
Maria mirosea a sânge. I-am
refugiat pe toți la Fere și am găsit de cuviință să schimbăm lumea, sătui de
ne-libertate, de frig, de foame, de prostie. Nici nu știu cum au trecut restul
anilor. Ai avea să crească, noile jucării preferate aveau ecran și tastatură și
nici măcar geanta lui Moș Tramvai nu le-a mai egalat în fascinație. La școală,
care purta
numele unui jurnalist francez împușcat la București, a învățat limba
lui Descartes iar mai apoi, la facultate, s-a apucat de actorie. Nici nu vreți
să știți câte nebunii am putut să facem împreună în acei ani ziși ‘90, ziși
2000.
Destul că el a crescut suficient încât să se facă inginer când avea să
crească mare, inginer de calculatoare, și atunci să vedeți distracție, cât ajutor ne-a mai oferit de câte ori ne dispărea Yahoo-ul de pe ecran și
Napsterul, Kazaa-ul și Audioagalaxy-ul, câte instalări și dezinstalări nu ne-a
mai făcut el de câte ori crăpa Windows-ul și placa de bază și sursa tuturor
acestor plăceri, ca să nu mai pomenesc de alte chestii cu nume complicate din
care era compusă fericirea noastră reinventată...


Mai știu că pe
urmă am crescut cu toții prea mult și prea repede. El, Ai, s-a făcut un mai mic sau mai
mare manager
de multinațională, călătorind peste tot, prin India și Mexic, prin China și
Spania și mai ales prin Germania. Noi primeam din când în când vederi virtuale
cu aripa avionului care-l ducea în Shanghai, cu ricșa indianului transpirat
care-l transporta în New Delhi, cu sombrero-ul colegului mexican însărcinat cu
șederea sa la
Querétaro. Nu aveam nimic de obiectat, mai ales că și eu, unchiul
său, și el, și toți ceilalți făceam parte simultan dintr-o organizație esoterică
numită Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați, care se ocupa cu descifrarea
licorilor din fiecare pahar.

Poate că e mai
bine să las imaginile să povestească. Să le las pe ele să conceapă încheierea
poveștii. Să las obiectivul aparatului digital să transmită în direct toate
emoțiile narațiunii. La urma urmei, eu decid
încheierea, eu sunt Povestitorul,
Unchiul cuvintelor mele și al lui Ai, dar și martorul atent al ultimilor 32 de
ani din viața lui și a noastră. Și atunci, urmărind cuvintele și imaginile,
poate cineva să spună că El, Creatorul realității, și că eu, creatorul poveștii
de față, am fi greșit cu ceva, că nu am conceput aici ceva sincer, onest,
armonios, bine țintit și cu happy end?
