„Conacul Domniței Ralu”, o călătorie în Valahia profundă

Cine a colindat România viticolă în ultimul deceniu și-a putut da seama că așa-ziselor drumuri ale vinului, care trebuia să ofere turistului plăcerea de a-și cheltui banii de-a lungul lor, le lipsește substanța cu desăvârșire. Și înțeleg prin substanță autostrăzi, șosele de calitate, indicatoare utile, spații de cazare suficiente și confortabile, gastronomie etc. Prin reprezentanții săi idioți, rău intenționați ori direct interesați în proiecte fără acoperire în altă realitate decât cea a buzunarului propriu, statul a creat astfel în toată România niște forme fără fond, turismul viniviticol fiind cvasiinexistent într-o țară care numără peste 200.000 de hectare de viță-de-vie și care are o tradiție viticolă multimilenară. 

 

Foarte sugestiv în acest sens este localul pe care l-am descoperit cu neplăcere în urmă cu ceva ani, Feteasca Neagră, de pe drumul cu hârtoape care duce de la Ploiești la Buzău, de-a lungul podgoriei Dealu Mare. În parcare trona o imensă reclamă la bere, bucătarul era în altă parte, cartofii prăjiți și șnițelele prost gătite constituiau specialitatea casei. În toată podgoria, în afara hotelurilor din marile orașe, există doar două-trei locuri de doamne-ajută în care poți să înnoptezi, în care poți să mănânci decent la standardele normale pentru turismul european. Între ele se numără, fără îndoială, Pensiunea Casa Colinelor din marginea orașului Urlați.

Pentru ardeleanul și bănățeanul care se încumetă să vină aici de dragul vinului, este evident că a trecut în altă țară, una bântuită încă de modelul fanariot, în care boierii mai mici cumpără de la boierii mai mari, de partid, dreptul de a fura în mod organizat România, dar și Europa, cu ale sale fonduri date pe sprânceană. Și dacă românul de dincoace de Carpați se simte atât de prost la el acasă în Valahia, cum se vor fi simțind nemții și francezii, americanii și suedezii, maghiarii și polonezii care vor să-și diversifice experiența turistică alegând ca destinație România?

 

Tristețea călătorului ardelean e cu atât mai mare cu cât știe bine că în materie de crame, de vin, de calitate a bucatelor, românii din sud stau foarte bine. Dacă oferta turistică și gastronomică ar fi pe măsura celei oenologice, dacă pensiunile, hotelurile, hanurile ar fi organizate și îngrijite atât de bine precum noile vinării cum ar fi Viile Metamorfosis, LacertA, SERVE, Rotenberg, Aurelia Vișinescu, Basilescu, Licorna, Tohani etc. etc., probabil că și ardeleanul s-ar simți la el acasă în această Cealaltă Românie.

Și totuși, dracul valah nu e chiar atât de negru pe cât pare ori nu e negru în întregime. Inițiativa privată în domeniu, deși timidă, se face simțită încet-încet, oferind locului, în contrast cu găunoșenia investițiilor populiste de tip drumul vinului, adevărata substanță turismului românesc cu temă viticolă. Și că tot veni vorba de fanarioți, de domnitorii aceia care-și cumpărau de la Înalta Poartă dreptul de a jefui pe termen limitat Principatele Române, or mai fi făcut și ei, între două bancheturi, și ceva bun pentru țară. Cel puțin așa se face vorbire despre domnița Ralú Caragea (Caradja), fiica mai mică a domnitorului fanariot al Țării Românești Ioan Vodă Caradja (1812-1818), a cărei mamă era la rându-i fiică de bancher din Istanbul. 

 

Vodă ăsta s-a făcut remarcat prin incendiul care i-a mistuit reședința domnească din Dealu Spirii, printr-un prim cod de legi fiscale care l-a îmbogățit fabulos și prin celebra Ciumă a lui Caragea, epidemia care a răpus 70.000 de vieți în Țara Românească și de care domnitorul s-a păzit retrăgându-se la Mănăstirea Cotroceni. Și tot Măria Sa mai fusese în centrul unui scandal de retrocedare a întregului oraș Ploiești (sic!) unui văr de gradul trei, fiu de alt domnitor fanariot, care primise ca dar de nuntă terenul viitoarei localități. Până să-și însoțească tatăl în fuga sa (domnul Caradja plecase protejat de 300 de arnăuți, pe la Brașov, după ce a distrus podurile lăsate în urmă) în Italia, la Pisa, și apoi în Grecia, la Atena, departe de creditorii otomani, în care a dus cu sine o bună parte din vistieria principatului (din acești bani aveau să trăiască pe picior mare în Grecia și tot cu ei aveau să finanțeze mai târziu mișcarea de emancipare națională Eteria), Ralú, o domniță cu educație aleasă, vorbitoare de greacă, franceză, germană și turcă, apucase să întemeieze Teatrul de la Cișmeaua Roșie, prima sală de spectacole permanentă din București. Și chiar dacă Nicolae Filimon considera asta, în romanul său Ciocoii vechi și noi, doar „o sală de bal, în care se adunau boierii și cucoanele de petreceau nopțile cele lungi ale iernii”, personajul cu pricina a devenit un brand istoric și cultural emblematic pentru Valahia, subiect de film și pricină de biografii, ba chiar, mai nou, și nume de conac de lângă Ploiești, care a inspirat acest articol. 

 

Înainte să fac această incursiune istorică, am descoperit Conacul Domniței Ralu cu prilejul ultimei sărbători a Cramei Viile Metamorfosis, din 8 septembrie. Hotelul de la Mizil se închisese, la hanul din același oraș, situat în apropierea cramei, nu aveam de gând să petrecem nici măcar 175 de minute, așa că am ales să ne cazăm, în trei, la sugestia prietenului nostru Alfred Binder, la acest conac din satul Chițorani, comuna Bucov, din apropierea Ploieștiului, localitate clădită în urmă cu câteva sute de ani pe un teren care aparținuse, ca dar de nuntă, lui Costache Caradja, fiul fostului domnitor al Țării Românești Nicolas Caradja (1782-1783) și totodată vărul de grad trei al lui Ioan Vodă Caradja, tatăl domniței Ralu. Excelentă alegere! Dacă vă veți încumeta să călătoriți în Dealu Mare, recomandarea noastră pentru Conacul Domniței Ralu ca loc de cazare este entuziastă și cât se poate de sinceră. Atestat întâia oară în anul 1925, plin de un șarm interbelic pe care nici măcar noaptea comunistă nu a putut să i-l șteargă, acest conac și-a găsit de curând doi noi proprietari, soț și soție, care i-au dăruit o nouă viață. Și facem asta, recomandarea, fiindcă e minunat să găsești, în sfârșit, un loc și o veche clădire îngrijită în mijlocul părăginirii statale generalizate. Gazon, piscină, o curățenie impecabilă, cu implicarea zilnică a celor care sunt stăpânii locului, cam astea ar fi cuvintele cheie pentru Conacul Domniței Ralu. Și cum am putea să trecem cu vederea arhitectura de început de veac XX, specifică școlii Ion Mincu, și care oferă ochiului uman dar și celui digital, al aparatului foto, o încântare irezistibilă, demnă de arătat lumii.

Afacere de familie, povestea brandului de mileniu III Conacul Domniței Ralu, care a găzduit recent și un prestigios eveniment din seria SoNoRo Conac, începe în 2009, când soții Avram au descoperit construcția cu pricina. Cum era într-o paragină specifică amintirii regimului comunist, acestui coșmar pe care ne străduim să-l uităm, Raluca Avram a găsit de cuviință să nu-și dorească respectivul conac, deși era de vânzare. Mai hotărât de felul său, soțul doamnei, domniței sale Raluca, Cătălin Avram, de meserie inginer constructor, s-a gândit să i-l cumpere și să i-l ofere cadou de ziua sa. Renovarea a început în 2011, investiția totală numără șapte cifre și doar o mică parte din bani provin din fonduri europene.

Afacerea de familie numită Conacul Domniței Ralu a fost deschisă în septembrie 2015, exact în urmă cu un an. Raluca, domnița lui Cătălin, s-a ocupat de decorațiunile interioare, soțul inginer și-a văzut de cele exterioare, și totul concură azi la plăcerea turistului de pretutindeni, care poate găsi, într-un loc de unde poate zări impresionanta rafinărie ploieșteană clădită probabil tot pe fostele terenuri fanariote ale lui Costache Caradja, cu contururile sale industriale colorând câmpia care se întinde la poalele dealurilor cu vii, tot ceea ce un călător european își poate dori. Spațiu de cazare decent, atenția proprietarilor și a personalului, gastronomie de top, vinuri proprii, dintr-o plantație de cinci hectare. Un amănunt interesant este acela că soții Avram dețin singurul hectar de vie din Dealul Mare plantat cu Șarbă, un soi inventat relativ recent în Odobești, Vrancea, încrucișare de Tămâioasă Românească și Riesling Italian, specific podgoriei moldovenești. Și tot atât de important e și faptul că aici găsești un extraordinar Merlot al casei, la sticlă, cu preț prietenos, dar și un înmiresmat Sauvignon Blanc, cu care proprietarii se pot mândri în fața oricui.

Mai multe imagini