duminică, 24 iunie 2012

Acasă la Crama Oprişor, în împărăţia grâului, a viei şi a roţii de car

Crama Oprişor e un loc cu cisterne uriaşe, iederă, războaie de ţesut, suveici şi căruţe care trec pe şosea în goană, cu soare tropical al cărui apus poţi să-l surprinzi în toate etapele sale. Cu praf şi mume la drum prin comunele apropiate, cu oameni care adună fânul, cu tractoare şi câini aproape vagabonzi, cu toată aroma copilăriei româneşti de acasă. Şi cum nu m-am născut lord, ci aidoma celor mai mulţi dintre români am rădăcini cât se poate de rurale, m-am simţit extraordinar acolo, în împărăţia grâului, a viei şi a roţii de car.
Ajunşi la cramă, în patru, după un drum de... patru ceasuri, l-am inventariat mai întâi pe căţelul Novac, paznicul gri al cisternelor de 225.000 de litri transformate acum în sală de degustare şi în alte săli pitoreşti, cu creneluri la exterior. Am surprins apoi zborul rândunelelor către nenumăratele cuiburi de pe pereţii clădirilor, rădaşca imensă de pe un zid alb, calul grandios al ciobanilor de pe dealul alăturat, toate păsările şi toate vietăţile acelei zile dogoritoare de iunie în care Boris ne-a condus, pe drumul de Maglavit, în acel loc ale cărui vinuri le-am tot băut, fără a putea să le asociem, până acum, cu ceva atât de palpabil, precum oamenii, dealurile şi mirosul câmpului în puterea verii. Ne-am bucurat de o ospitalitate deosebită, într-o sâmbătă în care toţi cei ai cramei le-au lăsat pe toate ale lor pentru a ne primi cum se cuvine.
După Crama Basilescu, SERVE şi Petrovaselo, aceasta a fost o altă oeno-experienţă care a inclus şi o degustare la baric, graţie gazdei noastre, oenologul Veronica Gheorghiu. După o plimbare printre cisterne şi o prezentare profesională, ne-am trezit singuri printre 400 de baricuri în care se pregătesc vinurile viitoare. Am degustat, pentru prima oară, un Dornfelder, apoi ne-am dres papilele cu un Shiraz şi cu două Pinot Noir-uri. Unul dintre butoaie, al cărui loc şi rând le-am reţinut foarte bine, l-aş fura oricând de acolo dacă nu ar exista camere de luat vederi. Vinul cu pricina e mândria oenologului: deşi dezavantajat de prea multele grade alcoolice, rămâne echilibrat, având acel vino-ncoace care te face să ţi-l aminteşti, ba chiar să-l şi descrii celorlalţi, de pildă în acest mod neortodox şi atât de virtual. După experienţa din hala baricurilor, am fost invitaţi la o altă prezentare de vinuri într-una din megacisternele amenajate inspirat în sală de degustare. Hubloul din tavan şi o mulţime de ferestre aduc o lumină magică în încăperea decorată cu scoarţe tradiţionale şi cu mari fotografii ale acestui spaţiu ancestral în care putem să ne recunoaştem, ca fii ori nepoţi, printre personajele prezentului, mame şi mume şi moşi şi strămoşi de la ţară. E o patrie a roţilor cu spiţe de lemn, a carelor cu boi, a fânului şi furcilor, a mirosului de animal, a satelor care scot fum, a prafului şi a sudorii, a ciobanilor şi a câinilor mioritici. E o ţară a apusurilor roşiatice ori chiar rosé, care încap în palma fotografului.
Avându-i ca maeştri de ceremonii pe Veronica şi pe Boris, pe acelaşi Boris profesional, actorul perfect al tuturor întâmplărilor vestice cu vinuri marca Oprişor, am degustat pe rând câteva dintre produsele casei: Rosé şi Sauvignon Blanc din gama Măiastru, Merlot Călăuza, Pinot Noir şi Merlot din gama La Cetate, Smerenie şi un cupaj roşu premium.
Aş minţi dacă aş spune că sunt mai încântat de vinurile de la Oprişor decât de oamenii şi locurile de la Oprişor. E o bucurie să poţi cunoaşte lumea în genere şi România în speţă prin vinurile sale, prin podgoriile sale. Vinificatorul Veronica Gheorghiu ne-a ghidat printre boxpaleţi, sticle şi butoaie, pe lângă cisternele cu creneluri, ţinându-şi de mână odorul, un mic oenolog în devenire care acum se joacă atât de candid printre creaţiile mamei sale.

A fost o zi perfectă, aşa cum am mai avut şansa să trăim câteva la Crama Basilescu, la SERVE, la cramele Recaş, Petrovaselo, Prince Ştirbey, Halewood ori Avincis. După degustarea de vin am fost invitaţi la masă pe terasa cu iederă şi vedere la stână. Se pare că acolo am consumat nenumărate sarmale şi că ne-am prostit în faţa aparatului foto suindu-ne într-o sanie antică, năpădită de verdeaţă şi de sentimentul propriei vechimi. Aparatul digital a mai surprins tot felul de păsări, sticle şi dopuri, chipurile noastre fericite ori obosite, după caz, detaliile acestei noi excursii oenologice.

M-am simţit foarte acasă tot timpul, printre vinurile cu nume rupte parcă din basme ori din cărţi sacre. Acum, privind în urmă, La Cetatea clădită din megacisterne şi derulând fotografiile cu cal Măiastru, mă cuprinde Smerenia. Şi fiind atât de aproape de Maglavit, dat fiind că am avut o Călăuză bună, poate că am început să cred în Miracole.
Altfel, pentru aceste efuziuni or fi de vină vinurile cu care ne-au întâmpinat gazdele şi plăcerea călătoriei pur şi simplu, ori poate chiar şi micile bucurii legate de Campionatul European de Fotbal.
După masă, Boris s-a suit în Octavia alături de soţie şi ne-a condus în trombă pe deal, în locul cu belvedere, cabană rustică şi sticlă imensă din care poţi admira peisajul viilor Oprişor în toată splendoarea. O hartă cu parcelele plantaţiei a fost plasată la bună vedere, aşa încât umbra mâinii lui Boris se aşază firesc peste geometria viilor cu Cabernet Sauvignon, Pinot Noir şi Fetească Neagră. Savurăm apusul deasupra lumii, cu un pahar de Smerenie în mână, iar Dan închină în plus în cinstea evenimentului o păpădie ruptă din vie. Şedem pe prispa casei şi sporovăim despre toate ale noastre, în vreme ce un tractor condus de un paznic al locului goneşte către noi să identifice intruşii. Se linişteşte omul abia când dă de Boris...
Cumva n-aş vrea să se termine atât de repede totul, deşi ştiu bine că e seară şi că ultimul petec de soare tocmai se îneacă printre colinele molcome ale Mehedinţiului. Ştiu însă la fel de bine că şi mâine e o zi, când trebuie s-o luăm din loc, pentru un flashtasting de pomină, către Şimian, insula pe care s-au construit cândva bastioane în încercarea zadarnică de a muta Ada-Kaleh-ul acolo. Acum însă lumea mi se pare a fi un cupaj roşu premium turnat într-un pahar deasupra acestei geometrii cu vie şi oi şi oameni ieşiţi la câmp pentru tot felul de pricini ancestrale. Din satul de la poale ies dâre de fum iar câte-o maşină lasă în urmă coloane de praf care străbat valea.
Soare muribund şi păpădii şi valuri de vie. Coborâm la cramă în colb, pe lângă mica baltă cu caraşi în care nu pescuieşte nimeni, ne ocupăm camerele cu scoarţe şi cămăşi şi ulcioare şi pălării de paie şi ii ţărăneşti. Un breloc ataşat cheii din broască ne îndeamnă să nu pariem pe calul greşit. Încercăm mereu să ţinem seamă de asta în alegerea cramelor şi a vinurilor... Adormim uşor, cufundând-ne într-un somn cu vise ca-n copilărie. Pe telefonul inteligent, într-un dreptunghi minuscul, Grecia bate Rusia şi se califică în sferturi. Ar trebui să încerce cu toţii tristeţea de după victorie, însă nu sunt în stare de asta.
A doua zi pornim spre Şimian, după ce ne luăm rămas bun de la Boris şi de la restul gazdelor. La intrarea în Drincea, un ogar rasat şi neverosimil goneşte pe şosea însoţind maşinile în viteza a cincea. Am trecut pe lângă sticla gigantică de La Cetate Cabernet Sauvignon 2001 pe care o stăpânesc acum păsările pământului. Mă întreb pentru o clipă dacă totul a fost aievea, iar apoi ajung în Şimian şi încep să caut un debarcader şi un barcagiu care să ne ducă pe Ada-Kaleh-ul reconstruit şi lăsat pradă vegetaţiei şi ruinei. Urmează o altă aventură...

Galerie foto

joi, 7 iunie 2012

La Vila Dobruşa, trandafirii au înflorit din nou la capătul viţei


Gândul s-a rotit de mai multe ori deasupra dealurilor binecuvântate ale Drăgăşanilor, aidoma unei păsări răpitoare care poate cuprinde totul dintr-o privire. Şi-apoi a găsit de cuviinţă să creeze acolo unul dintre cele mai frumoase lucruri din lumea noastră.
Până să vizitez Vila Dobruşa şi Crama Avincis, la un picnic pas comme les autres, mi-am tot zis că pe la noi splendoarea ar fi apanajul unor străini îndrăgostiţi de România postceapistă, al unor prinţi şi herr-i şi von-i şi monsieur-i şi signori care, cu bani şi know-how, s-au apucat s-o transforme în mod plăcut, s-o aducă în prezentul european. Mi-am tot tot zis că salvarea e în altă parte, în alţii, în aceia peste care n-au trecut comunismul şi şenilele tancurilor sovietice. Acum însă, după ce am avut bucuria să trec şi eu prin Arcadia, să vizitez, împreună cu alţi trei vestici, domeniul familiei Cristiana şi Valeriu Stoica de la Drăgăşani, ştiu bine că totul se află în noi înşine, forţa regeneratoare, puterea de a regăsi valorile aparent pierdute ale lumii de ieri după care am nostalgizat mai bine de jumătate de veac.
Unii zic că poţi să faci orice dacă ai bani. Că numai în bani ar sta cheia transformării, cât ai pocni din degete, a tot ceea ce vedem neplăcut, ruinat în jur. Nu cred că este aşa! Le voi răspunde exemplificând negativ cu numele a sute de potentaţi, de snobi de tot soiul care-şi expun averea prin topuri şi opulenţa prin reality show-uri, care de fapt n-au făcut nimic bun pentru România. Kitschul existenţei lor meschine ne inundă seară de seară la tv, modelând strâmb lumea în care trăim. Cu atât mai mult mă închin atunci spiritului care a refăcut, care a recreat spaţiul de la Drăgăşani în centrul căruia se află Vila Dobruşa, mă închin în faţa proprietarilor şi mă închin în faţa arhitectului, arhitecţilor care s-au îngrijit de această superbă metamorfoză. Şi sunt mândru că în România există un asemenea loc. Îl voi recomanda tuturor prietenilor din străinătate ca pe o destinaţie selectă de vacanţă şi tuturor iubitorilor de vin din Clubul Vestik şi din afara lui drept un obiectiv oenologic şi turistic major.
De fapt, întregul ansamblu vinicol Avincis, în centrul căruia se găseşte Vila Dobruşa, este un adevărat monument de arhitectură, capodoperă a arhitectului Alexandru Beldiman, care îmbină armonios vechiul şi noul, prezentul modern şi moştenirea autentică a trecutului. Un loc pe placul creatorilor săi, al vizitatorilor şi, poate, şi pe placul celui dintâi Arhitect al lumii.
Când am primit invitaţia la "picnicul" din 4 iunie, sărbătoarea Cramei Avincis, mi-am zis că o să şedem în iarbă, că o să fim serviţi cu vinuri bune în soarele de vară şi că vom privi în zare spre linia strălucitoare a Oltului, cu ochi de excursionişti extatici. Fie şi numai pentru această închipuire a meritat să călătorim iarăşi sute de kilometri în Vechiul Regat.
Realitatea locului depăşeşte însă cu mult imaginaţia şi ceea ce dezvăluie fotografiile din albumul 15re cuprinzând opere de arhitectură restaurate, dăruit recent de doamna Cristiana Stoica cu prilejul degustării organizate la Arad în clubul nostru. Cine a vizitat Florenţa şi ştie de existenţa coridorului Vasari, şi-a putut da seama că, pentru naturile nobile, banii n-au reprezentat niciodată un scop în sine. Cu bani însă şi mai ales mânaţi de un anume spirit, florentinii au creat de-a lungul mai multor secole o fiinţă urbană perfectă, cel dintâi oraş european, un loc în care, oriunde ai privi în jur, nu distingi nici o imperfecţiune. Şi acolo simţi peste tot dorinţa creatorilor de a se ridica deasupra vulgului, oferind în acelaşi timp celor mulţi modelul omului superior, sensul profund al devenirii fiinţei umane.
Toscana însăşi este o capodoperă, cu peisajele ei presărate cu vii, campanile şi chiparoşi de la 1400, 1500, 1600... O fărâmă strălucitoare care reflectă poate acelaşi spirit superior am găsit la Crama Ştirbey, tot aşa cum el este exemplificat şi la complexul Avincis. Diamantul, bijuteria de familie a ansamblului arhitectural Avincis este Vila Dobruşa. Totul a fost construit aici pentru a o pune în valoare. De pe terasele cramei, ea poate fi admirată în deplinătatea eleganţei sale, strălucind în mijlocul acestui domeniu de cinci stele.
Despre sărbătoare, ce să mai spun... A fost organizată impecabil, sute de invitaţi bucurându-se de ospitalitatea familiei care stăpâneşte moşia. Vinurile au curs din belşug, servite în principal de prietenii noştri Ghislain Moritz şi Angela Prado, celălalt cuplu de aur de la Avincis. Ochii s-au bucurat de frumuseţea doamnelor şi a peisajelor, de regăsita poftă de a trăi într-un loc select, mult deasupra unei lumi precare care încă se chinuie să reînveţe ritmurile libertăţii.
Am simţit din plin intensitatea contrastelor în această călătorie către Avincis. Ai parte de cenuşă şi diamant, de noroi şi stele pe drumul care traversează Transilvania şi Oltenia ca să te ducă, după şase-şapte ore de condus pe văile Mureşului şi Oltului, în fieful familiei Stoica. Vezi de toate, şi nou, şi părăginire, căruţe şi limuzine, hârtoape şi bucăţele de autostradă, biserici săseşti şi palate cu turnuleţe de tablă. Ardealul e şantierul viitoarei autostrăzi, e plăcut să priveşti furnicarul de oameni şi maşini care taie de-a lungul Carpaţilor o cale către îndepărtata capitală balcanică.


De-acum chiar ne descurcăm pe căile înguste şi aparent întortocheate ale Drăgăşanilor. E un oraş viu, printre blocuri au răsărit hoteluri şi pensiuni, iar viile au redevenit sau tind să redevină principala "industrie" a zonei. Pe drumuri de tot felul, pe asfalt de autostradă şi prin gropi de drum de ţară, am ajuns în cele din urmă la gazdele noastre. Şi-am început să pozăm frenetic totul, pentru a le arăta celor care nu au ajuns încă acolo cât de mult au pierdut. Vilă, piscină, gazon, pergole, chioşc, point view, arhitectură organică, cramă cu apartamente şi belvedere, vie lucrată ca la carte, Olt lucind în depărtare, cărucioare, pahare şi prunci alergând în iarbă, miros vag de floare de viţă. Cam asta am găsit acolo. Şi un labrador dormind pe trepte, înconjurat de arce brâncoveneşti. Totul e impecabil, e neverosimil de frumos. La Vila Dobruşa poţi invita şi cele mai simandicoase feţe, e de dorit să afle că România poate arăta şi astfel.
Am numărat destule VIP-uri dar şi destui oameni obişnuiţi, apropiaţi ai familiei Stoica. Am ascultat vechi melodii româneşti, am făcut câteva mii de fotografii, de parcă acestea, în naivitatea sufletului de reporter, ar putea să surprindă inefabilul splendid al locului. Poate că simbolul cel mai viu al frumuseţii sale sunt trandafirii de la fiecare capăt de rând al viei. I-am întâlnit în Toscana, îi regăsim aici şi la Crama Ştirbey.
După sărbătoare, a doua zi, ne-am întors să cumpărăm câteva baxuri din vinurile preferate. Ghislain a avut grijă să ne prezinte crama şi să ne ofere o scurtă degustare de Cabernet Sauvignon şi Pinot Noir cu savori de cireşe şi prune din copilărie. Am vorbit şi păşit încet, încercând să nu tulburăm somnul micului prinţ moştenitor al locului, cel care a dat numele minunatului cuvée produs de Avincis: Andrei. Privind fotografiile de familie, în sepia trecutului, am ştiut atunci că nimic nu e pierdut, că există continuitate, că fiii şi nepoţii duc înainte moştenirea morală a bunicilor şi străbunicilor, că RSR-ul şi RPR-ul au fost doar nişte glume istorice proaste dar tragice. Iar la plecare am înţeles cu adevărat că trandafirii au înflorit din nou la capetele de rând ale viţei româneşti.

Galerie foto