vineri, 30 martie 2012

Rânduri despre Budapesta în drum spre București, scrise în VinCE-GoodWine Express


Imaginaţi-vă că există o ţară, un oraş şi un loc, nu departe de ţara, oraşul şi locul unde trăiţi, în care, cu toată criza asta nenorocită, cu tot gradul de îndatorare de 80% pe care-l suportă un popor întreg, lămpile continuă să lumineze feeric iar oamenii îşi văd liniştiţi de viețile lor. Imaginaţi-vă că acolo la festivalurile de vin nu se spală pahare în chiuvetele WC-urilor, că în contul biletului primiţi şi un pahar de 14 dolari bucata, că există garderobă în spaţiul unde se organizează întreaga poveste și meniu de vinuri la restaurantele din preajmă. Că patronii nu-şi închid localurile sâmbăta sub pretextul că în acea zi trebuie să-şi plătească dublu angajaţii. Că summit-urile de vin nu se organizează numai pentru a da medalii şi colane celui care plătește mai mult organizatorului, că invitaţii, personalităţi adevărate din lumea oenofilă, ţin conferinţe și acordă distincţii pe bune. Că publicitatea nu se face cu o sticlă de vin ori cu un banner trântit pe gratis sau "în parteneriat" pe site-urile şi blogurile celor dependenţi de o doză anume.
Dacă puteţi face acest exerciţiu de imaginaţie, vă invit să călătoriţi, alături de vestici, în cel mai apropiat loc de România în care chiar se întâmplă toate lucrurile normale enumerate mai sus, adică la Budapesta. Să o faceţi fie cu ocazia vreunui festival al vinului, fie aşa, pur și simplu, dintr-un capriciu oarecare.
Noi chiar asta am făcut zilele trecute. Am admirat nocturn Bastionul Pescarilor și nu ne-am putut desprinde ochii de la spectaculosul peisaj al oraşului de pe Dunăre. Toate strălucesc în noapte de parcă povestea asta cu lipsa banilor, cu crahuri de tot felul și intrarea unor ţări întregi în faliment e doar o glumă proastă născocită de nişte bancheri veroşi nemulţumiţi de mărimea cametei.
De data aceasta, sfătuiţi de cei mai maghiari dintre noi, am luat masa la Bock Bisztró, un restaurant şic, garnisit cu vinuri, dopuri şi obiecte de anticar. Localul se află chiar lângă Corinthia Grand Hotel, locul desfăşurării VinCE, prilej pentru noi să servim un excelent rosé și un veritabil Cabernet Franc de la casa de vinuri cu acelaşi nume. Rosé-ul l-am asortat cu nişte pită cu untură ca la mama bănăţeană ori ardeleană acasă iar vinul roşu cu o friptură de raţă despre care am tot povestit pe urmă. Prin grija Naşului meu, pe care l-am invitat să deguste alături de noi un Negru de Drăgăşani tocmai la Budapesta, am putut urmări pulsul nocturn al capitalei maghiare și de pe scaunele comode ale unui Volkswagen ultimul răcnet. GPS-ul ne-a pilotat fără greş, pe nişte străzi şi bulevarde pustii într-o sâmbătă seara, pe poduri cu sau fără de lanţuri, direct în cetatea Budei. Am fost aproape singuri pe promenadele Palatului Regal, printre creneluri şi turnuleţe, și aproape că auzeam ecourile propriilor paşi pe dalele din jurul Mátyás Templom, cu ochii la statuia morganatică a lui Szent István. O limuzină Old Man's Music Pub a strâns lângă ea puţinele suflete rătăcite în cetatea budapestană, îmbiindu-le la un party gratuit cu nişte fluturaşi şi cu chipul lui Janis Joplin vibrând pe o portieră.
Mda, e ca un basm, cu clădiri de basm, cu fluviu de basm, cu licăriri de basm. Consilierul IT al grupului Vestik ne-a trezit însă pe toţi din visare, ţinând morţiş să ne anunţe că i s-a făcut foame şi că e musai să dăm o fugă până la restaurantul Fatál de pe Váci utca. Ceea ce am şi făcut, găsind la locul ei emblema cu bufniţă şi uşa medievală, neferecată, a localului. Ghinion însă, tocmai au închis.
Pe urmă a trebuit s-o luăm către pensiune, în goana Volskwagen-ului, pregătind în gând întâmplările de a doua zi. Și ce altceva era să facem decât să ne dăm, pe lumină, pe Vaci utca, să pozăm paprika și păpuși mici și scumpe în costume populare? Ori să ne prostim pozând cu câte-o căciulă de hun pe cap, având un preţ pe care nu şi l-ar fi permis nici Marele Attila.
L-am regăsit pe Puskás în aceeași vitrină, zâmbind din gloria sa de dincolo de timp și de fotbal. Şi am putut observa cum chipul lui Che Guevara a ajuns obiect de reclamă pe mărunţişurile capitaliştilor mercantili, alături de Lugosi Béla şi de un Lenin nereuşit care ne anunţă că The Party Is Over.
Altfel, am stricat bani pe ce ne-a venit, pe cărţi de joc, pe marţipane, pe suveniruri de tot felul pentru cei dragi de acasă. Şi pe oferta zilei la terasa Anna Café, unde se bea cafea bună şi unde anul trecut am putut imortaliza un căţel cu steagul unguresc în coadă. Acum a trebuit să mă mulţumesc cu imaginea unei cerşetoare prosternate în stil românesc în fața domnilor trecători şi a umbrelor parfumate ale acestora. Şi, poate, cu reclama unui salon de masaj thailandez asociată cu simpaticul îndemn de Rent a Bike, de parcă ar fi şi greu să alegi între cele două oferte. Când nu mi-a mai rămas nimic de făcut şi de degustat în capitala vecinilor noştri mult mai îndatoraţi dar şi mult mai relaxaţi decât noi, am pornit agale către gară, spre autobuzele şi metrourile noastre cele de toate excursiile budapestane. Naşii plecaseră de dimineaţă spre Timişoara, împreună cu ceilalţi vestici care au ales ruta auto. Pe drum am mai surprins zborul unor porumbei peste antenele Yagi de la Szolnok, gara decrepită din Békéscsaba, nişte case şi nişte biserici şi umbrele unor călători aşteptând un tren care să-i ducă sigur în altă parte.
Îmi dau seama că nici n-am plecat bine din miezul acestor întâmplări cu aromă de Sárga Muskotály şi de Cabernet Franc şi iar mă încearcă nevoia de întoarcere în metropola maghiară. Iar dacă mă gândesc că postez toate aceste cuvinte şi fotografii pe ecranul unui laptop în vagonul de dormit al unui tren care ajunge în curând la București, ironia este aproape deplină. Mai ales că mă aflu pentru a doua oară, nici eu nu mai ştiu cu siguranţă de ce, în căutarea vinului cel bun la GoodWine. Ba ştiu. Cred că e din cauza prietenilor, a celor pe care i-am întâlnit şi a celor pe care nu i-am întâlnit în periplul meu prin Budapesta.

miercuri, 28 martie 2012

"Asta este deja pasiune!"

Aşadar VinCE 2012, maşini de lux, ţinută şi lipsă de snobism, connaisseurs şi plebe cu pretenţii, bloggeri şi provinciali, masterşi şi diletanţi, lume de tot felul într-un hotel superb, desprins parcă dintr-un încă nefilmat film cu James Bond.
Am socotit un pic. Cu toţii am fost vreo douăzeci, dacă ţinem seama şi de aripa maghiară din anturajul clubului.
De cum a sosit, Silviu a ţinut să-i spună baronului Jakob Kripp că a venit la Budapesta anume pentru a degusta Negrul de Drăgăşani 2010. Aflat alături, Oliver Bauer, oenologul Casei Ştirbey, a exclamat: "Asta este deja pasiune!" Trebuie să ştiţi că împărtăşesc aceeaşi pasiune la rându-mi, însă de curând, în anii din urmă, am descoperit încă una, secretă, pe care o am pentru oraşul în care se petrece acţiunea. Asta a făcut ca, în vreme ce împătimiţii vinului din grupul Vestik se aflau la cursuri de neratat despre şampanie, Cabernet Franc şi istoria coniacului, eu să mă plimb cu Pivnicera de mână pe lângă magazine de lux, printre oameni obişnuiţi, studiind, cu un ochi digital şi unul sufletesc, cursul vieţii în capitala maghiară.
Înăuntru, la VinCE, ne-am întâlnit din nou cu Vali Ceafalău, uşor emoţionat de un interviu important pe care-l luase unei mari personalităţi oenofile şi uşor tensionat din pricina viitorului interviu pe care urma să-l ia unui alt oeno-VIP prezent la festival. Vali e foarte profesional şi pare că mereu se află în miezul lucrurilor. L-am lăsat să-şi facă job-ul şi am luat-o către standuri, răsuflând uşuraţi că aparţinem unui club de degustători absolut neautorizaţi şi de bloggeri absolut liberi de sarcini. Câteva ore mai târziu aveam să ne amuzăm privindu-l pe Dan cum îi stârnea exclamaţii de uimire lui Steven Spurrier, o somitate în domeniul vinului, în timp ce prezenta pliantul clubului. Pe rând, privind la fotografiile cu flashtasting pe autostradă, cazemată, la teatrul de păpuşi ori în pod, Mr. Spurrier spunea câte un "Fantastic!", oferind autografe numai bune de pus în wine club.
Am fost bulversat de mulţimea producătorilor şi de sutele de vinuri. De fapt, n-am ajuns să le degust pe toate, erau prea multe iar eu alocam timp şi pentru cealaltă pasiune a mea, oraşul în sine. Am început cu standul Ştirbey, cu o foarte familiară Crâmpoşie cu care doamna baron Ileana Ştirbey ne-a îmbiat din start. Un pic mai târziu aveam să gust noul Negru de Drăgăşani, 2010, pe care Oliver Bauer îl adusese proaspăt îmbuteliat, în ediţie limitată, şi la degustarea din wine clubul Vestik.
Apoi am început să colind standurile româneşti, care s-au dublat faţă de anul trecut. Dacă în 2011 au fost aici doar Recaşul (Transylwine), Wine Princess şi Prince Ştirbey, anul acesta i-am găsit, alături de ultimii doi producători, şi pe Nachbil, Petro Vaselo, Domeniile Boieru şi Cramele Halewood. La urma-urmei, asta înseamnă profesionalism. Ştim cu toţii că încă nu s-a inventat un capitalism fără concurenţă şi implicit fără promovare şi reclamă. Cum condiţiile de la Corinthia Grand Hotel sunt mai bune din toate punctele de vedere decât cele de pe la târgurile similare din România, iar publicul este mai educat decât cel de la noi, de ce să nu-şi scoată vinul în lume, în lumea bună, cei mai pe fază producători români? Dacă punem la socoteală, dincolo de ambientul select, de ţinuta deosebită a manifestării, şi costurile accesibile pentru toată lumea, de 500 de euro pentru trei zile, nu e VinCE locul ideal pentru promovarea vinului românesc? De ce să nu fie atunci 60 de producători români acolo, şi nu doar şase? Din păcate, asta, prezenţa pe piaţa externă, ţine doar de profesionalismul celor care îşi vând marfa: cramele mici, de câteva zeci de hectare, pe care le-am găsit la Budapesta, sunt mai receptive şi mai atente în privinţa promovării externe decât coloşii tradiţionali care cultivă mii de hectare, dar care încă n-au învăţat cum să-şi scoată vinul dincolo de birturile comunale. Iar atunci când rulezi anual, fără probleme, sume de ordinul zecilor de milioane de euro, însă când vine vorba de promovare te uiţi la preţul tirbuşoanelor şi antipicurătoarelor, nu se poate spune că trăieşti în timpul prezent.
Altfel, nici nu mai ştiu cum a trecut timpul în sâmbăta aceea toridă de martie, la VinCE. După ce am pus buzele pe un Bendis, atras de zâmbetele duduilor de la Petro Vaselo, şi pe un Sauvignon Blanc cu parfum de trandafiri de la Domeniile Boieru, am trecut la Nachbil, producător de la care apreciez în mod deosebit cupajul Trei Graţii 2008. La standul Cramelor Halewood am fost servit cu Pinot Noir Hyperion, cu Cabernet Sauvignon din aceeaşi gamă şi cu un Cabernet Sauvignon Cantus Primus. Pe ultimul l-aş vrea şi în vinoteca mea. Nu am ajuns la Wine Princess, nu ştiu de ce. Poate că vinurile sunt de vină ori lipsa de magnetism a promotorilor săi ori poate pur şi simplu faptul că nu-mi amintesc de ceva memorabil care să mă atragă acolo.
În schimb, am încercat mai multe standuri ale producătorilor maghiari, consiliat cu discreţie de Cristi Boroş, medic veterinar şi doctor de vinuri, un adevărat connaisseur din aripa maghiară a grupului Vestik. Aşa am ajuns să polemizăm pe seama amestecului lemnului în aromele interne ale Cabernet Franc-ului. Am dat şi pe la Bock şi am luat vinurile la rând, toate Cabernet Franc sau cupaje care conţin acest soi atât de iubit în Ungaria. Să bei un vin de 16 grade şi să nu simţi alcoolul e o reuşită oenologică suficientă să te facă în stare să înveţi ungureşte. Nu am ratat nici standul Gere Attila, unde o doamnă impecabilă m-a îmbiat pe engleză cu un Kopár minunat. Au mai fost şi alţii, puţini, ale căror vinuri le-am încercat, mi-aş aminti doar de Vylyan (Cristi mi-a explicat că aceasta este denumirea latină a zonei Villany), de la care am degustat un foarte pur şi nealterat de butoi Cabernet Franc 2007 zis Mandolás şi un excelent Montenuovo Cuvée 2007.
Nu pot să nu amintesc că ne-am întâlnit fericiţi cu amfitrioana noastră de fiecare joi de la Enoteca de Savoya, prilej pentru Pivniceră să exerseze o îmbrăţişare perfectă, că am mai numărat alţi câţiva călători din ţară şi că am gustat mult prea puţin din VinCE faţă de cât mi-am propus. De vină or fi, poate, şi ultimii producători pe la al căror stand am trecut, Masi şi Lafite Rotschild. La primul am trăit un extaz final când, după alte câteva vinuri superbe, am încercat Amarone Costasera 2007, iar la ultimul am înţeles din nou, servind un Château Peyre-Labade 2009, că Franţa nu este o ţară, ci o planetă din lumea vinului, una pe care mi-ar face plăcere să o cunosc cu adevărat cândva.
Când a luat sfârşit ziua, pe la opt, oraşul ne aştepta afară cu lumini pale şi cu câte-o ambulanţă care-i tulbura liniştea de sâmbătă seara. O superbă maşină de epocă îşi aştepta proprietarul rasat în faţa hotelului. Noi, vesticii, am băut o cafea şi-am fumat pasiv ţigările doamnelor, trezindu-ne din oboseala plăcută provocată de zecile de vinuri degustate. Cristi vorbea cu cineva la telefonul digital sau mai degrabă la paharul digital, iar eu am numărat iarăşi prietenii din anturaj. Cutare a venit tocmai din Novaci, Gorj, cutare din Tg. Jiu, dânsa a călătorit din Baia Mare la Arad şi apoi la Budapesta, naşii sunt din Timişoara, iar noi din Arad. Aşadar, am dus 20 de vestici la VinCE, de dragul călătoririi şi al vinului. Nu e rău, nu, pentru un mic club arădean? Se vor întoarce acasă cu o bucăţică de splendoare, cu un postgust de Amarone, cu un suvenir pe care scrie ceva în ungureşte. Iar eu urmează să povestesc, într-o postare care va veni, celelalte aventuri oenogastronomice prin oraşul de care m-am îndrăgostit a nu ştiu câta oară.

Galerie foto

marți, 27 martie 2012

Note de călătorie în Ţara .hu cu prilejul şi pretextul lui VinCE 2012

De fiecare dată lucrurile se petrec la fel. Şi nimeni nu înţelege până la capăt de ce prefer să lăsăm maşinile în curte, în garaj şi prin parcări şi să luăm drumul Budapestei cu trenul, departe de confortul cu miros de Volkswagen, Honda şi Alfa Romeo al maşinilor noastre premium.
O fac pentru că ştiu bine că o călătorie prin lume este în primul rând o călătorie printre oameni, iar noi am uitat cumva, pierduţi pe marile rute aviatice ori auto, să mai atingem realitatea. Am uitat să ne mai contaminăm de contraste, să dăm deodată de cerşetori şi prinţi ai vinului, de cenuşă şi diamant. Fixăm adresa pe ecranul cu GPS şi aterizăm direct la destinaţie, aseptici, civilizaţi, mirosind a parfumul de la plecare. Şi ne întoarcem la fel, însoţiţi de nişte facturi şi de încrederea oarbă că într-adevăr am fost undeva, în altă parte.
Dar chiar am fost acolo cu adevărat? Eu nu cred că întotdeauna se întâmplă asta. Din aceste motive şi îndoieli, am vrut să fac totul pe dos şi chiar am reuşit să conving trei prieteni să se suie în tren cu mine şi să meargă la VinCE 2012. Ori mai degrabă la Budapesta, căci oricât de reuşit ar fi un festival al vinului, pentru mine un astfel de eveniment e mai degrabă pretextul decât pricina intimă a unei călătorii în capitala Ungariei.
Era o dimineaţă văratică de martie, trenul a sosit la timp în gara-monument istoric a Aradului de care un arhitect idiot a găsit de cuviinţă să lipească un bloc cutie de chibrituri. În cele patru ore de voiaj cu naşii români şi maghiari care ne-au controlat plini de morgă biletele, am avut plăcerea să fotografiez lumea oglindită în ochelarii lui Dan, ţara de sălcii, trestii şi bălţi de dincolo de Curtici, decrepitudinea postimperială şi postcomunistă, suburbiile mizere ale marelui oraş de pe Dunăre, căruia creatorii i-au spus, însumat, Budapesta. Apoi, după un scenariu din anii trecuţi, am imortalizat geometria de nori şi oţel a gării Keleti şi în general toate fiinţele şi obiectele pe care le poţi caracteriza virtual ataşându-le, în loc de prescurtarea de acasă, câte un "a coadă de maimuţă" urmat de ".hu".
În Ţara Punct Hu, toate ritmurile sunt altfel. De îndată ce intri în curentul subteran al metroului, poţi observa fluxul fascinant al unei alte fiinţe comunitare, formate din milioane de oameni. Aş putea călători la nesfârşit cu metroul budapestan. Îmi place să observ chipurile, gesturile, economia de mişcări, cochetăria şi tristeţea, căţeii din coşurile damelor singure, bătrânele care au prins revoluţia maghiară, navetiştii, studenţii, controlorii atotprezenţi, liniştea pasagerilor cu căşti în urechi, plăcuţele metroului antic pe care scrie CCCP 1974.
Între timp, între timpul dintre 2011 şi 2012, pare că aici nu s-a schimbat nimic esenţial, poate doar VIP-urile din reclame. Dacă priveşti atent însă, există diferenţe de substanţă. Căci n-am mai găsit la locul ei Moszkva tér, ci doar o piaţă identică, însă cu alt nume. La Villa Korall toate erau la locul lor, toporaşii de martie, mugurii tuiei, rădăcina unui arbore sacrificat de mult, aerul curat, ca de munte, al zonei rezidenţiale din Budaörs. Singurul care lipsea era amicul nostru Robert, fostul amfitrion, timişorean, al pensiunii, plecat definitiv în Noua Zeelandă. Robert şi-a urmat pasiunea şi s-a mutat la antipozi, predând afacerea unor doamne, cu tot cu motanul Tomy, acum puţin mai slab şi mai nostalgic. Pe Tomy l-am găsit pe o alee şi părea că m-a identificat pe dată, de vreme ce mi s-a suit în poală şi n-a mai vrut să se dea jos decât momit cu o bucată apetisantă de şuncă de la supermarket.
Şi ce-aş putea să-mi mai amintesc din drumul meu către VinCE, cu trenul, cu metroul, cu autobuzul şi cu pasul prin cea mai frumoasă capitală europeană de lângă Arad? Poate chipul lui Helen Mirren dintr-o reclamă underground, pasajele şi podurile cu lumini, afişul cu un Sting bărbos care va concerta la Sportaréna. Am tot umblat cu autobuzul 139 până la Déli pályaudvar şi cu metroul până la Oktogon ori Széll Kálmán tér, uimit de ceea ce vedeam. Adolescente care mâncau spaghetti pe o banchetă ori îşi aruncau pantalonii la container din cauza celor 27 de grade pe care le arătau termometrele stradale, Saint-Bernarzi târându-şi stăpânii la o porţie de kebab, şiruri de triciclete printre SUV-uri pe bulevard. Apoi am dat de Caragiale şi de Silviu Purcărete pe un afiş cu Színházi Fesztivál şi mi-am zis că toate sunt în toate.
E puţin ciudat că, deşi nu ştiu o boabă ungureşte, mă simt foarte acasă la Budapesta. O fi de vină Pivnicera, cu maghiara sa literară de pe malurile Mureşului? Ori faptul că am crescut la Timişoara, printre clădiri şi oameni care încă mai păstrau ceva din ţinuta ultimului imperiu?
Altminteri, nu am foarte multe lucruri în comun cu oamenii aceştia. Sunt atât de altfel, de în lumea lor, traficul nu pare să fi fost aglomerat vreodată, maşinile şi trecătorii păstrează distanţa legală. Metroul vine imediat, cerşetorii autohtoni nu sunt agresivi, ci pleacă de îndată dacă-i refuzi, schiţând timid, în traducere, un "mulţumesc". Toate respiră însă într-un alt ritm, numai proporţiile arhitecturale aduc cu cele ale fostelor oraşe austro-ungare de acasă.
Mi-ar fi plăcut să trăiesc o vreme aici, să contemplu această creaţie urbană. Nu cred însă că asta m-ar fi transformat în vreun fel, nu cred că aş putea fi asimilat de această cultură citadină, fiindcă simt în străfunduri că nu aş putea să-i aparţin vreodată cu adevărat.
Dacă ar fi să asociez comportamentul budapestan cu un anume soi de vin, primul nume care îmi vine în minte este Cabernet Franc. Un vin catifelat, distins, care aspiră mereu către o înaltă ţinută socială.
Cu toate aceste gânduri în minte, uşor obosit de umblet şi de distanţe, am intrat în Corinthia Grand Hotel. Până atunci degustasem totul în jurul meu, pusta dintre Arad şi Budapesta, atmosfera de mare capitală europeană, peisajele şi decorurile unei călătorii de plăcere. De-acum însă aveam în faţă şi pretextul ei, vinul. Aşa că am început turul VinCE la fel ca anul trecut, la standul Ştirbey. Povestea degustării de la Corinthia este însă mai lungă şi chiar trebuie spusă, în cuvinte, emoţii şi imagini, într-o postare ulterioară.

Galerie foto