duminică, 28 aprilie 2013

Un Vinvest 2013 picant-dulce-amar, cu gust de pleşkaviţa, Let's Chocolate şi Mavrud

Au trecut multe zile de la încheierea celui mai important festival de vin din vestul ţării şi eu tot n-am apucat să
scriu nici măcar un rând despre Vinvest 2013. Şi nu e la mijloc vreo lene ori vreo lipsă de inspiraţie, ci numai criza cronică de timp în care am intrat de la o vreme. Viaţa noastră de degustători s-a aglomerat teribil în ultimul timp. Pe lângă summit-urile de vin consacrate la care participăm constant de câţiva ani, în 2013 a trebuit să organizăm un număr sporit de degustări în dormitorul bunicii. Numai în opt zile am numărat patru evenimente găzduite de CDViN. Dacă punem la socoteală şi cele două zile petrecute la VinVest, care au inclus şi Gala vinurilor premium, adică o a cincea degustare în aceleaşi opt zile, sunt deja prea multe evenimente de susţinut şi de povestit. Ca să nu mai amintesc că a trebuit să aloc în acelaşi interval scurt şi o zi pentru semănăturile primăverii la Ferendia...
Fiindcă am un ceas liber, profit din plin de el pentru a relata câte ceva despre festivalul timişorean. În primul rând, mă bucur că acest eveniment important a ajuns la a zecea ediţie şi mai ales mă bucur că el a putut avea loc în 2013, un an de criză cumplit pentru lumea largă, în genere, şi pentru cea a vinului, în speţă. De aceea trebuie să apreciez efortul organizatorilor şi să spun că datorăm cu toţii sărutări de mâini doamnei Lucia Pârvu. Totuşi, fiindcă rămân un autentic pasionat de vin şi un neautorizat critic de vin, nu pot să nu observ cu tristeţe cât de mult s-a restrâns festivalul. Producători mai puţini, standuri lărgite, consumatori şi mai puţini şi nu neapărat de calitate. Noi însă, vesticii, am venit şi mai mulţi anul acesta, cu zecile, de la Arad şi Timişoara, ba chiar am şi susţinut după puterile noastre Gala vinului premium. Despre acest eveniment în eveniment aş spune că a fost unul de ţinută, dacă ţinem cont de spaţiul desfăşurării, de calitatea servirii
şi a participanţilor, de atmosferă şi de bufetul apetisant oferit, însă mie la gală mi-a cam lipsit vinul cel bun. Am remarcat, între cele albe, Sauvignon Blanc-ul 2011 de la Liliac şi Rieslingul Spätlese 2011 marca Moez GmbH, iar dintre cele roşii mi-au rămas în amintire un extraordinar cupaj bulgăresc de Mavrud şi Rubin 2009 de la Villa Yustina, din soiuri locale baricate în butoaie locale, şi frumoasa Fetească Neagră Stonewine 2011, de Miniş, marca Wine Princess.
Cât despre standuri, acolo parcă am întâlnit mai multe vinuri premium. La Crama Oprişor, de pildă, unde ne-am bucurat de ospitalitatea lui Gabi Roceanu, a Luminiţei Tzakis şi a nelipsitului Boris Ionescu, care nu au cruţat pentru noi nici o Smerenie, nici o Cutie Paleologu şi nici o Nenumită, fiind foarte atenţi la fiecare Detaliu, fie el şi
unul alcătuit Măiastru din dulci Chardonnay-uri şi Pinot Noir-uri semnate Veronica Gheorghiu. La Casa de vinuri Cotnari m-am reîntâlnit cu febleţea mea din urmă Grasa de Cotnari 2011 din gama Colocviu la Moscova, soi tradiţional vinificat în sec, un produs pe care eu îl consider unul dintre marile vinuri româneşti şi care a intrat intempestiv în topul meu subiectiv.
La Cramele Recaş am fost alintat cu toată gama de vinuri, şi credeţi-mă că e una destul de largă! Numai terminatul Cuvée Uberland mi-a cam lipsit, însă m-am consolat cu noile spumante şi în general cu orice fel de vin care poartă pe el vreun Cocoş, vreun Castel Huniade, vreun chip de urs ori vreun nume latin de soare. Jos pălăria în faţa calităţii vinurilor celui
mai mare producător bănăţean! Am mai apucat să dau pe la standul Liliac, producător care cu câteva zile îşi epuizase vinurile în faţa membrilor clubului Vestik, deveniţi încă de la prima întâlnire fanii producătorului ardelean. În premieră, am degustat două vinuri proaspete din noua gama Crepuscul, un Gewürztraminer 2012 şi o splendidă Fetească Regală 2012. Florin Preda şi Vica Necula m-au ispitit şi la standul Cramei Basilescu, acolo unde a au avut de oferit o minunată Fetească Albă 2011, de calitatea celor cu care m-a tot alintat cu ani în urmă, chiar în Urlaţi, oenologul Gabi Lăcureanu. În plus, m-am trezit în pahar şi cu o ancestrală şi impresionantă Fetească Neagră 2009 şi, în mod conciliant, cu un surprinzător cupaj Golem roşu 2008. Ca unul care a degustat în mod
critic acest vin în toate etapele evoluţiei sale, nu pot decât să spun acum, după un număr de ani, că ori a evoluat, graţie unei alchimii neştiute, într-un mod pozitiv, ori a fost reparat în virtutea unei chimii bine stăpânite, ori este alt vin decât cel cunoscut de mine.
Între standurile vizitate l-am adăugat şi pe cel al firmei TM Inox, care promovează vinurile producătorului bulgar Villa Yustina. Vinuri de calitate la preţuri decente, între care am reţinut un Chardonnay baricat, cupajul de Mavrud şi Rubin prezent la Gala vinului premium şi un excelent Cabernet Sauvignon 2009 din gama superioară Monogram.
Să mai spun că m-am delectat cu bunătăţi de ciocolată la gală şi la stand, urmând îndemnul care este totodată şi numele firmei care distribuie produsele, Let's Chocolate. Şi asta a cam fost tot. Rămân cu regretul că nu am reuşit să vizitez şi celelalte standuri, între care cele ale cramelor Borha, Budureasca, Anastasia, Petro Vaselo, Budureasca ş.a. Poate la festivalurile viitoare...
O bună parte din membrii clubului Vestik au folosit prilejul participării la Vinvest pentru o masă de calitate la restaurantul Karageorge al prietenului nostru Mladen Galovici. Am servit specialităţi sârbeşti de top, între care nişte aperitive unice şi o pleşkaviţa irezistibilă, şi ne-am bucurat de o caldă ospitalitate. În ultima zi a festivalului am dat fuga şi până la restaurantul Camelot, pentru o pită cu untură şi un platou cu de toate.
Când mă gândesc la toate acestea, deşi au trecut doar câteva zile de la încheierea Vinvest, iar mi se face dor de Timişoara. E mare păcat că ele, festivalurile de vin, fie ele şi de criză, se întâmplă aşa de rar!

luni, 1 aprilie 2013

GoodWine 2013, o radiografie sentimentală


Când mergi foarte des pe la festivalurile de vin, când ajungi să cunoşti în amănunt gamele fiecărui producător, există pericolul să intri într-o banal repetitiv, într-o plictiseală a déjà vu-ului, déjà connu-ului. Aparent, asta ar fi putut să mi se întâmple când am hotărât să mă sui în tren şi să pierd nopţile pe drumul dintre oraşul meu transilvan şi marea capitală ex-centrică a României.
Şi totuşi, nu e nimic plictisitor în a degusta aceleaşi vinuri, în a te întâlni cu aceiaşi oameni, chiar dacă parcă din ce în ce mai puţine, chiar dacă parcă din ce în ce mai puţini. Şi asta fiindcă şi vinurile, şi oamenii continuă să evolueze, nu neapărat în bine, nu neapărat în rău, iar cel care îi observă, cel care scrie, poate fi martorul subiectiv, virtual, al acestei evoluţii.
Mai pe şleau, în călătoria asta s-au petrecut cam aceleaşi lucruri ca şi în alte dăţi. Pe sunetul roţilor de tren, am degustat cu mezinul vestic unul din vinurile noastre preferate, am dat două zile pe la GoodWine şi Caru' cu Bere, am privit Bucureştiul de la fereastra unui hotel, ne-am plimbat prin Centrul Vechi, am filosofat cu taximetriştii despre fotbal şi criză, despre soartă şi vin, am pozat câinii vagabonzi şi pulsul dezordonat al marelui oraş, am surprins chipurile, am râs şi am bârfit, am fost gata-gata să ne pierdem, să ne lăsăm seduşi pentru totdeauna de singurul megalopolis românesc, pe ale cărui betoane cineva a zugrăvit o inimă caldă.
Cât despre festivalul de vin, fiecare îl trăieşte, îl simte, îl parcurge după propriile puteri şi îndatoriri. Eu o fac de plăcere, din cea mai pură senzualitate. Uneori pariez în gând pe anumite vinuri, le urmăresc apoi evoluţia şi premiile, îmi dau seama că adesea valoarea lor nu este direct proporţională cu preţul. Nu-mi place să iau notiţe, nu-mi place să scuip, nu-mi place să fac pe cunoscătorul, să-mi dau aere, să mă afişez, însă am părerile mele ferme şi cred în flerul propriu. Nu depind de asta, nu aştept cadouri pentru asta, nu trăiesc din asta. Sunt prea mulţi cei care exersează arta cabotinismului. Îmi place să cred că fac reportaje într-un pahar cu vin şi că pozez reflexia lumii în curbura unei sticle uşor pătate de un soi nobil. Poate că ediţia aceasta a GoodWine, care s-a suprapus cu Paştele catolic, a fost un pic mai tristă decât cele trecute. Şi nu neapărat fiindcă s-ar simţi tot mai puternic, prin hala C1 de la Romexpo zisă pavilion, vântul îngheţat al crizei. Cine ştie să vadă, să radiografieze toate mai marile sau mai micile "apartamente" numite standuri în care angajaţii producătorilor şi chiar patronii se ostenesc să îi servească pe vizitatori cu tot ce au mai bun, poate înţelege că situaţia nu e roză, cu atât mai puţin rosé. Au dispărut din festival mulţi dintre micii producători, iar dintre cei medii şi mari destui au hotărât să nu mai vină. Mi-ar fi plăcut să-i reîntâlnesc la stand, să polemizăm, să ciocnim un vin mare sau mic, să facem planuri. Pe unii i-am regăsit în mulţime, în mulţimea uşor rarefiată de vizitatori. În schimb, am avut bucuria să reîntâlnesc destul de mulţi bloggeri şi oameni de media care poartă de     grijă vinului. Mihai ne-a făcut albume de familie de breaslă. Am unul cu Vali Ceafalău pe care aş putea să-l intitulez "De 2xVali". M-am bucurat să îl salut pe Răzvan Jurcă şi să adulmecăm arome din acelaşi pahar. Ochiul meu şi al aparatului foto i-a mai cuprins în cadru şi pe George Mitea, pe Mona Arsulescu, pe Roxana şi Alexandru Farca, pe Dan Micuda ş.a. Ca de obicei, mult mai marele, mai profesionalul şi mult mai cunoscutul Cătălin Păduraru era peste tot, pe toate monitoarele, pe la toate standurile, prezentând cu prestanţă noutăţile sau lipsa lor. Cel mai mult am conversat însă şi am împărtăşit păreri cu Radu Rizea, un companion plăcut, mereu la înălţime, un fel de Bachus condeier, blând şi expresiv, al tuturor festivalurilor din colţul ăsta de lume.
Au fost atât de mulţi somelieri, impecabili în "uniformele" lor aparte, şi atât de multe fete frumoase în stare să eclipseze totul, chiar şi vinurile, încât aproape că au alungat atât tristeţea crizei planetare, cât şi a celei din lumea vinului în speţă. Însă acest izbutit machiaj nu poate să ascundă întrutotul lipsa de substanţă şi incertitudinile legate de viitor.
Şi dacă mă întrebaţi ce vin mi-a lăsat în memorie buchetul său inconfundabil, nu am să ştiu să vă răspund. Şi asta fiindcă primul lucru    care m-a izbit, chiar de la intrare, la GoodWine-ul din urmă a fost un puternic miros de gudron, de cremă  ghete, mirosul acela din vechile şcoli ale RSR şi RPR ale cărori pardoseli femeia de serviciu le dezinfecta cu motorină. Mi-am amintit atunci de o glumă a unui prieten din lumea vinului care povestea despre un Riesling de Rin tipic, cu parfum de asfalt turnat în urmă cu trei zile, şi mi-am zis că iau parte la un festival de asemenea Riesling-uri ale căror odori cumulate produc în hală acest efect olfactiv. Poate că un spaţiu care emană un asemenea miros nu este cel mai potrivit pentru găzduirea celui mai important eveniment de acest fel din România. Am ajuns să regret World Trade Plaza şi strălucirea festivalurilor din anii trecuţi. Şi nici nu e nevoie să fac o comparaţie aici cu festivalul budapestan VinCE, acela care se ţine într-un hotel de cinci stele. Dar poate că organizatorii, al căror efort rămâne lăudabil, chiar dacă perfectibil, or fi având motivele lor să aleagă spaţiul cu pricina, dacă nu
cumva chiar n-au avut de ales.
  Despre vin şi producători, despre căldura şi răceala de la standuri, despre prietenii situaţi de cealaltă parte a pultului al căror vin pare că nu se termină niciodată, mi-am propus să scriu în parte şi în detaliu pe cdvin.ro şi vestik.ro, un pic mai încolo.



Galerie foto