Reflecţii în oglinda soarelui despre plăcutele pericole ale idealizării vinului

Sunmirror îmi scrie un mesaj incitant, avertizându-mă în privinţa idealizării vinului şi trăgând nişte concluzii pe care simt nevoia să le discut. Am vrut să-i răspund acolo, în căsuţa din josul postării anterioare, însă mi-am dat seama că răspunsul a devenit prea lung, că a devenit el însuşi postare.
Pilitura de fier aruncată răzleţ de mâinile unui meşter transpirat, cu bască, de truditor din Modern Times care face asta de 30 de ani în aşteptarea pensiei, se strânge cerc în jurul magnetului cu care un copil găseşte de cuviinţă să se joace în atelierul cu miros de vaselină. Spiralele sunt desigur mai plăcut de privit decât înşiruirea browniană a unor puncte. Totul se bazează pe idealizare, lumea a fost creată cu un simplu cuvânt în jurul ideii de ea însăşi. Îmi place foarte mult să ascult corul de broaşte în nopţile calde de vară, în aşteptarea peştelui cel mare. Dezordinea orăcăitului e cât se poate de liniştitoare. Dar Universul ştie să cânte şi altfel şi parcă e mai interesant să te pierzi în vraja unei simfonii de Mozart ori să visezi pe un concert de Rahmaninov. Cineva s-a gândit să idealizeze trăncăneala fiinţelor din univers şi uite ce a ieşit: muzica.
Sunmirror, nu crezi că viaţa e prea scurtă ca să ne-o petrecem trăncănind mereu?
Am fost în vechea Ionie, m-am plimbat printre pietrele dezolante de la Troia. Din cetatea clădită pe Dealul Greşelilor n-a mai rămas decât ideea de ea însăşi. Asta a dăinuit mai mult decât pietrele. Şi vântul. Dacă ştii să-l asculţi, auzi vocile celor care au trăit şi murit acolo. Pentru Elena.
Mi-ar fi plăcut să fiu un locuitor al Efesului în urmă cu nişte mii de ani. Oamenii aceia aveau bibliotecă, amfiteatru, agora. Şi le plăcea nespus să idealizeze totul. Imaginează-ţi, filozofau în timp ce şedeau pe latrinele toaletei publice. Şi biblioteca era legată printr-un tunel de casa plăcerilor, de bordel. Pesemne că nu suportau mereu lumea ideilor, simţind din când în când, dacă nu adesea, nevoia să coboare în lumea reală, în cea a simţurilor. Însă important e că urmau un drum, de la ideal la real şi înapoi, că aveau o scală axiologică.
Imaginează-ţi, şi anticii au idealizat vinul, chiar dacă sau tocmai pentru că se îmbătau cu el. Aveau chiar şi un zeu pentru vin, aşa cum frumuseţea, înţelepciunea şi marea îşi aveau propriii zei. Privindu-le lumea în ruine, perfecţiunea formelor, arhitectura, urbanitatea, mi-am dat seama că nu există progres sau cel puţin nu aşa cum ni-l imaginăm noi, în sensul în care ni-l imaginăm. Oamenii aceia, nişte idealişti, au creat o lume mult mai sofisticată, mai interesantă, mai rafinată, mai profundă decât cea a zilelor noastre. Şi eternă, ca reprezentare. Din noi, cei care discutăm ori trăncănim acum, ce rămâne?
Desigur, putem discuta şi despre preţul cutărei sticle, dacă vrei, despre nereuşitele cutărui oenolog, despre defectele cutărui vin. Oricând. Uneori însă eu cred că e bine să vorbim mai ales despre vin în loc să trăncănim despre vinuri.
Nu pot fi de acord cu afirmaţia din ultima frază a mesajului tău, aceea că e periculos să idealizăm vinul, "fiindcă a iubi o viziune idealizată înseamnă a nu iubi lucrul imperfect, dar frumos, din spatele ei". Împărtăşania e o formă de idealizare a vinului. Misterele dionisiace tot asta erau. Dacă oamenii au practicat ori practică aceste ritualuri, înseamnă oare că nu mai gustă băutura concretă, că nu le mai place vinul imperfect din potir? Dacă îi conferim semnificaţii spirituale, înseamnă că ne îndepărtăm de el? Din contră, eu cred asta înseamnă apropiere, iniţiere, înţelegere profundă a esenţei sale. Vinul este şi ceea ce scrie despre el un pasionat ori profesionist în notele de degustare, însă el reprezintă în acelaşi timp mult mai mult decât atât. Şi asta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să ne bucure. Nu e nimic periculos în a face legături, în a ieşi din tipare, din clişeul limbajului concret. Eu cred că asta este mai ales pe placul zeului vinului. Şi se ştie, măcar din când în când, trebuie să le facem zeilor pe plac, altminteri se supără şi fac glume tragice. De aceea nădăjduiesc că mă vei înţelege dacă măcar de câteva ori pe an voi îndrăzni să văd în vin, în mod asumat, şi altceva decât văd ceilalţi. Nu e deloc periculos să fac asta. Dacă intri într-o biserică, vei vedea sute, dacă nu mii de oameni modeşti care tot asta fac, idealizează vinul. E o mediocritate asumată, care sacralizează. Şi dacă ai putea să călătoreşti în timp şi să auzi ditirambii şi să-l vezi pe Silen dansând beat în faţa zeului, ai înţelege că oamenii cu asta se ocupă de milenii: idealizează vinul. Că văd în el licoarea nemuririi, sângele Domnului, căutând cunoaştere şi adevăr.
Să-ţi mai spun ceva, ca să alung ori poate să întăresc supărarea ta polemică legată de idealizare. La urma urmei, trăim într-o ţară, într-o lume şi chiar într-o galaxie liberă, fiecare poate vedea ce doreşte în vin ori în orice alt lucru şi fiinţă din jur. Important este să vadă ceva.
În urmă cu câţiva ani, mi-am renovat casa şi am refăcut şi una din băi. Toată lumea, dar absolut toată lumea: prieteni, cunoscuţi, meşteri şi vecini, se aştepta să cumpăr faianţă şi gresie de culoare albastră, dacă se poate cu valuri şi stropi desenaţi pe plăci, care să sugereze ideea de mare. Asta fiindcă foarte multe, dacă nu majoritatea băilor din Arad şi din România sunt albastre. De parcă ideea de mare nu poate fi reprezentată altfel decât prin culorile pe care le vede în mod direct ochiul. (Legat de albastru, mă îndoiesc că Marea noastră mai poate fi sugerată cu ajutorul acestei culori - mizeria plajelor şi privitorii indiferenţi au făcut-o mai degrabă cenuşie, cu duhoare de putregai şi deşeu postindustrial.) Dar, Dumnezeule, dacă facem un mic exerciţiu de profunzime, dacă trecem dincolo de suprafaţă, de ceea ce vedem cu lenea unei priviri plecate brambura într-o vacanţă fără de sfârşit, marea înseamnă cu totul altceva. Înseamnă spirale, culori nebănuite, cercuri şi sfere, himere şi leviatani, căluţi feerici, luxurianţă ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Marea e roşie, e galbenă, e portocalie, e verde, e dincolo de culoare şi sumă de culori! Şi atunci de ce să o reprezint la mine în baie aşa cum o vede toată lumea, atât de banal?
Aşa că mi-am pus spirale şi nuanţe pe care le poţi vedea aici, în fotografii. Poţi vedea cochilii, dar poţi întrezări şi Universul, tu hotărăşti dacă e periculoasă această idee. Căluţii de mare, dacă-i arunci pe pământ, devin bidivii şi gonesc într-atât încât le cresc aripi, devin ei înşişi întruparea lui Pegas şi se transformă în stele şi constelaţii. Marea e o sumă de constelaţii înscrise în fiecare vietate, pe fiecare cochilie. Marea e o Cale Lactee. Asta nu înseamnă că nu e şi albastră, însă, Dumnezeule, ea e mult mai mult decât atât.
Şi dacă tu îmi zici, în numele unei alte nevoi, asumate, de a vorbi numai de lucruri concrete, că e mai bine, dacă tot am adus vorba despre mare, să trăncănim aici despre tarifele hotelurilor din Mamaia ori despre basca roşie a primarului exhibiţionist din Constanţa, putem face şi asta. Însă nu tot timpul. E dorit chiar s-o facem cât mai puţin. Eu prefer să mă joc cu spiralele din baie decât să vorbesc de turismul promiscuu practicat la noi ori de simbolul oribil al unui revoluţionar sud-american care a semănat teroare, moarte şi comunism în alte părţi ale lumii.
Revenind la vin, să nu crezi că nu putem vorbi în sfârşit şi despre vinuri. Uite, pot să-ţi spun că mi-e dor de o anume Fetească Neagră a Cramei Basilescu, că-mi place Busuioaca de Bohotin produsă acolo, ca şi Feteştile lor Albe şi Regale. Că, aşa cum am mai scris, mă dă gata Feteasca Neagră de la SERVE, ca şi cea Albă, precum şi noul Cuvée Amaury, că unul din marile vinuri româneşti e pentru mine Cuvée Alexandru. Că Merlot-ul de la Alira va cuceri în curând pe toată lumea, că Gramma face vinuri albe minunate, că Via Sandu a dat un Cabernet Sauvignon trăsnet şi o Fetească Regală de care vom mai auzi. Că la Avincis vom putea degusta în curând vinuri la fel de bune ca la Prince Ştirbey. Că mă dau în vânt după vinurile acestui din urmă producător de la Drăgăşani, febleţea mea fiind Negrul acela cu care am avut plăcerea să săvârşesc un flashtasting la cuşetă. Că de la Crama Oprişor am avut bucuria să degust cel mai pe placul meu Cabernet Sauvignon din ţară, că voi recomanda prietenilor gamele Caloian şi Erotikon. Şi sticla aceea albă de Sherpium, care închide în ea androginul roşu vinificat în alb, cu gust de rosé, care îmbătrâneşte frumos şi pe care mi-am propus să-l învechesc în recipientul acela făcut parcă pentru parfumuri ori pentru vreo lampă cu flacăra veşnică. Am descoperit în toate aceste vinuri, ca şi în multe altele pe care nu le mai înşir aici, nenumărate livezi înflorite şi câmpuri înmiresmate, flori de vie şi fructe de pădure de toate culorile, roşii, galbene şi albastre, condimente din acelea care şed în porţelanurile cu capac de pe credenţul bunicii, piper, boia şi cuişoare, chimen şi vanilie, tămâie, busuioc, esenţă de iarba fiarelor, flori de soc şi de salcâm, parfum suav de trandafiri din satul natal, lapte şi miere, cireşe, coacăze, vişine şi prune uscate, toporaşi şi frăguţe, magiun din cazanul Mumei, cafea, ciocolată şi cacao, cireşe amare, grepfruit şi portocale, lămâi şi kiwi, violete pentru fete. E mai bine aşa?
Totuşi, trebuie să ştii că nu din cauza tuturor acestor arome atât de accesibile simţurilor mi-am umplut cu sticle arcadele pivniţei, ci mai degrabă din pricina vinului despre care vorbesc poeţii mistici, acela care ne-a îmbătat înaintea creării viei.

Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel

M-am uitat un pic la lumea virtuală din jur, la felul în care curg postările şi link-uirile pe Facebook, la tristeţea cuvintelor nenimerite pe care tot anodinul care şi-a descoperit ego-ul internetic se chinuie să le transmită prietenilor din căsuţa poştală. Şi m-am înfuriat atunci din pricina neajunsurilor democraţiei şi libertăţii, acelea care permit agramatului să şadă laolaltă cu cărturarul, huliganului laolaltă cu protestatarul educat, cabotinului alături de profesionist. Cum aceasta o fi însă cea mai bună dintre lumile posibile, trebuie să mă mulţumesc cu constatarea şi să merg mai departe.
Cât despre vin, mi-am dat seama că şi aici, în spaţiul virtual oenofil, acţionează aceleaşi motive de supărare şi am realizat atunci că trebuie să renunţ pe dată la topuri şi note, fiindcă ştiu bine că vinul se poate aprecia într-un alt mod. Un cititor avizat al postărilor de profil vizibile în mass-media şi new media poate observa că în ultimii ani România s-a umplut de mici robertparkeri care punctează şi clasează vinuri de mama focului, cu o ritmicitate de speriat, demnă de cauze mai bune. În plus, nu există aromă de cuişoare, de piper negru şi ambră, de piele de minotaur şi sudoare de unicorn pe care exegeţii entuziaşti şi dependenţi de o anumită doză euforică să n-o descopere în câte-un vin de crâşmă primit cadou într-un mod cât se poate de dezinteresat.
La ce bun tot acest zbucium, toată această agitaţie, şi pentru cine? Povestea strictă a aromelor poate fi, şi trebuie să fie spusă de specialiştii care au creat vinul, adică de profesionişti, şi poate, trebuie să fie cuprinsă în două fraze pe etichetă. Şi cu asta, basta! Iar notele şi medaliile este mai potrivit să fie date de maeştrii vinului în cadrul concursurilor şi festivalurilor adevărate. Restul îl hotărăşte piaţa: un vin bun se va vinde fără probleme, dacă marketingul, brandingul şi preţul sunt făcute, dimensionate, alese corect.
Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel. Că vinul trebuie tratat ca un bun cultural al ţării şi al lumii, asemenea unei cărţi, că vinul este poezie, este cuvânt. N-o să mă apuc să descriu un roman de Llosa începând cu greutatea volumului, cu numărul de pagini şi cu dimensiunile copertei. Ar fi o impietate. Ci mai degrabă voi povesti, dacă numele autorului nu e suficient pentru necunoscători, ce am descoperit în Llosa, frazele cu tâlc ce dau eternitate unei creaţii, rostirea aceea a unui adevăr căutat pe parcursul întregii opere şi care poate că nu va fi găsit şi formulat pe deplin niciodată.
Nu am cumpărat niciodată cărţi orientându-mă în primul rând după preţul lor. Nici atunci când nu aveam bani suficienţi pentru o viaţă decentă. În cele mai grele timpuri ante- şi postrevoluţie, dacă am dat prin librării şi anticariate de vreun Faulkner, Kundera, Noica, Marquez, Eliade, Borges, Sabato, Kafka, Orwell, Cioran, Hesse, Thomas Mann, Nae Ionescu şi de mulţi alţi autori preferaţi a căror listă nu ar mai încăpea aici, mi-am dat toţi banii pe cărţi şi pe urmă am încercat să mă descurc şi cu cele ale gurii. Poate că a avut grijă de mine Cineva, de mine ca şi de păsările cerului. O dată ce ai degustat aceşti autori, devii dependent de ei, spiritual dependent.
Asta mi se întâmplă şi cu vinul cel bun. Îl tratez ca pe un obiect de artă, unul viu, care se transformă continuu. Asta nu are preţ. Cred că într-un vin mare, creat de un oenolog inspirat (vinul, aidoma cărţilor, trebuie ales după numele creatorului, nu după farmecul titlului), fiecare putem descoperi propriile fioruri, că oeno-revelaţiile sunt personale şi că, asemenea unei cărţi esenţiale, un vin de top ascunde în el o multitudine de sensuri. Că simţurile cu care cercetăm vinul nu au fost create doar pentru a ne ajuta să descoperim nişte senzaţii precise, cu trimitere la nume de lucruri şi condimente. Ci mai degrabă pentru a transcende toate acestea, clişeul, locul comun, obiectul recognoscibil. Desigur, despre asta, despre căutarea Sfântului Graal nu-i poţi vorbi oricui. Şi poate că nici nu ar trebui s-o faci vreodată.
Dacă ar fi să sfătuiesc pe cineva, un apropiat, să zicem, al clubului nostru de degustători neautorizaţi, cum să-şi aleagă un vin, i-aş spune să o facă aidoma consumatorului avizat, dar neautorizat, de literatură. Să se ghideze după numele autorului. Cum nu am ajuns să cunosc prea mulţi autori străini în domeniu, îi voi recomanda doritorului să caute pe raft eticheta autohtonă pe care scrie, cu litere prea mici din păcate, ori deloc, Liviu Grigorică, Răzvan Macici, Oliver Bauer, Aurel Rotărescu, Aurelia Vişinescu, Gabriel Lăcureanu, Lorena Deaconu, Daniel Dorneanu...
V-aţi jucat vreodată cu adevărul din cărţi, atunci când aţi fost cuprinşi de îndoială, cufundaţi în dilemă, ameninţaţi de propriile abisuri, când nu ştiaţi sufleteşte cum să mergeţi mai departe? E un joc simplu, în care cauţi răspunsurile la întrebările vieţii deschizând la întâmplare o carte. O frază, un gând de acolo, din Cartea Cărţilor, dintr-Un veac de singurătate ori din Jocul cu mărgele de sticlă, te pot ajuta să afli o cale de ieşire din impas.
Asta se întâmplă şi cu marile vinuri. Trebuie doar să nimereşti momentul potrivit, clipa anume când lumina cade pe un vin anume, pentru a-l deschide şi încerca. Vei şti că ai de a face cu un vin măreţ, inefabil, atunci când, după o rotire de pahar şi un prim contact cu duhul care ţi se strecoară în nări, cu gustul fiinţei care ţi se strecoară în suflet, simţi nevoia să nu-l mai bei, să-l laşi în pahar şi să-l contempli. E un paradox, însă dacă înţelegi că toate sunt în toate, că-ntr-o singură picătură se ascunde o întreagă lume, se poate spune că ai degustat adevărul.
Probabil că acesta nu scrie, ci se degustă, ca dragostea. Să te încumeţi să-l descrii e o provocare şi, dacă El, Creatorul, te-a înzestrat cu organul gândirii, trebuie să cumpăneşti bine totul înainte de a o face. Nu din nevoia de a nu te acoperi de ridicol. În general cei care nu sunt conştienţi de propriul ridicol sunt şi cei mai numeroşi, tupeişti, gălăgioşi şi agresivi dintre pământeni. Ci fiindcă nu poţi şti sigur că Autorul vorbeşte prin tine pentru toţi cei prin care nu a găsit încă o cale să facă asta.
Şi atunci, dacă realizezi dimensiunea acestei îndoieli, te mai încumeţi să scrii?

Paparazzo printre prosciuto, pupături şi alte ingrediente în cucina maestrului Chef Lorenzo

Chiar dacă am adesea în preajmă un computer, un telefon inteligent ori o maşină de scris ruginită, ţin tot timpul lângă mine, cu mine, un creion ascuţit şi câte-o coală A4 împăturită în două. Profit aşa de plăcerea scrisului: e infinit mai plăcut să aşezi cuvintele de mână pe hârtie decât să apeşi nişte butoane şi taste; auzi astfel muzica lor şi poţi portretiza mai uşor şi mai nimerit personajele. Cu atât mai mult atunci când e vorba de Lorenzo, un bucătar de clasă despre ale cărui isprăvi gastronomice nu am mai scris de o grămadă de timp. O fac acum, desenându-l aici cu boneta sa profesională, cu zâmbetul larg de italian sudist, cu căldura aceea aparte şi ceremonioasă cu care-şi întâmpină fiecare client de parcă ar avea de-a face mereu cu cea mai importantă fiinţă de pe pământ, căreia ţine neapărat să-i spună asta înainte de a-i găti nişte tagliatelle ca la bunicul acasă.
Lorenzo are astăzi un nou restaurant (în buricul târgului), un nou look (a slăbit şi e în formă) şi un nou tonus (exuberanţă rumeno-italiano). Şi da, vorbeşte o limbă română cu un adorabil accent italian, gesticulând artistic în faţa celor care şed la masă, spre a-şi face înţelese intenţiile, recomandările şi chiar sentimentele. De-a lungul vremii, prin diferitele localuri în care a muncit în calitate de chef, ne-a delectat cu cele mai apetisante mâncăruri. Acum s-a gândit că are nevoie de ceva nou, numai al lui.
Când l-am regăsit, tocmai intra pe uşa noului său restaurant de lângă primărie, Corona da Lorenzo. Ne-a întâmpinat cu braţele deschise şi cu pupături tandre, apoi şi-a pus repede şorţul şi boneta şi s-a repezit să le prepare ceva clienţilor flămânzi. Între două comenzi şi-a făcut iar timp, ne-a povestit viaţa, a scos de prin frigidere tot soiul de şunci din Bella Italia, pe care le-a feliat anume pentru noi, îmbiindu-ne să le degustăm, aidoma unei bunici afectuoase care vede bine că pruncii fac ochii mari spre bunătăţile din bucătărie. Şi-n răstimpurile libere dintre două serviri şi gătiri de spaghetti, carpaccio, filletto şi altele cele, Lorenzo a apucat să îşi depene amintirile, într-un limbaj pestriţ, gata să işte adorabile neînţelegeri.
Două personaje ocupă un loc central în povestirile autobiografice ale chef-ului: bunicul şi mama, nonno e mamma. Aflăm astfel că moşteneşte vocaţia bunicului şi că mama sa încă mai are un caiet cu reţetele acestuia, pe care Lorenzo afirmă că le ştie pe de rost. Tot de bunicul său, bucătar de cinci stele, nepotul stabilit la Arad susţine sus şi tare c-a fost prieten cu Rocky Marciano şi c-a gătit pentru tot felul de prinţi şi preşedinţi pe la restaurante de lux din Peninsulă. Nu-l putem obliga să bage mâna-n foc pentru acurateţea şi veridicitatea spuselor, de teamă să nu se rănească la membrele cu care prepară atâtea feluri remarcabile în noua sa cucina.
Între timp mai onorează câte-o comandă, mai strânge mâna vreunui director de bancă, mai agită uşile batante ale bucătăriei trebăluind la cuptoare, spălând vase, instruind ajutoarele. E fotografiat cu telefonul în exerciţiul funcţiunii, în febrilitatea sa de nestăvilit. Apoi se repede iar la masa de paparazzo şi îşi aminteşte de severitatea şcolii de specialitate făcute la Lucerna, când s-a numărat printre cei 25 de absolvenţi din 400 de cursanţi, şi iar ne temem să nu-şi rănească mâna pentru a dovedi acest adevăr. Aşa că nu putem decât să sărim această etapă şi să participăm la prepararea unor ecleruri din partea casei. Lorenzo ia repede une poche, căruia el îi zice în mod bizar sacco, adică un fel de ciorap de latex în care pune maglavaisul preparat în prealabil din multe, multe ouă şi alte ingrediente. Apoi strecoară totul din poche şi aşază bucăţile în tăvi de tot felul, anume pentru a demonstra performanţele profesionale ale cuptorului său nou-nouţ de care e aşa de mândru. Are şi de ce: eclerurile cresc în câteva minute cât altele într-o viaţă de ecler, iar noi le devorăm apoi cu o poftă suspectă, scăpând prin mustăţi şi pe lângă buze delicioase urme de frişcă. Moment nimerit pentru Lorenzo să ne povestească de-a fir a păr cum a ajuns întâia oară în România într-o aventură cu TIR-ul şi cum i-a venit ideea, după mulţi ani, să se stabilească de-a binelea aici.
Trecem iar la treabă, de data aceasta la joaca somelieră. Chef Lorenzo ia nişte foi, le rupe-n patru şi scrie pe fiecare tot felul de specialităţi italiene la care urmează ca noi, vesticii, să asortăm vinurile. La momentul potrivit le vom servi împreună, dându-ne în grup acordul final. Vinuri româneşti, specialităţi italiene, ce combinaţie!
În rest, am antamat deja două degustări cu unele din vinurile noastre preferate, care urmează să aibă loc în preajma sărbătorii de Sfântul Valentin. Vestea proastă pentru numeroşii degustători de vin neautorizaţi ai clubului nostru e că restaurantul are doar 24 de locuri şi că se va da o adevărată bătălie pentru a le adjudeca.
Nu ştiu cum să-l conving pe Lorenzo să ne gătească specialitatea bunicului său, numită după ultimul rege egiptean căruia nonno i-a dedicat-o şi preparat-o: tagliatelle Farouk. Ori cum să-l determin să ne facă măcar o dată ragù di Chianina, specialitate scumpă pentru care am putut observa, la ultima excursie în Toscana, că se stă la coadă în faţa unuia din cele câteva restaurante din Tavarnelle Val di Pesa, orăşel de 3-4 mii de locuitori de lângă Florenţa. Poate ne vor ajuta aceia care urmăresc atent aventurile oeno-gastronomice ale clubului nostru. Dacă vor avea curiozitatea să deschidă uşa restaurantului său, nu ne îndoim că maestrului Lorenzo i-ar face o deosebită plăcere să le strângă mâna şi să le gătească, cu aceeaşi grijă cu care bunicul său gătea la case mai mari. O va face din mai multe motive: de dragul lui nonno, pentru onoarea meseriei de bucătar şi, în general, fiindcă-i place.
Vinurile şi bucatele, ca şi scrisul de altfel, ies întotdeauna sublime dacă, pe lângă toate celelalte ingrediente necesare, cum ar fi inspiraţia, experienţa, talentul, stilul şi truda, ştii să adaugi şi acest mic condiment creator: plăcerea facerii.