De la lotus la Art Nouveau. Prin Băile lui Felix Helcher și, mai ales, prin Oradea Mare (II) - Un Greenwich de Transilvania

După plimbarea prin parcurile de la Félixfürdő, printre testoasele și lotușii orașului balnear, o bună parte a ieșirii noastre de weekend în compania nepoților arhitecți de la Aachen, Mircea și Diana, am petrecut-o în Cetatea Oradiei și prin restaurantele de top ale orașului. Destinație istorică, destinației gourmet, destinație secession, marele oraș de pe Crișul Repede ne-a atras în primul rând prin cetatea sa, aflată la o lovitură de tun de malul râului...

Dacă vrei să explorezi vechea Cetate a Oradiei cu ochi atent, de șoarece de bibliotecă, poate că alegerea cea mai potrivită este vederea panoramică a acesteia din lucrarea „Civitates Orbis Terrarum”, un atlas al oraşelor lumii, editat de Georg Braun la Köln, în 6 volume, între 1572 şi 1617 și cuprinzând 546 de desene, imagini panoramice și hărți de orașe. Gravura „Varadinum”, realizată în aramă colorată manual în secolul al XVI-lea de Frans Hogenberg, după o pictură de Georg Hoefnagel, se găsește la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. Pe această hartă poți găsi, alături de cele cinci bastioane ale cetății, de alte clădiri prezente sau dispărute, de zidurile de incintă, de șanțurile de apă și de râul Crișul Repede, și marcajul Meridianului Zero.

Mai bine de două veacuri, între anii 1464 și 1667, grație episcopului Vitez János de Zredna, meridianul folosit pentru a calcula longitudinea a fost amplasat în cetatea orădeană. Alături de fizicianul Georg von Peuerbach (1423-1461) şi discipolul său Johannes Müller von Königsberg, alias Regiomontanus (1436-1476), înaltul prelat pasionat de astronomie a înfiinţat la Oradea unul dintre primele observatoare astronomice din Europa. Datele obţinute aici apar într-o lucrare intitulată Tabelele Orădene (Tabula Varadiensis), publicată în 1464. Printre exploratorii celebri care au utilizat în navigație aceste tabele, inclusiv pentru descoperirea Americilor, se numără Cristofor Columb și Amerigo Vespucci. Se pare că și în ziua de azi mai există diverse hărți maritime care păstrează acest reper cu care se mândrește Oradea.

L-am căutat anume atunci când, mai prozaici și cu mult mai ieșitori/călători/cutreierători decât un șoarece de bibliotecă, am decis să vedem cu ochii noștri zidurile, clădirile și restaurantele cetății. Și l-am găsit pe firma unui restaurant, unul dintre cele mai rafinate din Oradea și din întreg Ardealul: Meridian Zero. Până să ajungem însă la local, am făcut sute de fotografii, am imortalizat numeroasele pisici ale cetății și ne-am alăturat, pentru o poză de grup, statuii din nisip cimentat a Sfântului întemeietor Ladislau.

 

Dacă ne uităm în trecutul Oradiei, există o legendă a întemeierii și una a trădării. Se spune că demult, prin secolul al XI-lea, ajuns într-o poiană de pe malul Crișului, obosit după o prea îndelungată vânătoare, Regele Ladislau I a adormit și a visat doi îngeri care i-au spus să înalțe acolo o mănăstire dedicată Sfintei Fecioare Maria. O dată ridicată, în jurul ei avea să fie construită cetatea Oradiei. Se spune că aceasta era apărată de apele pârâului Peța, care nu îngheață niciodată. În cazul unui asediu, șanțul era umplut cu apă termală din acest curs de apă. Multe veacuri mai târziu, în 1660, Ali, pașa de Timișoara, a înconjurat cetatea cu 45.000 de oșteni, dar nu a reușit să o cucerească, deși era apărată de o garnizoană de doar 850 de luptători. Secretul ei a fost trădat în cele din urmă de soția morarului, ai cărei fii fuseseră luați prizonieri de turci. Ea le-ar fi spus otomanilor unde să sape pentru a deschide zăgazurile și a evacua apa din șanțul care înconjura zidurile fortăreței.

 

Privind cu ochii prezentului, restaurarea cetății este impresionantă, ea continuă și astăzi. Sunt 16 corpuri de clădire și cinci bastioane, două finalizate, unul în curs de restaurare. Dăm și o raită pe zidurile cetății, pentru panoramă și belvedere, admirând îngrijirea străvechiului monument. Colo o biserică nouă completează ortodox peisajul urban; și tot acolo vezi un șantier cu macarale și betoniere zgomotoase care schimbă locul cu încetinitorul. Mai într-un unghi ascuns, surprinzi un proprietar de câini care exersează o dresură dură, pedepsind prea aspru, pentru cea mai mică greșeală, superbele animale.

 

În timp ce comanzi un meniu cu totul special la restaurantul care poartă numele celebrului reper orădean, Meridian Zero, pui alături de gustările reci cu care începi festinul și câteva date dintr-un scurt sau lung istoric al cetății. Astfel, savurând, în compania unui prosecco, bruschetele mixte, dar și pe cele cu coppa, cremă de brânză hribi și trufe, sau biftecul tartar, dacă nu ai cerut cumva și carpaccio de vită cu buratta, pesto, muguri de pin și parmezan, parcurgi documentar câteva milenii de devenire.

Se pare că povestea Oradiei începe cu mii de ani înaintea primei atestări documentare, dat fiind că în împrejurimi au fost descoperite așezări neolitice datând din mileniul IV î.Hr., dar și o așezare dacă de tip dava din sec. I î.Hr. În veacul al XI-lea d.Hr., Oradea se prezenta însă sub forma unei mănăstiri fortificate, în urma întemeierii ei, Regele Ladislau I fiind sanctificat. Cetatea este menționată întâia oară ca Varadinum, în 1113, într-o diplomă benedictină. În veacurile XI-XIII, avea aspectul unei fortificații cu val de pământ și palisade, dar și cu ziduri de piatră și turnuri de lemn. În 1241 a fost cucerită și incendiată de tătari, acest dezastru fiind oglindit în poemul Carmen Miserabile scris de călugărul Ruggero din Puglia. În anul 1290, cetatea a fost distrusă din nou de voievodul transilvan Roland Borșa. Noua cetate  de formă heptagonală, cu turnuri și creneluri, construită în sec. al XIV-lea, avea palat episcopal și o grandioasă catedrală în stil gotic. Grație papei Bonifaciu al IX-lea, care în anul 1401 a ridicat acest lăcaș la nivelul bisericilor San Marco din Veneția și Santa Maria Portiuncula din Assisi, catedrala orădeană a devenit un important loc de pelerinaj. Nu mai puțin de șapte regi și regine ai Ungariei și ai altor regate europene au fost înmormântați aici.

Așadar, compilând toate astea, cum ți s-au terminat băuturile și aperitivele, e timpul să comanzi și felul următor, continuând totodată și degustarea de istorie. Unii aleg, poate, plăcinta sofisticată a casei,  cu creveți și baby caracatiță, în sos de hribi și spanac, alții s-or fi gândit să ceară ficat de gâscă la tigaie cu sos de vișine și sfeclă roșie. Unii, mai modești, s-au mulțumit de la început cu excelentul burger de vită maturată. Și în timp ce încerci rosé-ul casei, continui să aprofundezi și povestea urbei...

 

În veacul al XV-lea așadar, Oradea devenise un important centru al umanismului european, în perioada 1502-1505, chiar Nicolaus Olahus își face studiile aici. În timpul Răscoalei din 1514, Gheorghe Doja atacă Oradea, fără a reuși să o cucerească. A plătit scump această înfrângere, de poarta cetății fiind legată ulterior una dintre cele patru bucăți din trupul său sfârtecat, în urma supliciului de la Timișoara. Celelalte părți de corp au fost expuse la porțile cetăților Buda, Pesta și Bălgrad (Alba Iulia), iar capul a fost arătat mulțimii  la Szeged. Este interesant că primul tratat care consfințea separarea Transilvaniei de Ungaria, Pacea de la Oradea, a fost semnat aici în anul 1538. Anii care au urmat au adus însă alt zbucium și la alte distrugeri, în 1557 cetatea e recucerită de la habsburgi, triumful Reformei ducând la desființarea episcopiei, la năruirea catedralei, în 1565, și la devastarea mormântului Regelui  Ladislau I. Noua cetate de formă pentagonală, cu șanț de apărare cu apă și bastioane pe colțuri, avea să fie zidită în două etape, între anii ș1569-1598 și 1618-1648, cu participarea unor arhitecți italieni.

De pe terasa restaurantului, fotograful împătimit poate surprinde o mulțime de detalii picante: mesele baric, pe care se reazămă scaunele fără de clienți, o mâță aproape siameză ce pândește în iarba grasă șoarecii ospețelor viitoare, porumbeii care se încălzesc la soare pe un străvechi/ nou acoperiș, buruienile ițite pe zidurile cetății, mușcatele unei ferestre aproape medievale. Iar dacă te ridici, poți admira și vitrina Millésime, cunoscuta asociație orădeană care promovează cultura și civilizația vinului. Nu o faci încă, fiindcă meniul și istoria trebuie să meargă mai departe.

Și numele lui Mihai Viteazu este legat de Oradea, acesta trimițând 1.500 de călăreți în sprijinul cetății  în timpul asediului otoman din 1598. Doi ani mai târziu, același domn al Țării Românești, aflat în drum spre Viena, oferă Oradiei tunul de cinci funți numit „Micul Șoim”, armă care apare într-un inventar al cetății cu numele Tunul lui Mihai Vodă. În 1658, Miron Costin devine primul cronicar român care descrie cetatea, iar în 1660 Oradea este cucerită de otomani și transformată în pașalâc pentru scurt timp, până în1692, când austriecii o redobândesc. Una dintre cele mai plastice descrieri aparține unui călător turc din epocă: cetatea se găsește la o lovitură de tun de malul Crișului Repede și are „o temniță afundată ca un iad”...

Revenind în prezentul gourmet, nu am trecut încă la desert, poate e timpul pentru unii să desăvârșească ospățul cu un mușchi de vită Tournedos Rossini în sos porto cu vișine, foie gras și spanac. Nici acel duo de rață cu sos de portocale și ghimbir nu ar fi de lepădat. Eu cred totuși că am ales mușchi de vită Wellington cu sos de vișine și porto cu cartofi Dijon, un adevărat extaz culinar!

Ne întoarcem iar cu sute de ani în urmă și aflăm că, asediată fără succes de curuții lui Rákóczi Ferenc al II-lea între 1703 și 1710, cetatea capătă o nouă viață în urma reparațiilor făcute de austrieci în 1724 și în perioadele 1754-1755, 1775-1777.  Compozitorul Michael Haydn, fratele lui Joseph Haydn și prieten apropiat al lui Mozart, a fost muzician al Catedralei Romano-Catolice din Oradea în anii 1757-1763. Să mai spunem că Episcopia Greco-Catolică Oradea a fost înființată în 1777. Prin 1780 se înființează și Academia Regală orădeană, unde se predau cursuri de filosofie și, din 1788, de drept. Vreme de șase ani, între1784 și 1790, se construiește Biserica cu Lună (Biserica Adormirii Maicii Domnului). Acest lăcaș emblematic are un mecanism ce arată fazele Lunii, montat în 1793 de ceasornicarul Georg Ruppe. De menționat anul 1791, în care este întocmit primul memoriu politic al transilvănenilor, Supplex Libellus Valachorum, înaintat împăratului Leopold al II-lea de episcopul unit de Oradea Ignatie Daraband.

Poate că acum, că ne aflăm cu cronica atât de aproape de epoca modernă, un desert ar fi binevenit. Ce ați prefera, tartă de ciocolată belgiană cu ghimbir, papanașii casei cu cremă de vanilie și nelipsitul sos de vișine sau lava cake cu înghețată? Cred că alegerea  noastră a fost chiar cea din urmă... Și uite așa, savurăm ceva dulce-amar, rece-fierbinte precum istoria, care, iată continuă și ea în festinul nostru, ca o garnitură din trecut. 

 

În timpul războaielor napoleoniene, în intervalul 1793-1813, în Oradea au fost întemnițați sute de prizonieri francezi. Istoria mai consemnează uriașul incendiu din 1836, care a durat trei zile, mistuind primăria, fabrici și lăcașe, între care și Biserica cu Lună, împreună cu 400 de case, precum și tulburările din anii 1848-1849, când garnizoana a trecut în tabăra revoluționarilor. Prin decret imperial, în anul 1849, Olosig, Oradea, Subcetate și Velența, târgurile din vecinătatea cetății, se unesc într-o singură așezare, Oradea Mare, numărând 18.000 de suflete. Oradea devine municipiu în anul 1870, zece ani mai târziu, în 1880,  revista Familia stabilindu-și sediul aici. Primele trei liniii de tramvai orădene se construiesc în 1906, iar în 1918, în casa avocatului Aurel Lazăr, este concepută Declarația de independență națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana si Maramureș. Acest deziderat este înfăptuit și local în anul 1919, când generalul Traian Moșoiu eliberează Oradea și instalează prima administrație românească. Și totuși, cu 9 ani în urmă, în 1910, 90% din populația orădeană era maghiară și numai 5% română (astăzi maghiarii reprezintă cam un sfert din populația orădeană, iar românii – mai mult de două treimi).

Puțin obosiți după o masă complexă, sofisticată și, Doamne, atât de copioasă!, cerem cu toții cafea.Probabil un dublu espresso ori un ristretto, după gust. Soarele a coborât de mult, s-a ascuns undeva sub zidurile cetății. Nu mai rămâne timp nici de fotografie, nici de promenadă. Poate doar pentru un excelent digestiv din partea casei, care marchează parcurgerea multor pagini de meniu și a unui număr dublu de capitole de istorie. 

 

În perioada interbelică, cca 20% din populația orașului era evreiască. În ce privește cetatea, în interiorul ei a funcționat, între cele două războaie mondiale, o școală de jandarmi, iar mai apoi, în perioada 1945-1989, aceasta a devenit obiectiv militar, degradându-se de la an la an.  Un important an postbelic este1973,  când se înființează Universitatea Oradea. Reabilitarea cetății a început la mulți ani după Revoluție, în 2010, și s-a făcut în trei etape, ultima încheindu-se în 2022. Călătorul de azi poate afla că, din cele cinci bastioane ale cetății, două sunt refăcute: Bastionul Bethlen și Bastionul Ciunt; un al treilea este pe cale să fie reabilitat - Bastionul Crăișor, iar celelalte două,  Bastionul Aurit și Bastionul Roșu, încă așteaptă restaurarea. Sfântul Arhanghel Mihail apare pe stema cetății Varadinum, numele latinizat al Oradiei. Orașul de azi are 11 comune suburbane și produce un PIB per capita cu 50% mai mare decât media din țară.

Și noi ne numărăm în categoria călătorilor din prezent. Mai zăbovim un ceas-două în fortăreață, până când întunericul se înstăpânește deplin. Dacă tot am parcurs atâtea mii de ani care configurează identitatea Oradiei, iată că a sosit și vremea cinei... Părăsim cetatea pe unde am venit, traversând bătrâna poartă boltită, deasupra căreia flutură două steaguri, al țării și al urbei, și ne ducem direct la unul dintre restaurantele preferate, Rivo, situat pe malul Crișului, cumva chiar deasupra râului, ca o capsulă de sticlă în care pare – de privești de pe malul celălat - că noi, clienții, înotăm ca niște pești. De pește ni s-a făcut dor de fapt, adică de fructe de mare, prilej să comandăm cu toții uriașele porții de de fritto misto și să nu mai predăm nimănui nici măcar o iotă de istorie.

 

Ne suim apoi în mașină și gonim către „casă”, către Vila Bun din Băile Felix. Mâine ne așteaptă plecarea spre Arad, dar nepoții mai șed o zi pentru a se bucura de scurtul concediu nemțesc în România. Pe noi însă, degustătorii absolut neautorizați, ne așteaptă, peste o lună, în noiembrie 2022, un inedit salon de vin desfășurat în Sinagoga Sion din aceeași urbe a Oradiei, iar peste an și un pic, o tandră revedere cu același festival, cu același oraș, cu aceleași plăceri. 

  

Galerie foto: Gourmet, Magnovaradinum