miercuri, 13 ianuarie 2010

Un Riesling de Rin pe Dealul Silagiului


Dacă vă aflaţi vreodată prin Buziaş şi dacă nu sunteţi foarte prinşi cu grijile curente iar privirea apucă să vi se ridice înspre Dealul Silagiului, să ştiţi că merită să străbateţi calea până acolo. E un drum aproape iniţiatic pe care trebuie să-l găsiţi undeva în localitate, pietruit doar atât cât să încapă o maşină pe el şi să urce panta de-a lungul celor câţiva kilometri, până la Domeniul Val d'Or.
Tot acolo se află şi casa de copii Hansel şi Gretel, creată de acelaşi întreprinzător venit tocmai din Germania în inima Banatului.
De departe, bisericuţa de pe deal pare opera în acuarelă a unui pictor germanic din alt veac. Pe deal se înşiră vii parcă abandonate, triste, contorsionate în soarele de octombrie înghiţit de nori. Maşina merge încet, în viteza întâi, ca şi cum ţi-ar lăsa timp să meditezi la toată această tristeţe din jur. Care se risipeşte îndată treci pragul primei case de pe deal, acolo unde focul arde în sobă şi-n jurul meselor s-au strâns mai mulţi oameni, comunicând binedispuşi în română şi germană, în aşteptarea degustării. De fapt, nu e o degustare propriu-zisă, ci mai mult o adunare de prieteni la care se bea puţin vin şi se mai schimbă impresii. Boabele de struguri albi stau înfipte în scobitori alături de mici bucăţi de brânză şi ardei. Câteva sticle de vin, câteva abajururi cu lumină cuminte, e cald şi bine şi gazda nemţească încearcă o conversaţie în limba engleză. Aici se află şi vinificatorul, un neamţ importat din Germania cu tot cu sculele de sute de mii de euro care se află în sediu. Meseriaşul a adus cu sine din ţara Eiswein-ului şi două soiuri de vin, unul roşu, de masă, care nu ne spune nimic, şi un altul alb, un Riesling de Rin minunat, din care şi cumpărăm nişte sticle. Cât despre vinul casei, Gutedel-vin-alb, nu putem face complimente aici, e un vin realizat din struguri de masă fiindcă aşa a dorit proprietarul şi vinificatorul n-a avut nimic de obiectat. Acesta din urmă ne arată mai apoi şi utilajele de vinificaţie ale casei, ba extrage chiar şi un pahar de vin alb din recipientele enorme, un lichid tulbure cu aspect şi chiar cu gust de bragă. Totul e ţais în privinţa tehnologiei iar vinificatorul explică lucrurile zâmbind profesional cu mustăţile sale de husar cărunt.
Afară se lasă seara, soarele piere încet în nori şi în propriul asfinţit, printre zăbrelele gardului care înconjoară cele câteva hectare de vie. E un octombrie rece, cu miros de iarnă încă nestârnită.
Câteva statui stau cuminţi lângă alei şi garduri de piatră, flancând peisajul cu sate îndepărtate şi turle ascuţite de biserici. Prin geamurile vilei se văd oamenii cum închină câte un pahar de vin.
Plecăm, e noapte de-a binelea, drumul de piatră duce parcă mai repede la şosea. Miroase a lemne arse când părăsim satul de la poale şi o luăm îndărăt spre casă, pe acelaşi drum prost care duce de la Buziaş la Timişoara, şi mai apoi către Arad, locul căruia de la o vreme obişnuim să-i spunem acasă.

9 comentarii:

  1. Frumoasă excursie, mi-a făcut plăcere să vin cu voi!

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, e un loc aparte, de o tristeţe aparte. Poţi să-i simţi gustul, dulce, nu amar, dacă treci vreodată prin Piaţa 700 din Timişoara şi dacă cumperi de la vânzătorul care joacă mereu cruce cu nişte pierde-vară struguri Hamburg de pe Dealul Silagiului. E gustul pământului bănăţean, trist şi dulce totodată.

    RăspundețiȘtergere
  3. dragă pivnicerule
    faptul că sunt doar un biet motan
    nu mă poate împiedica să fiu
    un asiduu cititor al articolelor tale
    taninoase

    prin urmare, permite-mi să-ţi ofer
    un premiu şpeţial
    care te aşteaptă pe blogul meu
    de la etajul superior ale existenţei virtuale

    RăspundețiȘtergere
  4. am baut un vin de la domnii astia.
    pe eticheta era precizat merlot-sec.
    nimic de obiectat in privinta calitatii, doar ca era dulce si avea o oarecare aroma de muscat. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Mda. E o chestiune complicată facerea vinului, nu e suficient să ai bani, trebuie să faci şi bune alegeri, să nu crezi că le ştii pe toate şi să-ţi doreşti să te perfecţionezi. Pentru că altfel Merlot-ul sec şi roşu iese un dulce alb Ottonel cu gust de zahăr cubic. Sau invers.
    Părinţii şi bunicii noştri, ultimii ţărani autentici, aveau bun simţ. Vinul lor rustic, fără pretenţii de "grand reserve" şi fără etichete sofisticate, destinat pe termen scurt consumului propriu, dar şi birturilor şi hanurilor de altădată, era mult mai bun decât majoritatea lichidelor pe care le găsim azi prin supermarket-uri ori prin magazine, birtuţuri şi buticuri.

    RăspundețiȘtergere
  6. Cam asa au stat lucrurile in privinta vinului produs acasa, pentru consum propriu. Cel destinat vanzarii, uneori mai suferea ceva modificari, de ordin cantitativ, pana la destinatia finala; nu cred ca in hanurile si bodegile de altadata clientii invarteau pahare riedel si intocmeau fise de degustare, cel mult poate era insemnat numarul butelcilor date pe gat si butoaielor ramase goale. :)
    Totusi invazia hibrizilor a insemnat un mare pas inapoi, facut in detrimetrul calitatii.
    Astazi cred ca avem o mare sansa, in cazul in care detinem un teren (chiar si de cativa ari), sa recuperam rapid pasii pierduti in cultura vitei de vie tipica micilor gospodarii.
    Ce poate fi mai gustos decat un cupaj din syrah, feteasca si cabernet, baricat timp de un an, in propria pivnita ?!

    RăspundețiȘtergere
  7. Eu nu mă refeream la hibrizi ceva mai sus, la strugurii aia pe şpalir pe care îi găseşti prin multe curţi şi grădini, chiar şi în oraşe. Când spuneam părinţii şi bunicii noştri, plasam acţiunea undeva la începutul veacului trecut şi chiar mai înapoi, mai înainte de filoxeră, până la începutul lumii. Nu cred că hanurile de altădată vindeau un vin mai prost decât ceea ce bem astăzi, iar faptul că alţii beau cândva cu butelca, iar noi învârtim azi paharul adulmecând arome şi dând note nu ne face mai buni sau mai pricepători băutori de vin.
    Poate că avem tendinţa greşită să credem că trecutul înseamnă ignoranţă.
    Dar altceva voiam să-ţi spun aici. Să vezi chestie. Acum 8-9 ani, primisem un Burgund de la cineva care la rându-i îl primise din butoiul unui dom' părinte de pe-aci, de prin podgoriile din preajma Aradului. Era vinul perfect şi fusese dăruit ca să facă plăcere. L-am strecurat într-o degustare în care s-au servit vinuri destul de scumpe şi destul de fine după etichetă, luate de prin vinoteci şi de prin magazine respectabile. Burgundul a ocupat locul trei, după un Bennett şi o Fetească Neagră, deşi nu-l păstrasem ca la carte.
    Despre asta vorbesc. Despre vinul cel bun.

    RăspundețiȘtergere
  8. am avut privilegiul de a degusta licoarea lui Bachus stoarsa din viile de pe Dealul Silagiului si marturisesc ca am avut o incantatoare experienta. Totusi cu regret am constatat ca singurul loc in Timisoara de unde se poate achizitiona (cel putin dupa cunostintele mele si informatia oferita de doamna de la punctul de vanzare a licorii) nu este promovat si nici nu se ridica la inaltimea aromei rafinate si autentice oferite de licoarea de pe dealurile Silagiului.

    RăspundețiȘtergere