luni, 29 martie 2010

Ce legătură poate fi între un Vernaccia, un Sidi Brahim şi o Fetească Neagră?


Zilele au trecut ca o aglomeraţie de bucurii şi tristeţi, vinurile şi oamenii s-au mai învechit cu câteva milioane de secunde, într-o curte din vecini au înflorit brusc pomii ca un semn de îndumnezeire. Am văzut că prietenii şi-au întocmit scrisorile de dragoste sau de ură pentru vin pe blogurile lor cu lampă şi gânduri bune şi-atunci mi-am zis că e timpul să vorbesc şi eu despre întâmplările din urmă.
Ce legătură poate fi între un Vernaccia, un Sidi Brahim şi o Fetească Neagră? Ce întâmplare le poate aduce împreună, câtă vreme primul e de găsit doar într-o enotecă din San Gimignano, cel de-al doilea într-un supermarket zis Carrefour iar ultimul undeva într-o cramă prahoveană? Aparent, la mijloc e o enigmă de nedezlegat. Povestea în sine curge însă mai jos, cât se poate de firesc.
Vinul Vernaccia di San Gimignano Tollena 2007 l-am cumpărat din cunoscutul orăşel medieval situat în inima Toscanei, cam pe când mi se terminaseră banii şi spaţiul de bagaje din hatchback-ul Toyota Corolla cu care am colindat în ultimul timp prin lumea largă. Se găsea într-una din nenumăratele enoteci de pe strada principală, nu departe de una din porţile de intrare şi de muzeul torturii. A costat de câteva ori mai puţin decât parcarea maşinii timp de câteva ore. Mi-a plăcut culoarea mierie şi ţinuta deosebită a sticlei, mi-am zis că în ea trebuie să se regăsească gustul sublim al umbletului nostru prin Italia. Vernaccia a călătorit cu noi mii de kilometri sub soarele blând de septembrie şi a dormit apoi un somn dulce de câteva luni sub arcadele vinotecii mele.
Cu Sidi Brahim e altă poveste. Umblam de multă vreme prin supermarketuri în căutarea vreunor vinuri de top rătăcite pe raft din nu ştiu care pricină. Şi cum am degustat... dezgustat câteva vinuri franţuzeşti absolut cumplite, la 3-4 sute de mii sticla, mi-am zis să încerc altă ţară.
Chilienele nu mă dezamăgiseră aproape niciodată, dar acum aveam chef de altceva. Ce să aleg? Şi-atunci am văzut un domn cu figură preocupată, ca de cunoscător, care admira o sticlă prăfuită cu etichetă roşie, undeva pe ultimul rând de jos. Şi numai că o admira, dar a cumpărat tot vinul care purta cea mai cunoscută marcă algeriană. Am rămas cu buzele umflate, însă după câteva luni am găsit din nou vinul şi am luat şi eu câteva sticle. Au stat de veghe în picioare sub aceleaşi arcade ale vinotecii mele, pedepsite la o asemenea poziţie din pricina dopului lor din plastic.
Colac peste pupăză, de Florii, Titi şi Clara au sunat la poartă pentru întâlnirea clubului nostru de degustători, ţinând în braţe mai multe baxuri de vin. Printre ele, Feteasca Neagră de la Crama Basilescu şi două sticle care încă nu purtau eticheta oficială, ci numai câte un petec de hârtie pe care o mână sigură scrisese Perfectio şi Fetească Neagră Premium.
Cum friptura din cuptor emana o aromă irezistibilă, cum mirosea deja a primăvară şi a ţările calde, ne-am grăbit cu toţii să ne aşezăm la masa ovală din sufragerie şi să servim mai întâi, în compania lui Vernaccia, somonul afumat cu care Titi ne procopseşte de fiecare dată când pregătim marile noastre ospeţe. Vinul i-a extaziat pe toţi: Silviu rotea paharul într-un fel de transă cu ochii la culoare galben verzuie, de miere, a licorii; Clara ne-a vorbit un pic tehnic, de tehnologia nereductivă, şi cu toţii am căzut de acord că ne bucurăm de un gust cu totul nou, care se îmbină perfect cu peştele lui Titi. Vernaccia avea într-însul ceva de grapefruit proaspăt cules, de citrică sublimă cu care s-au delectat cândva zeii etrusci. Le-am povestit de San Gimignano, lămpile candelabrului ardeau magic deasupra noastră, cu ajutorul cuvintelor rostite pe fundalul tablourilor, sfeşnicelor, porţelanurilor şi pozelor centenare, încăperea a căpătat un aer de vechime şi, pentru o vreme, aproape că am călătorit în timp şi spaţiu, de parcă, o dată cu vinul, gustasem şi din spiritul locului care l-a creat.
Am stat la taclale, nu ne văzusem în şapte, toţi membrii clubului, de mult. Apoi a venit rândul fripturii şi n-am deschis Sidi Brahim-ul fiindcă Titi, cumva transfigurat, mă convinsese să destup cele două sticle de la Basilescu, Perfectio şi Feteasca Neagră Premium. Am început cu acesta din urmă şi vă mărturisesc că a fost unul din cele mai bune vinuri româneşti pe care le-am băut vreodată. Şi asta nu numai fiindcă îmi amintea de Bennett-ul Cabernet Sauvignon 2001 pe care îl încercasem prin 2008, la una din cele mai reuşite degustări, cu izul său de prune uscate, de fructe de pădure, dar fiindcă avea şi un ce anume pentru care încă nu s-a născocit vreun fruct sau vreun cuvânt care să-l explice, un ce inefabil care sălăşluieşte în marile vinuri şi pentru care nu merită să te zbaţi să găseşti vreo exprimare tehnică fiindcă ea pur şi simplu nu există. E un vin pe care eu, în subiectivitatea mea pasională, l-aş apropia de 90 de puncte. A urmat Perfectio, un cupaj ale cărui ingrediente îi las pe prietenii mei virtuali să le descopere la momentul potrivit. Clara şi Titi cred cu tărie că acesta e un vin demn de învechit, care îşi va arăta adevărata valoare peste ani. Ne-a plăcut tuturor, ne-a amintit de acelaşi Bennett şi cumva abia după ce l-am sorbit ne-am apucat să devorăm friptura. Au urmat doboşul şi tiramisu-ul făcute în casă, în sâmbăta dinaintea Floriilor. Aşadar, am consumat în şapte şi ne-am oprit la trei vinuri excepţionale. Şi a fost nevoie să dau seamă aici de toate acestea de dragul adevărului.
Vreau să vă mai spun, ca un post scriptum, că Sidi Brahim-ul l-am destupat o zi mai târziu, în compania unui prieten din copilărie cu care vânam în anii '70 broaşte şi rădaşte în Pădurea Verde a Timişoarei. Că e un vin simpatic ("licenţa" aparţine Clarei, care l-a degustat cu o altă fericită ocazie), o experienţă pe care merită s-o împărtăşiţi alături de vechii amici. Eu am făcut-o, într-o zi de primăvară, sub brazii imenşi ai curţii.

2 comentarii:

  1. Sidi Brahim-ul a fost foarte potrivit cu soarele de sfarsit de martie si cu povestile noastre in alb-negru despre napolitanele Carmen si cutiutele cu bomboane Cip. Vascozitatea lui un pic mai ridicata mi-a adus aminte, desi poate fara a fi intradevar vre-o legatura, cu vinul Carmel pe care-l primeau bunicii mei la Caransebes, acum 40 de ani, de la un magazin special cu produse evreiesti( de unde mai luau si pasca sau matzos, un fel de biscuite de post, fara gust dar excelent in acelasi timp).

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, da, amintiri în alb-negru şi în sepia, gusturi de mult uitate, aromele unei fericiri îndepărtate, cu iz de Carmel şi aromă de bomboane acrişoare, asta poate conţine un vin adevărat, băut cu plăcere sub soarele de martie în compania pritenilor dintotdeauna. Dacă vinul îl sorbi încet, ritualic, fiecare întâlnire/degustare poate deveni o iniţiere, o experienţă şamanică de întoarcere în timp, o privire spirituală asupra locului şi timpului. În cazul nostru, călătoria de întoarcere o facem cel mai adesea în negura cu gust de halva şi Cavit a anilor '70-'80, în era napolitanelor Dănuţ, a detergentului Dero, a ciocolatei Vinga, a ţigărilor Carpaţi fără, a lozului în plic şi a Daciadei, în era schimbului de timbre
    cu căţeluşa Laika şi cu ARLUS, a laptelui la sticlă cu gura largă, a capsulelor de sifon şi a berii cu crocodili, în era Teleenciclopediei şi a Telecinematecii, a lui Columbo şi a Reflectorului, a cravatei roşii de pionier şi a vinilinurilor cu care scriam, zeci de mii de copii pe stadioane, numele Imbecilului Multiubit. Unii s-ar feri să bea vinuri curente, ale anului 2010, care să le amintească de umbrele în formă de seceră şi ciocan ale trecutului. Noi însă, crescuţi în cele mai grele timpuri cu Jules Verne şi Europa Liberă, avem o nostalgie nepieritoare după abjecţia şi fericirea acelei epoci. Într-un fel, recuperăm astfel o întreagă şi absurdă lume în care am găsit totuşi de cuviinţă să avem parte de atâtea bucurii, dăm sens unei bucăţi de viaţă "de dinainte" în care am fost pionierii unei utopii. Abia aştept să destupăm împreună următorul vin şi să pornim din nou maşina timpului care duce în atâtea străzi Pál în care am mai fost, în atâtea experienţe pe care le-am mai trăit, înainte ca istoria ori trecerea să ne scufunde, precum Ada Kaleh-urile, locurile de joacă ale copilăriei.

    RăspundețiȘtergere