De strada Eugeniu de Savoya mă leagă o mulţime de amintiri timişorene. Am lucrat cândva într-o redacţie de ziar care se afla pe această stradă. M-am mutat apoi o sută de metri mai încolo, într-un loc de unde puteam supraveghea fericit, între două editări de materiale pentru săpătămânalul la care roboteam, splendoarea barocă a Pieţei Unirii.
La un moment dat, pe strada care poartă numele prinţului eliberator al Timişoarei şi totodată al Europei funcţionau trei enoteci: Est Est Est, Bibliotheka şi Enoteca de Savoya, acum au mai rămas doar două, după ce prima, cu inconfundabila sa firmă metalică, şi-a închis porţile. Într-o zi zăpăcită de februarie, mi-am pierdut cheile de la maşină pe aceeaşi stradă şi tot acolo mi-au fost înapoiate de un om bun, rămas anonim, căruia i-am dăruit o sticlă de Davino. Se vede treaba că mă atrage ceva irezistibil acolo, un nu ştiu ce anume: vreun spirit al istoriei, destinul, întâmplarea? Şi-atunci îmi spun că tot timişorean am rămas, deşi au trecut zece ani de când locuiesc pe malul nordic al Mureşului, într-un loc din care, dacă mă străduiesc să urc pe vreun acoperiş mai înalt, pot zări bătrâna cetate în stil Vauban a Aradului. De aceea, şi astăzi îmi place enorm să zoomez pe Google Satellite pentru a descoperi pânza de păianjen a Timişoarei, cartierele şi casele în care am stat cândva, dreptunghiul Pieţei Unirii, cu simetria desenelor sale. Poate că într-o bună zi mă voi putea apropia atât de mult cu ochiul de acvilă al browser-ului încât să zăresc chiar şi mica piatră cubică pe care se află încrustat desenul vechii cetăţi a Timişoarei, obiectul unic în jurul căruia istoricul Ioan Haţegan îşi adună învăţăceii pentru a le povesti câte ceva despre identitatea oraşului. Şi un pic mai încolo, la doi paşi de piatra identitară, voi putea parcurge cu privirea, metru cu metru, linia fermă a străzii care poartă numele prinţului Eugeniu de Savoya, legând două dintre cele mai mari clădiri ale urbei: Palatul Dicasterial şi Spitalul Militar.
Probabil că o seară perfectă s-ar derula cam aşa: să te sui într-un Mercedes împreună cu prietenii din care oraş vrei tu, care să te ducă apoi în care oraş vrei tu, în enoteca preferată, unde să fii aşteptat de nişte gazde atente, care au pregătit spre degustare nişte vinuri de 90 de puncte. Ţinând cont de toate cele rostite mai sus, dacă acţiunea se derulează de la Arad la Timişoara, din tainiţa Pivnicerului şi până la Enoteca de Savoya, în cea mai plăcută companie, atunci cu atât mai bine. Cam asta mi s-a întâmplat de curând, la sfârşitul unei zile de noiembrie târziu, când şase vinuri spaniole aşteptau cuminţi pe mesele şi în frapierele localului timişorean, înaintea unei degustări restrânse cu invitaţi speciali, între care s-au numărat şi cinci dintre "vestici". Iar cel mai aparte dintre invitaţi a fost Thomas Schultz, partener austriac al enotecii timişorene, şcolit în... America, distribuitor de vinuri spaniole în Austria şi în unele ţări europene.
Au fost servite pe rând, conform fişei, un Tobia Vino Blanco 2008, Bodegas Muga, Rioja, cupajul de Merlot şi Cabernet Sauvignon Quatrocentos 2006 , Bodegas Inurrieta, Navarra, şi patru Tempranillo: Heras Cordon 2005, Rioja; Muga Reserva 2005, Bodegas Muga, Rioja; Altos Inurrieta Reserva 2005, Bodegas Inurrieta, Navarra; Murrieta Reserva 2005, Marques de Inurrieta, Rioja. Hors-concours, am mai degustat un Heras Cordon Reserva 2003 şi un Prado Enea 1998, Bodegas Muga.
Totul a fost o întâmplare cu aromă de Tempranillo şi istorii de vinării şi podgorii, în care oaspetele austriac a vorbit mai mult despre crame decât despre vin, în virtutea faptului că vinul îl descoperă şi îl povesteşte fiecare în felul său, iar el, vinul, are bunul obicei de a vorbi singur despre sine. Thomas Schultz a vorbit într-o engleză bine stăpânită, cu accent uşor nemţesc, rârâit, dar şi spaniol, prilejuit de rostirea apăsată a denumirilor de origine. Un companion extrem de simpatic, care a dat impresia că s-a adresat mai mult grupului "vesticilor" pretenţioşi care-l ascultau atenţi, cu paharele în mână. Ne-a povestit de Chile şi Peru, de domeniile pierdute de nobilii spanioli prin colonii, de întoarcerea acasă şi de primele crame din Rioja, de avatarurile unor case de vinuri. În răstimpuri nu uita totuşi să descrie , sumar, vinurile, asociindu-le pe cele de Navarra cu fructele negre, iar pe cele de Rioja cu fructele roşii.
Ne-a spus despre interesantul an 2003, care nu se anunţa bun, dar pe care îl apreciem acum, după şapte ani. Despre catifelare şi modul minunat în care te învăluie fiinţa vinului. S-a însufleţit treptat, trecând de la un vin la altul, descriind zona din care provine fiecare, altitudinea la care se află plantaţiile de vie, despre rărire şi arta de a concentra în struguri mai puţini toată puterea încă necreatului vin, despre munca oamenilor şi viaţa cramelor, despre good year-ul şi good luck-ul de care ai nevoie pentru a obţine un vin mare, despre iscusinţa de marketing a unora care au reuşit să asocieze vinul cu imaginea Papei, a Casei Regale şi a Casei Albe, făcându-şi cunoscute vinurile în lume.
Pe obişnuita fişă de degustare, am notat toate vinurile cu peste 80 de puncte, iar pe cel care mi-a plăcut cel mai mult, Heras Cordon-ul din 2003, l-am procopsit cu peste 90 de puncte. Îmi dau seama acum, post factum, că un rol important în subiectiva mea apreciere l-a avut şi prestaţia profesionistă a lui Herr Schultz.
Într-un fel, Thomas, cu clopoţelul său minuscul, inscripţionat cu o hartă a României, pe care îl agita pentru a cere atenţie unor invitaţi ori pentru a-i chema din fumoar la poveştile sale despre vin, a devenit adevărata senzaţie a serii. Şi ce întâlnire oenologică poate fi mai selectă, mai europeană decât asta: un cunoscător austriac al vinului să-ţi vorbească în engleză despre vinurile spaniole pe care le vinde în Mitteleuropa, într-o enotecă timişoreană purtând numele unui prinţ eliberator născut la Paris şi decedat, în somn, la Viena?
Galerie foto
Steve Buscemi, an American actor
Acum 11 luni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu