Două degustări de vin şi istorie cu Mariana, Franz, Mladen şi Draghiţa Roşie

Cum să povesteşti vinul? Să fie totul o simplă enumerare de gusturi, de condimente şi de arome exotice pe care campionii papilelor le descoperă pe fundul unui pahar? Nu, nu poate fi doar atât...
De câte ori mă întorc la Timişoara, zona Pieţei Unirii, adică a lui Losonczy tér/Platz, este o destinaţie obligatorie pentru mine. Ştiu bine că acolo nu calc pe nişte dale oarecare, pe nişte străzi care vin de undeva şi duc undeva, ci păşesc pur şi simplu pe istorie. Asta o spun statuile, clădirile, underground-ul, oamenii. Şi, de ce nu, chiar şi vinul. Mie vinul degustat sub bolţile multicentenare ale Enotecii de Savoya nu-mi evocă cine ştie ce parfumuri de iasomie, vanilie, piper şi alte bazaconii, aşa cum ar spune cu emfază un critic autorizat, încovoiat de distincţii şi colane obţinute pe la tot felul de festivaluri, ci-mi dezvăluie întregul zbucium istoric al cetăţii Timişoarei şi Banatului Timişan. Şi-atunci conversaţia poate să capete accente ungureşti, nemţeşti ori sârbeşti şi fiecare întâlnire la mai mult de şase picioare sub pământ se poate transforma într-o adevărată întoarcere în timp.
Sigur, de vină pentru asta sunt atmosfera aparte a vinotecii, creată de patronii mecenaţi, şi amfitrioana care ştie atât de bine să facă plăcută şederea şi degustarea acolo, chiar şi pentru cei mai arădeni dintre noi.
Ultima oară, într-o vineri, Mariana ne-a invitat la o întâlnire cu vinurile Casei Basilescu, cu acelea care au fost rebotezate şi reambalate, transformându-se în mod straniu, în calea lor de la geneză către perfecţiune, în golem. Se pare însă că vinul din sticle a evoluat mai inspirat decât denumirile sale, fostul Genesio, cupaj de alb, acum Golem 2010, şi fostul Perfectio, cupaj roşu, acum Golem 2008, continuând să contrarieze şi în unele cazuri să încânte simţurile oenofililor. De Merlot-ul Eclipse Selection 2009 nu vreau să povestesc nimic aici, iar Busuioaca de Bohotin Autentique 2009 rămâne un desert şi o alegere excelentă atât pentru amatorii de vinuri din soiuri autohtone, cât şi pentru aceia care şi-au propus să încânte cu ajutorul ei vreo doamnă entuziastă şi nu neapărat pricepută în ale vinului.
Şi fiindcă lipsea totuşi ceva după degustarea propriu-zisă, Mariana, care ne rezervase o masă de VIP-uri, s-a îndurat să ne servească nişte licori de la enomat şi să deschidă chiar ce avea mai bun prin cotloanele enotecii. M-am reîntâlnit cu Koparul (cupaj de Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc şi Merlot, 2007) de la Gere Attila, cu unul deschis de ceva vreme, dar pe care nu m-am îndurat să-l beau prea repede din pricina complexităţii sale minunate, creaţie a unui oenolog francez. Apoi am avut parte de un Merlot Primarius 2006 de la Takler, oxidat, şi de un Cabernet Franc 2006 de la aceeaşi casă, un vin de 16 grade alcoolice, care i-au cam ucis caracterul de soi. Nu pot uita însă un uluitor cupaj de Tempranillo şi Cabernet Sauvignon din 2006 de la Aalto, foarte umil şi cuminte în buchet, însă dezlănţuit în gust şi postgust, unul din vinurile la care am de gând să mă întorc cu portofelul plin. Căci, nu-i aşa, viaţa e prea scurtă ca să rişti să ţi-o petreci în compania vinurilor proaste, vorba amicului Plutarh. "Am fost, am mâncat, am băut, treci şi tu", vorba amicului Franz. Cum care Franz? Franz, adică Francesco Griselini, bătrânul meu prieten din alt veac, cel cu Încercarea de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei. Pe care a repovestit-o parţial, atât de alambicat, un alt amic de demult, Nicolae Stoica de Haţeg, în a sa Cronică a Banatului.
Am lăsat-o pe Mariana cu oaspeţii săi şi-am ieşit la suprafaţă, uitând de înţelepţii care s-au ascuns de mult sub fânul cailor. M-am plimbat un picuţ prin Piaţa Libertăţii, Jenő herceg tér ori Prinz Eugen Platz, ştiind bine că păşesc pe un asfalt aşezat peste canalizarea austriacă şi peste podinele de lemn turceşti pe care, în urmă cu vreo patru veacuri, şedeau ţiganii şi aruncau trecătorii în noroi dacă nu-şi primeau bănuţii de rigoare. Pe deasupra fântânilor turceşti şi chezaro-crăieşti îngropate în fundaţiile caselor şi palatelor baroce, pe lângă tunurile otomane de la porţile clădirilor şi zidurile fantomă ale cetăţii angevine. E bizar cum toate aceste vinuri valahe, ungureşti şi spaniole pot să-mi evoce vremuri cu miros de praf de puşcă, în lumea asta zgomotoasă pline de tramvaie, SUV-uri şi gadget-uri.
Într-un târziu am luat calea cetăţii Aradului gonind cu viteză de autostradă pe-acelaşi drum familiar pe care am venit. Mă despărţeam însă de Timişoara doar pentru o noapte, căci a doua zi, sâmbătă, era programată o nouă degustare. De data aceasta, de vinuri ne-am ocupat noi, vesticii. Evenimentul s-a desfăşurat cât se poate de profesional, tot într-o pivniţă restaurant, în localul unui bun prieten căruia Pivnicera a ţinut morţiş să-i gătească, după o reţetă din caietul bunicii, o irezistibilă prăjitură Rigó Jancsi. Aşadar prăjitura a fost austro-ungară, vinurile româneşti, iar prietenul - sârb, o mică babilonie de care ne-am îngrijit cu plăcere.
Am călătorit din nou, nu neapărat geografic, de la Arad la Timişoara, la restaurantul Karageorge al prietenului Mladen, cât în timp , într-o istorie comună, atât de zbuciumată. Chipul lui George Petrovici, Karageorge eliberatorul, luceşte palid în firma luminoasă iar noi coborâm în localul cu nume dinastic unde suntem aşteptaţi de Mladen, de chelnerul Roman şi de bucătarul cu nume uitat, cu cel mai bun platou din lume. Am dus cu noi opt vinuri şi, pe măsură ce le degustam, mai furând câte o bucată de brânză, de pâine, de caşcaval ori chiar de varză, şuncă sau cârnaţ, discuţia devenea mai gravă, mai profundă. Abia am deschis Fumé-ul 2009 de la Budureasca şi Rusalca Albă 2009 de la Oprişor, că am şi început să despicăm firul în patru în chestiunea destrămării Iugoslaviei, vorbind de violenţă şi spiritualitate, de Balcani şi de marile imperii care au transformat acest loc în teatrul lor de luptă vreme de sute de ani. Şi Mladen s-a însufleţit, ca un sârb autentic, în vinele căruia curge un sânge la fel de năvalnic ca al strămoşilor. I-am spus că învingătorii sunt cei care contează, că ei iau totul, şi-apoi m-a întrebat dacă ştiu istorie. N-am apucat să-i răspund, o fi fost de vină Crâmpoşia 2010 de la Ştirbey. Şi ce să-i fi spus, că ştiu că sârbii s-au stabilit aici în veacul al VII-lea, că s-au creştinat în secolul IX, că am auzit de marele Jupan Ştefan Nemanja ori de regatul lui Ştefan I? Însă interpretându-mi tăcerea drept ignoranţă, m-a întrebat dacă am auzit de Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan, de acel ţarat al sârbilor, albanezilor şi grecilor, chiar mai mare decât ceea ce rămăsese din Imperiul Bizantin. Asta se întâmpla pe când degustam deja o superbă Tămâioasă Românească vinificată în sec de la Prince Ştirbey. Ce să mai zic, n-am apucat nici să vorbim de bătălia de la Maritsa din 1371 şi nici de cea de la Kosovo Polje din 1389, de destrămarea acelui imperiu balcanic medieval care a durat doar 40 de ani, iar amfitrionul ne-a povestit de pelerinajul său la Muntele Athos, în timp ce noi ne îndeletniceam cu degustarea unui Novac din 2009 care lui Mladen îi amintea de Vranac.
Pe urmă ne pregăteam să destupăm o Drăgaică Roşie, o Draghiţă, cum zicea Mladen în glumă, nemaiapucând să numărăm cei aproape 350 de ani de ocupaţie otomană a Serbiei. Asta nu l-a împiedicat pe marele George Petrovici, Karađorđe, să se răscoale în 1804 împotriva turcilor împreună cu tot poporul său şi nici pe Miloş Obrenovici să facă acelaşi lucru, ba chiar să-şi asasineze rivalul în 1817 pentru a deveni el însuşi primul conducător al principatului autonom sârb. Începuse o adevărată revoluţie burgheză iar Serbia avea să devină al doilea stat european, după Franţa, care a abolit feudalismul. Noi însă eram atenţi la un anume Cabernet Sauvignon Origini 2007 de la Budureasca şi n-am mai avut vreme să sporovăim despre asta. Mă gândesc că prea puţini prinţi şi regi sârbi au apucat să moară în patul lor, câtă vreme cele două dinastii rivale, Obrenovici şi Karageorgevici, şi-au împărţit domnia şi puterea cu ajutorul pistoalelor şi conspiraţiilor. Desigur, toate acestea nu-mi erau neapărat evocate de excelentul vin valah, chiar dacă e lucru ştiut că unul dintre monarhi sârbi, Prinţul Milan Obrenovici IV şi totodată Regele Milan I al Serbiei, s-a născut nu foarte departe de Dealu Mare, în Moldova, la Mărăşeşti, ca fiu al Elenei Maria Catargiu, viitoare amantă a lui Alexandru Ioan Cuza.
La urmă, după ce golisem şi platoul, şi coşuleţul cu chifle, şi farfuria cu hamsii, am găsit de cuviinţă să deschidem în sfârşit şi Negrul de Drăgăşani, iar gândul îmi fugea iarăşi la Karađorđe, George cel Negru, la toţi Karageorgii care şi-au condus naţia în vremuri groaznice, în care avantajele politice şi declaraţiile de război se obţineau foarte uşor cu ajutorul unui foc de pistol. Ironia face că şi unele vinuri româneşti servite la Mladen sunt strâns legate de istoria Serbiei. Astfel, patru dintre ele poartă eticheta princiară a Casei Ştirbey. Şi toată lumea ştie, ori poate unii află abia acum că Alexandru I al Casei Karageorgevici, ultimul rege al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi totodată primul rege al Iugoslaviei, a fost căsătorit cu principesa Maria de România, căreia mama sa, Regina Maria a României, îi spunea Mignon. Kralja Maria era de paternitate incertă dar mai mult înclinând către amantul princiar al reginei, Barbu Ştirbey. Iar acum, dacă tot am deschis cutia Pandorei o dată cu destuparea unei simple sticle de vin, să ne amintim că Aleksandar, soţul lui Mignon, a fost ucis cu focuri de armă la Marsilia în 1934 în ceea ce avea să devină unul din primele asasinate surprinse pe peliculă.
Poate c-ar fi bine să ne oprim aici cu poveştile tragice, chiar dacă am omis să depănăm viaţa şi opera iugoslavă a Mareşalului Tito, istoria războaielor anilor '90 şi de violenţa extremă, aparent fără sfârşit, care a răbufnit la doi paşi de noi. E timpul să mâncăm în sfârşit prăjitura Rigó Jancsi, să ne descreţim frunţile, să spunem o glumă, să punem filmul The Party la telefonul cu touchscreen. Asta am şi făcut, acolo, în subsolul Vicariatului Sârbesc, într-un loc care funcţiona cândva, pe la 1870, ca închisoare. Ne-a povestit asta chiar Mladen, în vreme ce lua pe rând în mână portretele a doi dintre cei mai importanţi monarhi sârbi, Petar I şi Aleksandar I. Şi-n loc să mai răscolim durerea trecutului, am împărtăşit bucuria prezentului, în calmul unui oraş în care oamenii pot să-şi spună salutul şi rugăciunile în câte limbi vor ei şi să se adreseze cărui Dumnezeu vor ei fără de teama că într-o bună zi vor plăti pentru asta. Iar la despărţire am hotărât că trebuie să preparăm cândva şi un şniţel à la Karageorge; noi ne-am fi dorit să fie unul gătit după reţeta din cartea regală de bucate a principesei Margareta, însă suntem gata să-l gustăm şi pe cel al casei, despre care Mladen spune cu tărie că este unul autentic sârbesc. Mă gândesc că de la degustarea care va preceda festinul nu poate să lipsească vinul Harizma de la Podrum Aleksandrovici, dar nici harisma aparte a lui Mladen, un bun prieten de la care am învăţat că trebuie să ne respectăm propria istorie la fel de mult cum ne iubim propriile vinuri.


Galerie foto 1 Galerie foto 2

O seară cu butoiul potir şi butoiul de inimă albastră la Palatul Barrique din Timişoara

Mi-am spus că trebuie să evadez cumva din monotonia acestei toamne fierbinţi. Acasă, la Arad, ningea cu frunze galben-pal şi nişte muncitori tăiau o groapă pentru conducte. Şi ce poţi să faci atunci când se lasă seara şi toate zgomotele încearcă să înceteze, să apună într-un bâzâit din ce în ce mai slab?
Poate că ai avea chef de o expoziţie de artă în alt oraş. De baricuri sacre, de pildă, în Timişoara, de pildă, la Palatul Baroc (sau Barrique?), de pildă.
Nu e prima dată când dau fuga în oraşul cosmopolit de pe Bega. N-am mai făcut-o însă pentru tradiţionala degustare de joi de la Enoteca de Savoya, ci pentru o degustare de artă la baric la Muzeul de artă timişorean.
Era seară şi fum, şi Timişoara m-a întâmpinat cu blândeţe, cu blândeţea provinciei, cu dalele imperfecte ale Pieţei Unirii, cu amici renegaţi şi vechi colegi de breaslă, de presă tipărită a anilor '90. Pe scările muzeului, mulţime de lume bună şi nebună, de fotografi şi miliardari, de dascăli universitari şi artişti boemi, de femei frumoase şi duduiţe şui. O înghesuială neobişnuită pentru un vernisaj de artă.
Dintre miile de vinuri cu care te poţi întâlni agreabil într-o viaţă, organizatorii de la Enoteca de Savoya au ales să servească invitaţilor Vinicerul roşu al Cramei Basilescu drept vin al casei. L-au băut, mai mult sau mai puţin inspirator, jurnalişti decrepiţi cu coadă, miliardari stilaţi, doctori, studenţi şi artişti de tot felul ai momentului. Mai multe baricuri, obţinute via Davino, s-au transformat în obiecte de artă. Am putut vedea butoiul de inimă albastră şi auzi butoiul cu clinchete, întâlnind şi butoiul cu pene, butoiul cu poezie, pe cel cu mână stângă şi, după un timp şi nevoită strecurare prin publicul dens, cercetător, am dat şi de butoiul pian, de butoiul femeie şi de butoiul potir.
Când forfota s-a mai domolit şi am putut savura, prin ochiul obiectivului digital, singurătatea provizorie a exponatelor, mi-am privit preţ de câteva secunde chipul rotund în oglinda multicentenară a fântânii Palatului Baroc. Robert Şerban lua un interviu unui artist local, Marcel Tolcea conversa cu o doamnă blondă în arcul strâmt al unei încăperi, câţiva autori îşi contemplau opera barică alături de prieteni, ziarişti şi admiratoare. Fotoreporterul şi operatorul Ioan Tasi potrivea camere şi trepiede în spaţiul restrâns şi fără-de-oameni al unui colţ de expoziţie pentru un interviu la noua televiziune, periurbană. Mariana, amfitrioana atât de plăcută a Enotecii de Savoya, epuizase Vinicerul şi pe sine însăşi de atâta forfotă şi servire, greii expoziţiei coborau şi urcau nişte scări parcă în căutarea spiritului viu al întregii întâmplări.
Am revăzut chipuri uitate de timişoreni telegenici, personalităţi şi anonimi, domnişoare şi bunicuţe culturale şi mulţi copii dând mâna cu butoaiele, strângându-le degetele, roţile, penelurile, inimile, ciufulind părul femeii care curge din baric, cântând la clapele pianului cu doage. Din când în când, am putut surprinde indiscret cu privirea şi aparatul foto câte un chip de femeie contemplând, after hours, un alt chip întors de femeie, umbra inversă a unei mari nedumeriri, dar şi puştoaice cu melon şi blonde pozând fazani împăiaţi pe butoiul cu pene.
Am ştiut atunci că poţi să îmbraci adevărul în doage, să-i dai maramă peste curbura planetară a lemnului, să fii invitat la o degustare cu Sfântul Graal în mână. Un trandafir alb, de plastic, se suprapunea chipului unei femme fatale, toate privirile erau încărcate de curiozitate, de şarm, de neînţelegere.
Apoi s-a făcut puţin noapte, iar lămpile luminau gălbui cărările cubice ale Pieţei Unirii, Domul ştiut al locului. O lună aproape rotundă se suise undeva deasupra Palatului Baroc, iar aparatul foto mânuit uşor stângaci transforma oamenii în năluci ieşite la promenadă.
Am ştiut că sunt acasă abia atunci când am regăsit dala cu harta cetăţii, undeva în rezervaţia barocă cu faţade decrepite, în locul în care oamenii conversează de sute de ani în nemţeşte, ungureşte şi sârbeşte fără ca nimeni să declanşeze pe loc vreun război, pogrom ori intifadă. Copii cu mama de mână, domni la costum şi pantofi cu şpiţuri, studenţi cu bascheţi şi blugi jerpeliţi.
Şi-atunci mi s-a făcut poftă să ies, să uit, să mănânc şi am intrat, alături de nişte vechi prieteni, la restaurantul Karageorge. Afară se aprinseseră luminile unei alte nopţi care va trece şi toate personajele expoziţiei rămăseseră singure în Palatul Baroc, oarecum părăsite în sălile şi pe culoarele care în urmă cu câteva clipe fuseseră înţesate de oameni. Şi noi, ca şi ele, exponate vii, semnificante, într-un restaurant cu muzică sârbească, supă de tăiţei şi chelneri amabili. Când am pornit către Enoteca de Savoya, după un festin de luni seara cu pâiniţe, supă şi şniţele, mai rămăsese timp atât cât să deschidem în patru o Fetească Neagră de la Basilescu şi să flecărim cu amfitrioana de tot şi de toate.
Mi-ar plăcea să mă prostesc şi eu, să colorez butoaie şi să le aduc în văzul lumii, să transform sticlele şi dopurile în idei, să sculptez în vin trupul feminin al adevărului. Să născocesc un extinctor pentru băuturile incendiare, un colind pe butoi interpretat la două ori la patru mâini, o melodie pentru baric şi orchestră despre prelungirea taninilor în trup de om.
Nu ştiu dacă mai rămâne timp pentru asta. La un moment dat se face târziu şi trebuie să te întorci acasă, la cuib. În goana maşinii, lămpile sunt puţine şi alunecă bizar, ca nişte năluci.
Aradul se arată ca o orgă de lumini de pe noul pod care trece deasupra unei viitoare şi iluzorii autostrăzi. Beculeţe pâlpâind învăluite în smogul prin care trec către casă, către culcuş, către underground.
Dacă stai ascuns o vreme între pereţii pivniţei arădene, şi Timişoara ajunge să pară un acasă, unul mai îndepărtat. Şi-ţi dai seama că un artist anonim, în loc să scrijelească pe propriile butoaie clape şi rotile şi numele prinţului eliberator al Banatului, s-a apucat să scrie, mult mai prozaic, Pankota pe butoiaşul de la subsol. Deh, fiecare cu Barrique Art-ul său...
Galerie foto: Foto Pivnicer, Foto Constantin Duma