luni, 11 octombrie 2010

De la "viszontlátásra" la "dobar dan", de la Egri Bikavér la Vranac


Arad - Nădlac - Budapesta - Eger - Timişoara - Vârşeţ. Să treci prin toate aceste oraşe în câteva zile, să iei parte la două festivaluri ale vinului, ba chiar să te abaţi şi pe la Şiria şi Pâncota în căutarea unor butoaie şi robinete şi prese de struguri pentru părintele aproape octogenar de la ţară care tocmai a plantat vie în grădina de acasă şi se pregăteşte să facă vin, poate părea o adevărată zăpăceală vini-viticolă. Şi gândiţi-vă că nici n-am pus socoteală degustarea cu 39 de vinuri de la Recaş, pe domeniul lui Mr. Cox. Toate însă s-au întâmplat aidoma, chiar aşa, dintr-un capriciu al călătoririi, dintr-o nevoie de a degusta lumea prin vinurile şi viile sale, panoramând-o şi turistic, şi senzorial, până reuşeşti să o cuprinzi în toată splendoarea sa contrastantă, de la urban la rural, de la acasă la străinătate şi chiar de la viszontlátásra la dobar dan.
Aşadar nici bine nu ne-am întors de la Budapesta şi Eger, nici bine nu s-a uscat cerneala virtuală a postărilor pe blog şi nici bine nu s-au estompat în memorie culorile vii ale Pestei şi Dunării văzute din Bastionul Pescarilor şi geometria parcelelor cu viţă-de-vie cuprinse imaginar cu ochi de muezin din minaretul egerian, că am şi luat drumul Vârşeţului pentru încă o sărbătoare a vinului. Ca Pivnicer, aveam speranţa că voi găsi acolo toate vinurile recomandate de Florin pe un forum al blogului cu multe, multe luni în urmă (Smederevka, Vranac, Crna Tamianika etc.), aşa că am luat alţi trei membri ai clubului Vestik şi ne-am îmbarcat în maşină, cu aparatele foto de gât, tăind-o cu nu spun ce viteză către Vama Stamora Moraviţa. Un drum cunoscut, pe care-l fac ori de câte ori merg la Ferendia, cu ochii la culmile Sârbiei şi cula Vârşeţului. Cula e de fapt un turn de apărare situat pe una din înălţimile la poalele cărora se întinde oraşul de 55.000 de locuitori al Voivodinei. Am trecut iute pe lângă supermarket-urile Timişoarei, am traversat Timişul cu pescarii săi de serviciu, Jebelul cu radare şi Voitegul cu cazemate în grădină, am călcat în mare viteză centura Detei şi le-am făcut cu mâna poliţiştilor de frontieră care-şi făceau veacul la ieşirea din Denta, undeva lângă clădirea părăginită a cărei glorie a apus o dată cu embargoul. Ne-am tot apropiat de culă, care era înconjurată de nişte nori negri pe care meteorologii îi anunţaseră ca fiind de ploaie pe toate site-urile posibile, şi am ajuns în vama noastră. Coadă şi lentoare, TIR-uri şi vameşi scrupuloşi. 20 de minute de aşteptare. În vama sârbească am constatat inocenţi că nu aveam carte verde, drept pentru care ne-am întors la ai noştri şi am cumpărat una de la un amploiat care juca table cu computerul în vreme ce completa absent absolut toate datele maşinii. Apoi am întâlnit-o iarăşi pe vameşiţa sexy din vama sârbă, care ne-a spus: "Drum bun!".
Şi iată-ne la Vârşeţ, după două ore de la plecarea din Arad. Oraşul e plin de contraste: aici vezi paragină şi clădiri picate, acolo renovare şi termopane, aici hoteluri paralelipipedice tipice comunismului, acolo pensiuni de cinci stele cu belvedere şi piscină şi piramide de sticlă. Un talmeş-balmeş viu colorat, o întoarcere în trecutul apropiat al anilor '90. Pe şosea admiri câte un jeep de la o îndepărtată şi desfiinţată bază NATO, treci pe lângă fabrici de ciocolată şi de plecuri, apoi vezi centrul sportiv Millenium, parcă decupat din alt film. Peste tot găseşti maşini vechi, Zastave şi Citroen-uri cu tăblăria ruginită, şi oameni de tot felul care forfotesc, cu bucuria lor indecentă de a trăi clipa. De fapt, festivalul vinului se suprapune cu un imens bâlci, întins pe toate străzile centrale, la care participă mii şi mii de oameni. Nu e loc de parcare în centru, dăm ture şi în cele din urmă ne oprim pe o stradă în pantă, cu case superbe cu şolocaturi, cu porţi proaspăt vopsite, dar şi cu cocioabe căzute, cu blocuri cochete şi cu un atelier de fotograf cu nume românesc. Un amalgam de emoţii, de senzaţii mă încearcă în acest oraş pestriţ, în jurul căruia gravitau cândva, pe când Banatul imperial nu fusese încă tăiat în două, toate satele româneşti de pe o rază de 30-40 de kilometri, inclusiv Ferendia, satul copilăriei mele. Tata povestea că, înainte de primul război mondial, ferendenii mergeau sâmbăta la Vârşeţ, unde era un birt foarte mare, al Cătiţei lu' Steia, care putea să primească până la 100 de căruţe, oferind cazare pentru oameni şi adăpost pentru animale. La Vârşeţ, ei vindeau animale şi cereale şi cumpărau, între altele, ţuică şi... vin. După război, mulţi bănăţeni de dincoace de graniţă şi-au căsătorit copiii în localităţile apropiate din Serbia. Până la al doilea război mondial, cei stabiliţi acolo veneau cu căruţele pentru a-şi lucra pământul din România. La fel se duceau românii în Iugoslavia. Şi nu ratau nici o rugă, nu contează de care parte a frontierei era. O soră de-a bunicii mele, de-a Mumei, chiar a rămas la sârbi după împărţirea Banatului. Astăzi eu călătoresc aproape întâmplător aici, şi lumea dispărută de ieri şi de alaltăieri mi-e greu s-o înviez în cuvinte pentru tatăl meu. Tot ce pot face e să-i cumpăr drept cadou o răchie de loză, adică din struguri, care aşa se şi numeşte: LOZA. Şi pe care vânzătorul mi-o oferă zâmbind.
În centru e forfotă, e plin de oameni şi baloane, printre care se strecoară şi două mascote ale vinului. Pe o scenă se desfăşoară un carnaval al copiilor, cu Albă-ca-Zăpada şi Petra Pan şi Kapetan Kuka, noi bem o cafă pe terasa unei pieţe în renovare. Peste tot adie mirosul de purcei şi miei prăjiţi pe rotisoare gigantice, e fum de grătare şi urlă muzică de tot felul la sutele de terase şi chioşcuri, peste tot pleskaviţa şi bere Jelen, Cipiripi şi Eurocrem. Asta e ceea ce a mai rămas din Iugoslavia. În general, preţurile sunt mai mici decât la noi, iar oamenii mai prost îmbrăcaţi, însă foarte veseli şi angrenaţi cu totul în sărbătoarea asta a oraşului care înseamnă viermuială şi comerţ de tot felul. Ni se face foame şi ne vedem nevoiţi să ne aşezăm la o terasă cu chelneri bizari, în imediata apropiere a catedralei catolice. Unul dintre ei, sosia perfectă a lui Radovan Karadjici, se apropie într-un târziu de masa noastră să ia comanda. Îi cerem un meniu şi se răsteşte indignat la noi, spunând că nu are aşa ceva. Aşa că să facem bine să spunem ce dorim. Şi dorim câte o pleşkaviţa şi câte un suc, drept pentru care ne ia farfuriile, pune nişte tacâmuri şi atrage atenţia unuia dintre noi, în speţă unei doamne, că şerveţelul din mâinile ei aparţine de farfuria alăturată, adică de al cincilea loc, neocupat, să facă bine să-l pună înapoi. Bizar, foarte bizar. Lume de tot felul trece pe lângă masa noastră, omenire modestă, oameni ponosiţi, puţini trecători cocheţi, familii cu mulţi copii, cărucioare, scutere, maşini Zastava gata să-şi dea obştescul sfârşit, turişti întâmplători cu aparate foto, ţigănie de mărfuri ieftine şi aşa mai departe. Pleşkaviţele sunt imense, nu pot fi consumate în întregime, iar chelnerul karadjician ne aduce o notă umflată şi întreabă în ce an va trece România la moneda europeană, după care nu uită să afirme că e vai ş-amar de UE. Bizar. Plătim şi evadăm din naţionalismul de terasă.
Un ins cu bonetă militară din alte vremuri, beat, cu berea în buzunarul de la salopetă, cu mustăţi răsucite în sus, pozează alături de trei turişti simpatici. Bucătarul învârte purcei deasupra grătarului, partizanul îi vorbeşte aprins, clătinându-se în beţia lui. Noi scoatem dinari din bancomat şi cumpărăm vinuri şi vişinată şi halva cu susan şi săpun de capră şi pahare cu însemne şi răchie de loză şi tricouri cu cula şi I love Vrsac. Toate amănuntele şi bucuriile de dus acasă. Apoi căutăm vinul Harizma şi întrebăm de vinoteci. Găsim una, după un sfert de oră de mers pe străzi, după ce un buticar cu care ne-a târguit în sârbeşte ne-a salutat atât de familiar cu: "Sănătace!". Iau câteva vinuri, între care şi un Vranac. Ne întoarcem la bâlci-festival, cumpărăm suveniruri din infocentrul turistic şi pozăm vânzători haioşi şi comerciante drăguţe în costum popular. Unele străzi poartă nume criptice, chirilice, însă majoritatea au denumiri scrise cu caracterele familiare nouă, latinilor din Carpaţi. Numele instituţiilor sunt inscripţionate trilingv, în sârbă, română şi maghiară.
După ce-am umplut portbagajul cu sticle şi alte amintiri, suim către culă pe drumul dificil, abrupt şerpuitor. Însă nu ajungem decât până la Villa Breg, un hotel de cinci stele situat cam la mijlocul dealului, la jumătatea distanţei de culă. Terasa ei ne oferă o privelişte minunată, tot oraşul se întinde la poale, cu bisericile sale atât de diferite, cu terenurile sale de sport, cu spitale şi bălţi de pescuit. Servim cafea şi îngheţată şi admirăm ştaiful, standardul neaşteptat de înalt. Urcăm până la lăcaşul catolic de pe deal, pozăm viile de la poale, maşinile şi praful stârnit, căţeii străzii şi duduile care urcă ori coboară treptele aparent fără un scop anume. La sfârşit ne alintăm cu două clătite cu Eurocrem, pe terasa pizzeriei Masters, cea mai bună din oraş, cum ar zice Horaţiu, unul dintre "vestici". Ne gândim la marii absenţi Titi&Clara şi ne întrebăm cum ar fi suportat, în demnitatea lor austro-ungară, surprizele acestei călătorii vrsaciene. Apoi se întunecă şi pornim către casă prin aceleaşi vămi desuete în care angajaţii joacă pe computer tot felul de games-uri puerile. În final plănuim mai multe călătorii, la Novi Sad şi Belgrad, la Budapesta, Szentendre, Visegrád, Esztergom şi Eger. Iar unul dintre noi îşi numără în palmă ultimii dinari, monedele primite ca rest, şi constată că s-au amestecat cu forinţii rămaşi după fabuloasa consumaţie de pe Váci utca şi din Liszt tér. Câtă globalizare, ce babilonie!


Galerie foto

10 comentarii:

  1. Din pacate, la un balci e imposibil de gasit un vin mai bun.
    Adevaratul festival al vinului si a celor care il produc (in zona asta) e undeva la inceputul lui martie.
    In rest e doar publicitate pt."vrsacki vinogradi", un dinozaur local, in genul murfatlarului nostru (la nivel de anii 90).
    :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu ştiu dacă e "din păcate", a fost o călătorie interesantă, tatei i-a plăcut răchia de loză iar acum trebuie să-i schimb buletinul pe stil vechi cu carte de identitate, căci vrea să-l duc la Vârşeţ. Prin martie o să revin acolo, pentru tata şi pentru vinul cel bun.
    Acum, la Vârşeţ, am avut tot timpul senzaţia întoarcerii în timp, în timpul anilor '90. Şi am cugetat la decăderea a ceea ce a fost cândva trufaşa Serbie iugoslavă. Dacă mă gândesc de unde am plecat noi în comparaţie cu ei în 1990, nu-mi vine să cred că România a putut să evolueze astfel, iar vecinii noştri să încremenească în izolare antieuropeană. Chiar introducerea caracterelor chirilice mi se pare o involuţie inutilă, vizibilă şi în autonoma Voivodină. Mi-aş dori să se schimbe cât mai repede lucrurile, să adere şi Serbia la UE, să se desfiinţeze controalele la graniţă, să călătorim liberi, în câţiva ani, pe o viitoare autostradă Timişoara - Belgrad, să cumpărăm în moneda comună, euro, vinul Harizma de la Podrum Aleksandrovici... Ţie nu?

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu vreau moneda comuna, prefer paritatea leu/dinar. :)
    Cat despre evolutia unora din Romania dupa '90 ... ce sa zic ... ai dreptate, au ajuns "departe".
    Izolata, neizolata, Serbia se asaza incet, incet sub umbrela protectoare de tip fmi, banca mondiala sau alt mecanism pe cat de intelighent pe atat de sinistru.
    Personal ii preferam pe austro-ungari. ;)

    RăspundețiȘtergere
  4. Am înţeles, am înţeles, eşti de naţionalitate bănăţean din imperiul austro-ungar. Străbunicul meu, moş Ion (János, după actele de la 1890...), ţăran român din imperiu, şi-a pierdut piciorul la 20 de ani, luptând pentru austro-ungari în Galiţia. Cu toate astea, spunea mereu, a spus-o toată viaţa, că în fostul imperiu era rânduială, RÂNDUIALĂ. Acuma, eu am părerea mea. Uneori, prea multă ordine şi disciplină pot deveni apăsătoare, exacerbarea lor poate duce la un Verboten! continuu. Cred că trebuie să fim cât mai noi înşine şi să ne preferăm pe noi înşine, căutând să învăţăm de la cei mai ordonaţi şi prosperi dintre noi cum să facem rânduială în propria ţară. Şi asta nu se poate face de azi pe mâine şi nu se poate face peste tot şi cu toţi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Citesc de multa vreme blogul tau, e foarte fain scris ..singura sugestie pe care as vrea sa ti-o dau ar fi daca poti posta pozele mai mari, pentru ca nu poti intelege aproape nimic din ele, de multe ori fotografiile sunt foarte reusite dar prea mici.
    toate cele bune !

    RăspundețiȘtergere
  6. Mulţumesc pentru interes şi aprecieri, fără îndoială ai dreptate în privinţa mărimii pozelor, însă trebuie să ştii că am ales deliberat acest format miniatural fiindcă asta mi-a permis platforma de blog şi fiindcă iniţial am vrut să accentuez scrisul, nu imaginea. În timp, am realizat însă că fotografiile conţin de fapt întreaga poezie a scrisului, pe care o conservă până când apuc eu s-o redau. Totuşi, nu voi schimba acest format şi aceste proporţii, din cauze tehnice (cantitatea de informaţie pemisă de platforma asta gratuită) şi estetice (mărimea articolelor, geometria paginii). În schimb, toate fotografiile de la materialele prezentate pe pivnicer.blogspot.com vor putea fi văzute în curând, într-un format mai mare, pe un site la care lucrez în prezent. Şi blogul va putea fi accesat de pe acel site, iar imaginile vor fi cuprinse în albume, aşa încât să poate fi văzute detaliat.

    RăspundețiȘtergere
  7. Buna, ma numesc Paco si cu fratele meu Luca am (re)infintat vie la Jamu Mare, 80 de ha, pe care i cultivam cu metoda BIO (ne straduim).
    Sint interesat sa recuperez date despre trecutul al "centrului viticol" Jamu Mare, cum ar fi vechi denumiri de vin, etichete, smd.
    Daca ma puteti ajuta ar fi super.

    RăspundețiȘtergere
  8. Salut, Paco, şi mă bucur să aud asta: că aţi reînfiinţat pe o suprafaţă atât de mare vie la Jamu Mare. Din păcate, nu mă aflu nici în posesia obiectelor şi datelor de care vorbeşti şi nici măcar nu am informaţii despre eventuali colecţionari, posesori de etichete, fotografii ş.a.m.d. O bună parte din memoria locului s-a pierdut o dată cu plecarea nemţilor în Germania (Jamu Mare a fost cândva o comună nemţească). Trebuie să existe totuşi prin albumele de familie ale unor locuitori de azi imagini de altădată cu tot ceea ce ţine de vie. Şi asta presupune o căutare amănunţită, aproape din casă în casă. Să fii sigur însă că, dacă voi afla ceva despre existenţa unor date care te interesează, o să pomenesc aici, pe blog.
    Mă gândesc că ai o şansă să fii ajutat dacă te adresezi Muzeului Presei "Sever Bocu" din Jimbolia, s-ar putea să se găsească acolo câte ceva, o informaţie, o poză, un articol din ultima sută de ani. Eu am scris despre acest muzeu aici: http://pivnicer.blogspot.com/search/label/jimbolia, iar site-ul muzeului îl găseşti aici: http://www.muzeulpresei.go.ro/.

    RăspundețiȘtergere
  9. Multumesc pentru idea de a incerca la Muzeul Presei din Jimbolia.

    Despre nemti care au plecat acum jumatate de secol din Jamu Mare, am gasit doua carti in limba germana scrise de doi dintre ei.
    Contin destule informati si despre vie, din punctul de vedere historic, dar nu fac referire la vechi denumiri.

    Tot din cartea "Heimatbuch der deutschen Gemeinde Gross-Scham im Banat" am realizat ca am plantat vie chiar unde era pe vremuri, cum imi spuneau unii din sat, adica pe dealul numit "Visoca". Acolo au plantat dupa ce vie langa sat a fost lovita de filoxera.
    Confirmarea definitiva am avut-o cand tot cautand pe net informatii am dat de harta "Banat Josephinische Landaufnahme", din 1770, unde sectiunea 130 cuprinde Jamu Mare (Gross Scham), Clopodia (Klogodia)si Latunas (Lazonasch). Acolo este desenata vie de la dealul Visoca.

    http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Banat_Josephinische_Landaufnahme_pg130.jpg

    Cand mai treci pe la Jamu Mare, obligatoriu sa ne vizitezi.

    O zi buna.

    RăspundețiȘtergere
  10. Ce blog plăcut...cu aromă de fenoli şi tanini...

    RăspundețiȘtergere