La sfârşit de săptămână voi lua trenul de Braşov, îmi voi imagina că mă aflu în Orient-Express, îmi voi pune în păr
bigudiuri din dopuri de vin, voi păta şerveţele cu scrieri carmine, pregătit să discut
lucruri bune despre vin cu bloggerii
rătăcitori şi de nişă ai acestei pasiuni cu postgust prelung. De fiecare dată când
vin... şi plec într-o astfel de depărtare, care înseamnă mai ales apropiere între oameni, e ca şi cum aş aprinde o lampă de degustare pentru a distinge mai bine culoarea învechirii, corpolenţa licorilor în jurul cărora gravitează o anume poezie a simţurilor.
După ce au tot scris de-a lungul anilor despre tanini şi gusturi uitate şi regăsite într-un pahar cu vin, fiecare de capul lui în vreun Bucureşti aglomerat, grăbit şi babilonic, în vreun Galaţi cu străzi largi şi nesfârşire de Dunăre, în vreun
Focşani de vacanţă ori prin Aradul provincial şi imperial, bloggerii de vin s-au gândit să-şi dea întâlnire la Pivniţele Rhein - Azuga. Mail-urile au curs fără încetare în ultimele săptămâni, ideile au fost scoase din joben precum iepurii albi, ne pregătim să golim sticlele pe gât ori la chiuvetă, după caz, vom vorbi de ale noastre între două plecări pe la festivaluri şi degustări.
Într-o dimineaţă
de toamnă, în răgazul de câteva ore înainte să iau vreun microbuz ori tren de Azuga, mă voi plimba cu soţia pe străzile Braşovului, cu ochii la Biserica Neagră şi la detalii medievale. Şi-mi voi aminti, poate, de festivalurile studenţeşti ale anilor '80, de viaţa fără de curent şi fără de vinuri, de revista
Forum studenţesc. De vremea când încă mai trăiau şi creau Laurenţiu Ulici şi George Şerban, de reportajele aproape necenzurate şi camerele de cămin înguste în care ne-am îmbătat pentru o noapte, de disperarea acelei închideri în care am fost totuşi atât de liberi.Apoi vom pleca din Braşov şi din această amintire fugară pentru o întâlnire cu chipurile virtuale ale bloggerilor care vor prinde contur real în realitatea cu decantoare şi sfeşnice de la pensiune.
O ironie cumva istorică face ca legătura mea cu Azuga să ţină nu de vin, ci de bere: un strămoş al soţiei a deţinut cândva acţiuni la cunoscuta fabrică din localitate. Pe la 1860-1870, înstărita familie germană Waller număra opt copii: patru băieţi şi patru fete. Unul dintre băieţi a devenit preot, însă c
eilalţi trei au ajuns acţionari ori proprietari la câte o fabrică de bere. La Kecskemét, Pankota (adică Pâncota) şi... Azuga. Una din cele patru fete s-a îndrăgostit de un dogar pe nume Engelhardt de la fabrica fratelui său din Pâncota. Printr-o niciodată iertată - de către Walleri - mezalianţă, cei doi s-au căsătorit şi au avut 17 copii. Al 17-lea dintre ei era tatăl bunicii soţiei mele, adică tatăl lui Nagymama.
În urmă au lăsat poveştile şi nişte poze îngălbenite din care zâmbesc austro-ungar consoarta dogarului, fiul său Karol alătur
i de soţie, ori Nagymama: la un an, într-o poză groasă pe care scrie Buffalo 1908, ori pe la 20 de ani, alături de amicii din Pâncota anilor '30 şi de câinele suit pe geam, al cărui nume s-a pierdut în negura timpului.
Poate însă că nu tocmai despre toate întâmplările astea din ultimii 140 de ani mi-am propus să vorbesc aici. Fiindcă nu berea şi nici poveştile de dragoste ale anilor 1870, 1900,
1930 ori 1980 mă atrag numaidecât la Azuga. Căci acolo, la timpul prezent, noi vom roti din încheietura mâinii paharele cu vin, vom pune blogurile la cale, vom născoci organizaţii independente şi platforme comune şi vom produce gânduri, metafore şi vorbe pentru postările viitoare.
Sa fie intr-un ceas bun si sa ne vedem sanatosi la Azuga :)
RăspundețiȘtergereMai e un pic, mai e un ceas...:)
RăspundețiȘtergereSper sa fie cel putin la fel de frumos cum suna in postarea ta.
RăspundețiȘtergereHello, Ciprian, acum ne salutăm prin avatarurile noastre pixelate, la Azuga o vom face în carne şi oase. Şi când te gândeşti, având în vedere toate cele scrise mai sus, că nici nu pot să dau o bere...
RăspundețiȘtergereDa, George, se decantează clipele de-acum. În lumina lămpii pot distinge o culoare frumoasă, iar aromele aduc a fluturi pe struguri. Postgustul poate fi comentat însă abia duminică.
Şi dacă n-o fi, alibus, tot ne vom putea aminti oricând, în loc, de nişte Masi-uri a la Recaş. Şi nici nu e nevoie să mai pun accentul unde trebuie ca să înţelegi despre ce e vorba.