Cu Bace Toghiere, la o sfinţire de vinuri şi copilării pierdute

Părintele-blogger Bace Toghiere, prin a cărui cucernică străduinţă îmi este sfinţită în fiecare an casa împreună cu vinurile mele, îmi face un dar nepreţuit. E mic, dreptunghiular, perforat şi îngălbenit de vreme. Concentrează în el o incomensurabilă nostalgie, îmi evocă mirosuri şi imagini uitate, călătorii scurte şi zdruncinate între două locuri cărora le-am spus "acasă" vreme de peste 30 de ani.
Mi-am propus să scriu aici despre preot şi darul său, două planuri care se suprapun, dar între care există totuşi această mică legătură: un banal bilet de tren, cu o neobişnuită încărcătură sentimentală. Biletul l-am primit la câteva luni după pierderea ultimului meu părinte şi cumva am senzaţia stranie că mă poate duce înapoi în timp, că-mi dă dreptul măcar la o călătorie cu preţ întreg, de 7 lei, în paradisul copilăriei. Preotul e un bonom şi un hâtru, are aura unui aducător de bună dispoziţie. De câte ori sună la poartă la început de ianuarie, cu agheasma şi busuiocul acela magic, aduce o stare de bine şi o plăcere a reîntâlnirii. Mai ales că are grijă să sfinţească fiecare cotlon al locuinţei şi fiecare fiinţă blajină ori nestăpânită care-şi face veacul la acest număr de stradă. Pe motanul Lucky, blogger cu coadă care părăseşte de îndată locul acţiunii, îngrozit şi sfinţit. Pe căţeluşa Rita, uşor iritată şi nedumerită de ploaia sfântă ce se abate brusc peste teritoriul său. Toate obiectele capătă atingerea sacră, candelabrele şi fotoliile, biblioteca şi cărţile, chipurile din poza de nuntă ale bunicilor...
Şi eu sărut crucea de argint, ţinând în mână biletul de clasa a II-a care mă poartă cu gândul în trecut, în vagonul cu miros de gudron şi babe al unui motor de navetişti care duce invariabil în gara din Ferendia.
Preotul nu ţine seama însă de gândurile mele şi continuă să sfinţească toate cele ale casei supraterane, coborând apoi în underground. Şi în vreme ce eu cobor imaginar în gara încă nedistrusă a satului, el parcurge încăperile de jos, cu pive, trandafiri japonezi, borcane şi biciclete, cu televizoare Rubin şi maşini de scris Olympia, cu telefoane şi computere casate şi ceapă de la Ferendia. Şi aerul se umple de semnificaţia ritualului, iar mie gându-mi zboară totuşi pe Drumu Mare, la răspântia din care se văd şi biserica, şi casa mea cu antenă Yagi care prinde posturile tv sârbeşti. Şi o pot zări pe Muma cum sapă ceva sub nucul semicentenar, pe Mama cum coase o rochie la maşină, pe Tata cum mână nişte cai şi nişte tractoare destrămate prin toate plaţurile regatului său rural. Iar Bace Toghiere îşi urmează drumul prin subsolul casei, îmi sfinţeşte biroul şi creioanele cu care scriu drept ciornă această poveste de ianuarie cu amintiri şi aghesme şi neaşteptate legături între lucrurile care gravitează în jurul acestui gând. Stropii ajung şi pe ecranul computerului, pe care când îl voi porni se va aprinde imaginea Ferendiei văzute ori poate visate dintr-un elicopter plin cu ziarişti, imaginea unui paradis cu Vână, oi şi gâşte care se întorc mereu acasă, la o mumă blândă care ştie să le închidă şi să le descânte în ţarcul lor. Apoi cineva împinge uşa culisantă a vinotecii şi părintele sfinţeşte vinurile şi arcadele, sângele Domnului închis în tainiţă. Picăturile cad pe sticlele de vin din Dealu Mare, din Banat şi Oltenia, din Moldova şi Miniş, de la Sebeş ori din Dobrogea. Nu scapă nici vinurile toscane, amintirile din Chianti pe care poate ar fi trebuit să le destup de mult pentru cititorii mei de preţ şi nu m-am îndurat totuşi, nu m-am îndurat.
Eu sunt însă un pic în altă parte, am ajuns deja la casa de la numărul 242, câinele Hac latră prietenos, dând din coada pe care nu o mai are. Am să-i cer Mumei să-mi facă o păturată cu mere şi Mamei o supă cu tăiţei şi ţâmpi fragezi de pui. Apoi voi strânge nişte prune pentru Tata în cada mică şi-n cada mare, pentru vremea răchiei care va veni.
Bace Toghiere îşi continuă treaba sfântă prin vinotecă, ducând cu el o emoţie unică a sacrului care ne însoţeşte la fiecare început de an. Le vine rândul vinurilor ungureşti, Cabernet Franc-uri sublime, Egri Bikaver-uri periculoase şi dulci Tokaji de 6 Puttonyi purtând la gât chipuri de Miss Hungary. În această clipă eu sunt însă tot la Ferendia şi mă dedau plăcerilor de copil, cum ar fi hârjoana cu găina preferată, furatul pepenilor din grădinile vecinilor, fumatul pe ascuns, trasul cu praştia şi pescuitul caraşilor aurii în locul numit Ţiglărie. Bace Toghiere mă trezeşte din visare stropind de zor masa rustică din vinotecă şi vinurile de Chile, de Australia şi Africa de Sud care şed, aparent neglijate, în câte-un colţ de arcadă. Shiraz-uri minunate, Carménère-uri care au scăpat de filoxeră, Cabernet Sauvignon-uri cu drăcuşori pe etichetă, Chardonnay-uri vechi de culoarea mierii, mai multe continente aşezate pe acelaşi raft anume pentru plăcerea privirii, a atingerii şi sfinţirii.
Eu continui să evadez însă în altă lume, spre acel acasă către care am bilet de tren. A plouat mult şi Vâna s-a umflat iar eu mă sui pe o punte şi mă arunc şuvoaiele călduţe, îmi dau drumul în torent şi nu mă opresc decât vreo câţiva kilometri mai încolo, pe lunca mustind a apă, care-mi însoţeşte paşii cu şoapte bizare din adâncuri. Trupul îmi miroase a imală, a sălcii şi iarbă, a flori dulci de băgrin şi cumva mă simt parte din toate acestea, o sălbăticiune animală şi vegetală aşezată inspirat de un zeu generos între toate celelalte elemente infinite ale creaţiei sale.
Când mă dezmeticesc, văd că Bace Toghiere a trecut la vinurile bulgăreşti, la cele din Serbia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia. Refosk, Vranac şi Traminac, întreaga savoare îmbuteliată a Balcanilor. Apoi vine vremea plecării şi-mi dau seama că sunt totuşi aici, în prezent, deşi ţin încă în mână biletul de tren dăruit de preotul care mi-a sfinţit casa.
Nu ştiu cum i-aş fi putut mulţumi altfel decât făcând această postare. Mă gândesc că vinurile şi copilăria întreţin eternitatea umanităţii din noi şi că trebuie să ne închinăm Creatorului care are grijă să-şi manifeste prezenţa cu ajutorul celor care-i poartă semnele şi cuvintele, pentru cei atenţi şi dornici să le simtă şi să le înţeleagă.

Întâlnire faustică cu Casillero del Diablo şi vinurile lui Don Melchor de Concha y Toro

Despre vinul Casillero del Diablo am o mulţime de lucruri de povestit. Nu ştiu cum se face asta, nu ştiu cum de am adunat atâtea cuvinte care să descrie un anumit soi şi o anumită marcă de vin. Un lucru e cert însă, că această licoare chiliană se numără printre primele mele iubiri oenologice.
Am deschis de curând un Carménère din 2006, Casillero del Diablo, produs de Concha y Toro, unul din vinurile acelea de supermarket nici foarte scumpe, dar în nici un caz ieftine, pe care le cunoşti bine şi continui să le cauţi, pe măsură ce trec anii şi recoltele, fiindcă te-au impresionat prin forţa şi seducţia lor de Lume Nouă. Cred că l-am cumpărat în urmă cu vreo patru ani, prin 2007, pe vremea când învăţam de la Clara cum să golesc vinul prost la chiuvetă, cum să-l aleg pe cel mai tânăr ca să fiu sigur că o să-l şi beau cu plăcere şi cum să cântăresc bine raportul preţ-calitate. Cam tot pe atunci am început să aud des un termen care cu timpul a început să-mi pară tot mai odios: acela de "vin corect". Până la urmă, asta desemna un vin relativ ieftin în toate ale sale pe care poţi să-l bei până la ultima picătură şi despre care nu ai ce povesti apoi.
Nu e cazul lui Casillero del Diablo însă, şi poate că vorbesc iarăşi prea mult despre Clara, guru-ul feminin al grupului Vestik, şi prea puţin despre vin. Să nu credeţi de aici că ea ar fi maestrul perfect, garanţia infailibilităţii în alegerea unui vin. Nu. Clara are propriile imperfecţiuni, însă un lucru e cert: se pricepe la vin, chiar dacă nu întotdeauna îl cumpără pe cel mai bun. Printre preferatele ei chiliene se numără produsele Cono Sur, între care marca 20 Barrels ocupă un loc aparte. De câte ori aducea ea vorba de Cono Sur, eu contraatacam cu Concha y Toro şi cu marca Casillero del Diablo. Vinul ăsta a exercitat o fascinaţie asupra mea din prima clipă în care am văzut drăcuşorul de pe etichetă. La urma urmei, poate că în fiecare licoare zace câte un drac, câte un djin ori câte un duh, al ei şi al sticlei, pe care îl eliberezi odată cu ultima mişcare a tirbuşonului.
Trebuie să mai ştiţi că m-am documentat un picuţ asupra casei de vinuri (la un moment dat, Concha y Toro se număra printre primii 10 producători de vin pe plan mondial, ca notorietate şi anvergură a brandului, fiind clasată pe locul trei într-un top în care mai figurau patru producători americani, patru australieni şi unul spaniol) şi am găsit ceva cât se poate de inedit într-un cotlon al internetului. Un român rezident în Statele Unite îşi începea povestea blogului propriu declarând că îl cheamă Cutărică, iar vinul său preferat este Casillero del Diablo, Carménère. Asta mi s-a părut deosebit de haios, legătura cu pricina, link-ul oenofil transoceanic. E ca şi cum ar fi declarat că-i plac Llosa, Borges şi Marquez, adică un anume continent spiritual. Mai ales că făcusem şi eu o pasiune pentru Carménère-ul chilian, încântat la ideea că sorb licoarea obţinută din acest soi franţuzesc prefiloxeric, foarte răspândit în urmă cu două veacuri pe Bătrânul Continent, salvat ulterior de la dispariţie pe pământ chilian, acolo unde viile nu au fost lovite de celebrul dăunător. Că, într-un fel, beau un vin cu care se delectau europenii de la 1800 şi de la 1700 şi tot aşa în josul anilor, până la romani.
Mi-a plăcut şi comerciala legendă despre Diavolul care sălăşluia în pivniţele sale, născocită cu peste un veac în urmă de Don Melchor de Concha y Toro pentru a-i ţine departe de vinurile sale ales pe vizitatorii nedoriţi. Aşa se face că pe atunci, prin 2007, am cumpărat mai multe sticle de Carménère 2006, pe care le-am tot mutat prin pivniţă în timpul lucrărilor de amenajare a vinotecii. O parte dintre ele s-au prăfuit, după mai puţin de un an erau pline de păianjenii şi molozul căzute de pe ziduri în toiul renovării subsolului casei, de păreau vechi de pe vremea lui Don Melchor. De fiecare dată când deschideam vreuna, descopeream cu plăcere savoarea unică a Carménère-ului chilian, ciocolata de mure a postgustului, ca pe o poveste senzorială care-ţi dă fiorii unei întâlniri unice, aproape malefice, aproape faustice. O fi de vină aroma seducătoare a vinului, o fi de vină puterea cuvintelor de pe etichetă, nu ştiu. Dar e ceva acolo, în vin, ceva tulburător şi incitant, care are legătură cu marile căutări, cu un stadiu final de cunoaştere.
Partea amuzantă e că, în vreo câteva rânduri, preotul din cartier, părintele simpatic venit cu crucea, a sfinţit şi sticla de Casillero del Diablo uitată imprudent pe o masă, şi motanul blogger alb-negru al casei, amândouă simboluri ale lui Cui nu trebuie. Lucru curios şi ironic, cum descoperim uneori că toate sunt în toate, picătură cu picătură.
Cu timpul însă, rezerva mea de vinuri Casillero del Diablo a început să scadă, prăfuitele sticle cu falsa lor vechime s-au golit pe rând, iar igrasia subsolului s-a transfomat încetul cu încetul într-o cochetă vinotecă. Şi totuşi, cea dintâi sticlă care a ocupat loc în arcadele vinotecii mele, servind şi ca prim model oenologic, a fost un Carménère 2006, Casillero del Diablo, de la Concha y Toro. În anii din urmă am descoperit însă şi o mică parte din splendoarea marilor vinuri italiene, franţuzeşti, portugheze şi spaniole. Ba am deschis fără vreo prejudecată şi cele mai diverse vinuri ungureşti, slovene şi sârbeşti, am gustat şi din cele georgiene, şi din cele greceşti, şi din cele germane. În plus, am savurat ice wine-ul canadian, fabuloasele vinuri australiene, pe cele americane şi sud-africane. Şi, bineînţeles, le-am sorbit pe alese pe cele româneşti. Într-un fel, m-am plimbat prin toată lumea cu ajutorul vinului, pe care l-am considerat întotdeauna nu atât o băutură, cât o modalitate de cunoaştere. Am ajuns să cumpăr şi să degust vinuri cu aceeaşi febrilitate cu care odinioară cumpăram şi devoram cărţi. Şi cu aceeaşi plăcere scrutătoare.
Poate de aceea, poate din cauza acestui periplu, sticlele cu drăcuşor au ajuns să fie uitate într-un ungher de arcadă, pradă prafului nevăzut al declasării. Ei bine, zilele acestea nu ştiu ce-mi veni, dar am ţinut să deschid o sticlă din primul vin chilian care a ocupat un loc în inima şi vinoteca mea. E înspăimântător de proaspăt, de fresh, de tânăr. De parcă n-ar avea vârstă. De parcă ar fi evoluat invers, întinerind în toţi aceşti ani în care lumea întreagă a îmbătrânit. L-am deschis şi degustat cu o nestăpânită plăcere, descoperindu-l ca pe un fruct interzis care se coace anume pentru mine în fiecare an, de fiecare dată mai fraged. Condimente exotice, fructe negre din păduri încă neexplorate, cafele tari de pe un continent încă nedescoperit, asta-mi evocă, şi simt într-un fel că legenda lui Don Melchor şi-a făcut cuib şi-n pivniţa mea.
Pentru acest vin, pare că timpul trece în sens invers. Povestea lui seamănă cu cea a lui Benjamin Button. Iar dac-aţi putea urmări în oglindă întreaga sa evoluţie, transformarea chipului senzorial, secundă cu secundă, zi de zi, an de an, mitul urban ar prinde realitate şi poate că i-aţi da un Oscar oenologic, deşi statueta ar avea oarecum altă formă. Ori poate că n-aţi mai avea curajul să-l deschideţi şi gusta a doua oară, împreună cu mine...