Cu Bace Toghiere, la o sfinţire de vinuri şi copilării pierdute

Părintele-blogger Bace Toghiere, prin a cărui cucernică străduinţă îmi este sfinţită în fiecare an casa împreună cu vinurile mele, îmi face un dar nepreţuit. E mic, dreptunghiular, perforat şi îngălbenit de vreme. Concentrează în el o incomensurabilă nostalgie, îmi evocă mirosuri şi imagini uitate, călătorii scurte şi zdruncinate între două locuri cărora le-am spus "acasă" vreme de peste 30 de ani.
Mi-am propus să scriu aici despre preot şi darul său, două planuri care se suprapun, dar între care există totuşi această mică legătură: un banal bilet de tren, cu o neobişnuită încărcătură sentimentală. Biletul l-am primit la câteva luni după pierderea ultimului meu părinte şi cumva am senzaţia stranie că mă poate duce înapoi în timp, că-mi dă dreptul măcar la o călătorie cu preţ întreg, de 7 lei, în paradisul copilăriei. Preotul e un bonom şi un hâtru, are aura unui aducător de bună dispoziţie. De câte ori sună la poartă la început de ianuarie, cu agheasma şi busuiocul acela magic, aduce o stare de bine şi o plăcere a reîntâlnirii. Mai ales că are grijă să sfinţească fiecare cotlon al locuinţei şi fiecare fiinţă blajină ori nestăpânită care-şi face veacul la acest număr de stradă. Pe motanul Lucky, blogger cu coadă care părăseşte de îndată locul acţiunii, îngrozit şi sfinţit. Pe căţeluşa Rita, uşor iritată şi nedumerită de ploaia sfântă ce se abate brusc peste teritoriul său. Toate obiectele capătă atingerea sacră, candelabrele şi fotoliile, biblioteca şi cărţile, chipurile din poza de nuntă ale bunicilor...
Şi eu sărut crucea de argint, ţinând în mână biletul de clasa a II-a care mă poartă cu gândul în trecut, în vagonul cu miros de gudron şi babe al unui motor de navetişti care duce invariabil în gara din Ferendia.
Preotul nu ţine seama însă de gândurile mele şi continuă să sfinţească toate cele ale casei supraterane, coborând apoi în underground. Şi în vreme ce eu cobor imaginar în gara încă nedistrusă a satului, el parcurge încăperile de jos, cu pive, trandafiri japonezi, borcane şi biciclete, cu televizoare Rubin şi maşini de scris Olympia, cu telefoane şi computere casate şi ceapă de la Ferendia. Şi aerul se umple de semnificaţia ritualului, iar mie gându-mi zboară totuşi pe Drumu Mare, la răspântia din care se văd şi biserica, şi casa mea cu antenă Yagi care prinde posturile tv sârbeşti. Şi o pot zări pe Muma cum sapă ceva sub nucul semicentenar, pe Mama cum coase o rochie la maşină, pe Tata cum mână nişte cai şi nişte tractoare destrămate prin toate plaţurile regatului său rural. Iar Bace Toghiere îşi urmează drumul prin subsolul casei, îmi sfinţeşte biroul şi creioanele cu care scriu drept ciornă această poveste de ianuarie cu amintiri şi aghesme şi neaşteptate legături între lucrurile care gravitează în jurul acestui gând. Stropii ajung şi pe ecranul computerului, pe care când îl voi porni se va aprinde imaginea Ferendiei văzute ori poate visate dintr-un elicopter plin cu ziarişti, imaginea unui paradis cu Vână, oi şi gâşte care se întorc mereu acasă, la o mumă blândă care ştie să le închidă şi să le descânte în ţarcul lor. Apoi cineva împinge uşa culisantă a vinotecii şi părintele sfinţeşte vinurile şi arcadele, sângele Domnului închis în tainiţă. Picăturile cad pe sticlele de vin din Dealu Mare, din Banat şi Oltenia, din Moldova şi Miniş, de la Sebeş ori din Dobrogea. Nu scapă nici vinurile toscane, amintirile din Chianti pe care poate ar fi trebuit să le destup de mult pentru cititorii mei de preţ şi nu m-am îndurat totuşi, nu m-am îndurat.
Eu sunt însă un pic în altă parte, am ajuns deja la casa de la numărul 242, câinele Hac latră prietenos, dând din coada pe care nu o mai are. Am să-i cer Mumei să-mi facă o păturată cu mere şi Mamei o supă cu tăiţei şi ţâmpi fragezi de pui. Apoi voi strânge nişte prune pentru Tata în cada mică şi-n cada mare, pentru vremea răchiei care va veni.
Bace Toghiere îşi continuă treaba sfântă prin vinotecă, ducând cu el o emoţie unică a sacrului care ne însoţeşte la fiecare început de an. Le vine rândul vinurilor ungureşti, Cabernet Franc-uri sublime, Egri Bikaver-uri periculoase şi dulci Tokaji de 6 Puttonyi purtând la gât chipuri de Miss Hungary. În această clipă eu sunt însă tot la Ferendia şi mă dedau plăcerilor de copil, cum ar fi hârjoana cu găina preferată, furatul pepenilor din grădinile vecinilor, fumatul pe ascuns, trasul cu praştia şi pescuitul caraşilor aurii în locul numit Ţiglărie. Bace Toghiere mă trezeşte din visare stropind de zor masa rustică din vinotecă şi vinurile de Chile, de Australia şi Africa de Sud care şed, aparent neglijate, în câte-un colţ de arcadă. Shiraz-uri minunate, Carménère-uri care au scăpat de filoxeră, Cabernet Sauvignon-uri cu drăcuşori pe etichetă, Chardonnay-uri vechi de culoarea mierii, mai multe continente aşezate pe acelaşi raft anume pentru plăcerea privirii, a atingerii şi sfinţirii.
Eu continui să evadez însă în altă lume, spre acel acasă către care am bilet de tren. A plouat mult şi Vâna s-a umflat iar eu mă sui pe o punte şi mă arunc şuvoaiele călduţe, îmi dau drumul în torent şi nu mă opresc decât vreo câţiva kilometri mai încolo, pe lunca mustind a apă, care-mi însoţeşte paşii cu şoapte bizare din adâncuri. Trupul îmi miroase a imală, a sălcii şi iarbă, a flori dulci de băgrin şi cumva mă simt parte din toate acestea, o sălbăticiune animală şi vegetală aşezată inspirat de un zeu generos între toate celelalte elemente infinite ale creaţiei sale.
Când mă dezmeticesc, văd că Bace Toghiere a trecut la vinurile bulgăreşti, la cele din Serbia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia. Refosk, Vranac şi Traminac, întreaga savoare îmbuteliată a Balcanilor. Apoi vine vremea plecării şi-mi dau seama că sunt totuşi aici, în prezent, deşi ţin încă în mână biletul de tren dăruit de preotul care mi-a sfinţit casa.
Nu ştiu cum i-aş fi putut mulţumi altfel decât făcând această postare. Mă gândesc că vinurile şi copilăria întreţin eternitatea umanităţii din noi şi că trebuie să ne închinăm Creatorului care are grijă să-şi manifeste prezenţa cu ajutorul celor care-i poartă semnele şi cuvintele, pentru cei atenţi şi dornici să le simtă şi să le înţeleagă.

De la Florenţa la Urlaţi, despre o anume licoare, despre nuanţele infinite, dar şi despre DELETE

Poate părea surprinzător, dar întreaga poveste a blogului de faţă este de fapt povestea unei convertiri. Am ajuns să cunosc vinul în urma unei iniţieri. Nu, nu a fost vreun guru la mijloc, nici nu e vorba de vreun şaman amestecător de tanini, ci de oameni obişnuiţi, nu neapărat mai culţi decât mine, în mod sigur şi paradoxal nu mai pasionaţi decât mine, care m-au ajutat să-mi redescopăr simţurile. Iar eu am luat într-atât de serios întreaga tărăşenie încât am ajuns chiar să-mi construiesc o vinotecă şi să scriu mai ales despre asta. Despre o licoare, despre nuanţele ei infinite. Întreaga experienţă m-a mânat peste tot, m-a dus la Florenţa şi la Urlaţi, la Budapesta şi la Miniş, în Valea Călugărească şi la Vârşeţ, la Veneţia şi Săhăteni, în Eger şi Recaş şi aşa mai departe şi aşa mai departe.
Mi-am construit vinoteca în urma unui desen făcut în joacă pe o hârtie, pe vremea când n-aveam bani şi nici speranţă, pe când încă mai circulam cu Dacia într-o navetă aparent fără de sfârşit între aceleaşi două puncte ale existenţei mele. Mânat de noua pasiune, mi-am ajutat părintele octogenar să planteze câteva sute de butaşi de vie şi alte câteva sute de pomi în grădina copilăriei, din cea mai pură plăcere a înrădăcinării şi a creşterii.
Pe drumul vinului am întâlnit o mulţime de oameni interesanţi dar şi o mulţime de oameni proşti. Ca-n viaţă, ca-n oricare alt domeniu, ca-n oricare alveolă a existenţei. Am dat de profesionişti şi de maeştri, dar şi de cabotini şi amatori cu aere, de zgârie-brânză şi de generoşi autentici, de creatori geniali şi de indivizi mercantili, de toate speţele, de la domnii cu sânge albastru la trepăduşii proletari. Unii m-au întâmpinat cu ospitalitate, nici acum nu ştiu de ce, o fi din cauza scrisului, o fi în virtutea unui program care implică pe toată lumea. Mi-au cumpărat bilet de avion, m-au plimbat în SUV-uri, m-au cazat la cinci stele. Alţii, în schimb, mi-au pus bilet de intrare, au pretins să plătesc pentru onoarea de a scrie despre ei. Câţiva s-au pierdut pe drumul dintre acţiune publicitară, amiciţie şi meschinărie, încetând să mai existe pentru mine.
Am întâlnit nobleţe şi vulgaritate, mitici şi baroni, noroi şi asfalt de autostradă, cenuşă şi diamant. M-am plimbat pe aleile marii industrii multinaţionale a vinului, dar şi printre butoaiele nespălate ale unor prea mici producători, am trecut cu un salt de la masa de degustare la taraba din târg, de la paharul de cristal la plasticul unifolosibil. Am văzut, pe la degustări de provincie, atâta snobism şi atâtea ifose cât nu poate să încapă un roman întreg despre mentalitate şi postcomunism, însă am avut şi şansa să întâlnesc câţiva prieteni unici, măreţi în meserie.
În general, incultura nu poate naşte vinuri mari, după cum oamenii neinteresanţi nu sunt în stare să creeze vinuri remarcabile. M-am îndrăgostit în feluri anume de Toscana, dar şi de Dealu Mare. De-a lungul a zeci de călătorii am descoperit câteva puncte strategice pe colinele cu vii, la câteva sute de metri deasupra lumii, locuri din care totul se vede mai limpede, mai clar, printre lujerii tuturor recoltelor viitoare.
Nu am câştigat nici un ban din toate acestea, doar am scris cu patimă despre ceea ce mi-a plăcut şi despre ceea ce m-a oripilat. Nu am tăiat nici o chitanţă, nu am completat nici o factură, deşi am fost tentat de câteva ori să scriu vreo poezie pe cotorul cu fişe contabile.
Am întâlnit snobi care nu cumpără vin decât dacă costă de la 50 de euro în sus sticla. Pentru fiecare înfumurat se găseşte însă mereu şi un comerciant pe măsură. Mie mi se par însă mult mai interesanţi, mai adevăraţi truditorii, creatorii, oenologii, bachuşii podgoriilor. Într-un anume fel, deşi pare improbabil, multe dintre aceste personaje în carne şi oase de care vorbesc aici au ajuns să fiinţeze datorită cuvintelor, şi nu a existenţei lor propriu-zise.
Am pătruns în hrube, am degustat vinuri la cisternă, sticlă, baric, BIB şi pet, dar şi la pahar de plastic pe la festivaluri ieftine cu miros de mici şi pui la rotisor. Oamenii m-au primit în casele lor, m-au ospătat, mi-au spus vechi poveşti de familie, m-au plimbat prin bătrâne conace în paragină şi m-au lăsat să le fotografiez bunicii din pozele sepia, care şed cuminţi în album, m-au lăsat să pătrund în viaţa lor fără să ceară nimic în schimb. Alţii, mai pragmatici, oameni de vin despre care am scris, m-au tratat ca pe un simplu consumator, urmărind mereu acelaşi lucru: să le cumpăr vinul şi atât.
Am fost pe la festivaluri la care, se ştie, toţi participanţii iau premii, chiar dacă multe vinuri sunt proaste şi unele pahare nu sunt tocmai spălate, dar şi prin hoteluri de lux în care totul era insuportabil de impecabil. M-am plimbat cu paharul într-un săculeţ atârnat de gât, pe sub simboluri corvine, la umbra palatelor regale şi a statuilor de prinţi eliberatori. Am văzut cum aceleaşi metehne bântuie ţările acestui colţ de Europă: vinuri proaste vândute în sticle care poartă doar eticheta premiilor de altădată, vinuri care trebuie doar să dea impresia că au fost create pentru împăratul, când de fapt sunt făcute pentru tot satul.
Cu bucurie şi uimire, am fost chiar pe la o cramă de acasă alături de care funcţionează o casă de copii, am întâlnit o doamnă care îngrijeşte şi via, şi orfanii, dar am zărit şi umbra cornută a unui sfânt al viei, semn că aproape orice sfinţenie îşi are rămăşiţa ei de îndoială şi numai stăpânul soarelui şi al umbrei îi ştie adevărata măsură. De-a lungul voiajelor am întâlnit şi filantropi, şi zgârciţi, într-o lume în care se face simţită tot mai puternic discordia concurenţei, duritatea luptei pentru supravieţuire. Pe piaţă.
În câteva rânduri am descoperit vinuri mari despre care nu ştie nimeni nimic. Şi mulţi oameni mici care vor rămâne pentru vecie anodini. Am inaugurat şi câte o casă nouă, în faţa unor ceaune uriaşe, înconjurat de înserare şi mânji care pasc pe nişte dealuri încă netăiate de autostrăzi, dar am sărbătorit cu vin şi o clinică veterinară cu căţei mai veseli ori mai trişti, cu mâţe convalescente şi cu vreo bufniţă cu aripă de titan deasupra altei bufniţe fără de aripi.
Aş putea spune că lumea vinului românesc e o mare neînţelegere, o amestecătură pestriţă de vechi şi nou, de multinaţională şi mutpreamicăîntreprindere, de boieri şi mujici, de castele retrocedate şi IAS-uri totuşi eterne. Cu stupoare, am întâlnit nişte bizari directori de vânzări care aveau impresia că vinul pe care îl vând e o operă de artă în faţa căreia consumatorii trebuie să se prosterneze iar bloggerii să înalţe ode. În plus, am făcut cunoştinţă şi cu tot felul de sales manageri care considerau că clienţii sunt cei care trebuie să-i sune mereu, să le caute vinurile, şi nu ei trebuie să facă în aşa fel încât vinul să ajungă la cei care îl cumpără. Am văzut şi comercianţi care, pe la degustările promoţionale, sorbeau din ochi înghiţiturile invitaţilor, socotind cât pierd la fiecare pahar.
Va trebui să mă credeţi pe cuvânt, toate se petrec aievea, nu e nici o exagerare la mijloc. Nu, nu în Toscana, nu în Burgundia, nici măcar în Dealu Mare, ci prin judeţe cu pretenţii ale României, cu aere occidentale, dar care sunt de fapt nişte provincii ale provinciei. Acolo micul întreprinzător din sfera vinului consideră reclama nu ca pe adevăratul suflet al comerţului, ci drept o cheltuială inutilă ori mai rău, drept un instrument de şantaj mediatic. Acest mod de a privi lucrurile vine direct din comunism ori, din păcate, de şi mai departe, dintr-o sărăcie ancestrală, materială dar în primul rând mentală.
De aceea, uneori, când mi se face lehamite, ca să alung gândul care îmi spune să dau DELETE tuturor cuvintelor şi tuturor postărilor, îmi duc motanul în vinotecă şi caut atunci o altă formă de expresie, o altă formulă de blog. Şi felul în care el toarce, clipind cu ochii săi plini de înţelegere în care se oglindesc arcadele cu vin, îmi stârneşte încă un zâmbet creator.