Despre vinul Casillero del Diablo am o mulţime de lucruri de povestit. Nu ştiu cum se face asta,
nu ştiu cum de am adunat atâtea cuvinte care să descrie un anumit soi şi o anumită marcă de vin. Un lucru e cert însă, că această licoare chiliană se numără printre primele mele iubiri oenologice.
Am deschis de curând un Carménère din 2006, Casillero del Diablo, produs de Concha y Toro, unul din vinurile acelea de supermarket nici foarte scumpe, dar în nici un caz ieftine, pe care le cunoşti bine şi continui să le cauţi, pe măsură ce trec anii şi recoltele, fiindcă te-au impresionat prin forţa şi seducţia lor de
Lume Nouă. Cred că l-am cumpărat în urmă cu vreo patru ani, prin 2007, pe vremea când învăţam de la Clara cum să golesc vinul prost la chiuvetă, cum să-l aleg pe cel mai tânăr ca să fiu sigur că o să-l şi beau cu plăcere şi cum să cântăresc bine raportul preţ-calitate. Cam tot pe atunci am început să aud des un termen care cu timpul a început să-mi pară tot mai odios: acela de "vin corect". Până la urmă, asta desemna un vin relativ ieftin în toate ale sale pe care poţi să-l bei până la ultima picătură şi despre care nu ai ce povesti apoi.
Nu e cazul lui Casillero del Diablo însă, şi poate că vorbesc iarăşi prea mult despre Clara, guru-ul feminin al grupului Vestik, şi prea puţin despre vin. Să nu credeţi de aici că ea ar fi maestrul perfect, garanţia infailibilităţii în alegerea unui vin. Nu. Clara are propriile imperfecţiuni, însă un lucru e cert: se pricepe la vin, chiar dacă nu întotdeauna îl cumpără pe cel mai bun. Printre preferatele ei chiliene se numără produsele Cono Sur, între care marca 20
Barrels ocupă un loc aparte. De câte ori aducea ea vorba de Cono Sur, eu contraatacam cu Concha y Toro şi cu marca Casillero del Diablo. Vinul ăsta a exercitat o fascinaţie asupra mea din prima clipă în care am văzut drăcuşorul de pe etichetă. La urma urmei, poate că în fiecare licoare zace câte un drac, câte un djin ori câte un duh, al ei şi al sticlei, pe care îl eliberezi odată cu ultima mişcare a tirbuşonului.
Trebuie să mai ştiţi că m-am documentat un picuţ asupra casei de
vinuri (la un moment dat, Concha y Toro se număra printre primii 10 producători de vin pe plan mondial, ca notorietate şi anvergură a brandului, fiind clasată pe locul trei într-un top în care mai figurau patru producători americani, patru australieni şi unul spaniol) şi am găsit ceva cât se poate de inedit într-un cotlon al internetului. Un român rezident în Statele Unite îşi începea povestea blogului propriu declarând că îl cheamă Cutărică, iar vinul
său preferat este Casillero del Diablo, Carménère. Asta mi s-a părut deosebit de haios, legătura cu pricina, link-ul oenofil transoceanic. E ca şi cum ar fi declarat că-i plac Llosa, Borges şi Marquez, adică un anume continent spiritual. Mai ales că făcusem şi eu o pasiune pentru Carménère-ul chilian, încântat la ideea că sorb licoarea obţinută din acest soi franţuzesc prefiloxeric, foarte răspândit în urmă cu două veacuri pe Bătrânul Continent, salvat ulterior de la dispariţie pe pământ chilian, acolo unde viile nu au fost lovite de
celebrul dăunător. Că, într-un fel, beau un vin cu care se delectau europenii de la 1800 şi de la 1700 şi tot aşa în josul anilor, până la romani.
Mi-a plăcut şi comerciala legendă despre Diavolul care sălăşluia în pivniţele sale, născocită cu peste un veac în urmă de Don Melchor de Concha y Toro pentru a-i ţine departe de vinurile sale ales pe vizitatorii nedoriţi. Aşa se face că pe atunci, prin 2007, am
cumpărat mai multe sticle de Carménère 2006, pe care le-am tot mutat prin pivniţă în timpul lucrărilor de amenajare a vinotecii. O parte dintre ele s-au prăfuit, după mai puţin de un an erau pline de păianjenii şi molozul căzute de pe ziduri în toiul renovării subsolului casei, de păreau vechi de pe vremea lui Don Melchor. De fiecare dată când deschideam vreuna, descopeream cu plăcere savoarea unică a Carménère-ului chilian, ciocolata de mure a postgustului, ca pe o poveste senzorială care-ţi dă fiorii unei întâlniri unice, aproape
malefice, aproape faustice. O fi de vină aroma seducătoare a vinului, o fi de vină puterea cuvintelor de pe etichetă, nu ştiu. Dar e ceva acolo, în vin, ceva tulburător şi incitant, care are legătură cu marile căutări, cu un stadiu final de cunoaştere.
Partea amuzantă e că, în vreo câteva rânduri, preotul din cartier, părintele simpatic venit cu crucea, a sfinţit şi sticla de Casillero del Diablo uitată imprudent pe o masă, şi motanul blogger alb-negru al casei, amândou
ă simboluri ale lui Cui nu trebuie. Lucru curios şi ironic, cum descoperim uneori că toate sunt în toate, picătură cu picătură.
Cu timpul însă, rezerva mea de vinuri Casillero del Diablo a început să scadă, prăfuitele sticle cu falsa lor vechime s-au golit pe rând, iar igrasia subsolului s-a transfomat încetul cu încetul într-o cochetă vinotecă. Şi totuşi, cea dintâi sticlă care a ocupat loc în arc
adele vinotecii mele, servind şi ca prim model oenologic, a fost un Carménère 2006, Casillero del Diablo, de la Concha y Toro. În anii din urmă am descoperit însă şi o mică parte din splendoarea marilor vinuri italiene, franţuzeşti, portugheze şi spaniole. Ba am deschis fără vreo prejudecată şi cele mai diverse vinuri ungureşti, slovene şi sârbeşti, am gustat şi din cele georgiene, şi din cele greceşti, şi din cele germane. În plus, am savurat ice wine-ul canadian, fabuloasele vinuri australiene, pe cele americane şi sud-africane. Şi, bineînţeles, le-am sorbit
pe alese pe cele româneşti. Într-un fel, m-am plimbat prin toată lumea cu ajutorul vinului, pe care l-am considerat întotdeauna nu atât o băutură, cât o modalitate de cunoaştere. Am ajuns să cumpăr şi să degust vinuri cu aceeaşi febrilitate cu care odinioară cumpăram şi devoram cărţi. Şi cu aceeaşi plăcere scrutătoare.
Poate de aceea, poate din cauza acestui periplu, sticlele cu drăcuşor au ajuns să fie uitate într-un ungher de arcadă, pradă prafului nevăzut al declasării. Ei bine, zilele
acestea nu ştiu ce-mi veni, dar am ţinut să deschid o sticlă din primul vin chilian care a ocupat un loc în inima şi vinoteca mea. E înspăimântător de proaspăt, de fresh, de tânăr. De parcă n-ar avea vârstă. De parcă ar fi evoluat invers, întinerind în toţi aceşti ani în care lumea întreagă a îmbătrânit. L-am deschis şi degustat cu o nestăpânită plăcere, descoperindu-l ca pe un fruct interzis care se coace anume pentru mine în fiecare an, de fiecare dată mai fraged. Condimente exotice, fructe negre din păduri încă neexplorate, cafele tari de pe un continent încă nedescoperit, asta-mi evocă, şi s
imt într-un fel că legenda lui Don Melchor şi-a făcut cuib şi-n pivniţa mea.
Pentru acest vin, pare că timpul trece în sens invers. Povestea lui seamănă cu cea a lui Benjamin Button. Iar dac-aţi putea urmări în oglindă întreaga sa evoluţie, transformarea chipului senzorial, secundă cu secundă, zi de zi, an de an, mitul urban ar prinde realitate şi poate că i-aţi da un Oscar oenologic, deşi statueta ar avea oarecum altă formă. Ori poate că n-aţi mai avea curajul să-l deschideţi şi gusta a doua oară, împreună cu mine...
Imi pare rau sa-ti spun ca n-am ce comenta la articolul asta, ca de altfel, la majoritatea posturilor tale.
RăspundețiȘtergereVreau doar sa stii ca le citesc pe toate si l-am citit si pe acesta cu placere!
George, îţi spun eu, noi nici nu avem ce comenta despre un articol ori altul de pe blog. Noi pur şi simplu trebuie să degustăm şi să bem împreună vinuri şi scrisuri. Să considerăm scrisul ca pe un vin, să ne ameţim uşor, să vedem apoi lucrurile mai limpede, să punem la cale întâlnirile viitoare. Îţi zic eu, asta trebuie să facem. Între două degustări, între două călătorii la buza baricului, scrisul poate fi ca un vin al cuvintelor pe care ni-l facem cadou unii altora pentru a desfiinţa geografia şi distanţele preţ de câteva secunde. Ştii, e ca imponderabilitatea aia pe care poţi să o obţii în picaj dacă închiriezi în americană un avion rusesc. Decât că e pe gratis şi e forma noastră de levitaţie. Că noi citim vinuri şi bem cuvinte, îţi spun eu, asta e. Şi uneori ni se întâmplă şi viceversa.
RăspundețiȘtergere