marți, 31 august 2010

Un vin şi-un zâmbet de copil din "Galaxia Buttenberg"


Am crezut că următoarea mea amintire cu Buziaş şi Dealul Silagiului va avea tot gust de struguri, de vin alb şi de esenţe ale pământului bănăţean. Mi-am închipuit că totul va fi iarăşi o reminiscenţă senzorială, un amestec de emoţii olfactive şi imagini cu o capelă renovată undeva pe un deal, cu şiruri de vie şi câmpuri de jur împrejur. Faptul că nu a fost numai atât, că amănuntul cel mai frumos întipărit în suflet şi pe retina digitală a aparatului foto s-a dovedit a fi un zâmbet de copil, pierdut undeva în imensitatea cu vii, relee şi turle, este poate pricina cea mai profundă a postării de faţă.
Totul a început cu o invitaţie adresată membrilor clubului Vestik. Pivnicerul mai fusese acolo în octombrie 2009, în compania lui Titi şi a Clarei, parteneri de afaceri ai Fundaţiei "Heiner Buttenberg", iar oferta călătoririi pe Dealul Silagiului era de nerefuzat. Am onorat-o cinci dintre "vestici", cărora li s-a adăugat o a şasea persoană. Aradul e despărţit de Buziaş de o distanţă oarecare pe care o poţi parcurge în vreo 100 de minute, dacă foloseşti mai întâi noua centură a Timişoarei, reîncărcată, refăcută, re-marcată şi reasfaltată la indicaţiile preţioase ale ministrului Transporturilor, şi dacă o iei apoi pe şoseaua care face la dreapta în Topolovăţu Mare. 100 de minute în care Titi depăşeşte tot ce-i iese în cale cu Opelul său bine turat, ca să nimerească apoi, încetinit, în mijlocul unei cirezi de vaci îndrăgostite de culoarea maşinii sale. Apoi începe aventura urcuşului pe deal, până la crama Domeniului Val d'Or, acolo unde se află şi casa de vacanţă a Satului de Copii "Hänsel şi Gretel", o altă investiţie a lui Heiner Buttenberg, realizată prin intermediul fundaţiei care-i poartă numele. E un drum nu foarte lung dar prost, pe care eşti nevoit să mergi mai mult în viteza întâi, printre crânguri şi vii nou plantate, pe lângă utilaje enorme care bârâie, excavează şi nivelează, ridicând nori de praf. În vârf, departe, se văd capela nou zugrăvită şi cabana rustică, aproape neverosimile în geometria lor nemţească. La cabană, totodată sediul unei mici crame, sunt parcate mai multe SUV-uri şi câte o Dacie. Parcăm în pantă ceva mai sus, chiar în faţa capelei recent renovate ale cărei culori vaticane strălucesc în apusul de august. Suntem deasupra lumii bănăţene, se vede întreaga provincie de aici: Dealul Şumigului, zecile de localităţi de la poale, munţii şi Cula Vârşeţului, pădurile şi înălţimile Caraşului, spectaculoasa întindere a Câmpiei de Vest, tulburată ici-colo de fumul unor focuri rurale ori de praful stârnit de maşini pe vreun drum de pământ şi piatră. Frau Elli Ţiţca, aceeaşi amfitrioană exemplară din toamna anului trecut, ne ia în primire cu o căldură reţinută, tipic nemţească, şi ne prezintă îndată capela refăcută. Sfântul Urban, ocrotitorul viilor, şade undeva în stânga, întruchipat în lemn. Prin vitralii, soarele laic se joacă obraznic cu formele sfinte, creând cu ajutorul umbrelor contraste şocante. Pereţii sunt pictaţi cu struguri şi viţă-de-vie, cazania nemţească e deschisă la pagina o mie şi ceva. Poate că acest lăcaş aproape centenar, pe care fundaţia l-a renovat recent, salvând onoarea lui Dumnezeu în aceste vremuri de criză în care România se află parcă dintotdeauna, păstrează o fărâmă din încărcătura spirituală a acestor locuri, în care oamenii s-au rugat şi nemţeşte, şi ungureşte, în ultimele veacuri.
Când ieşim, ne aflăm brusc în preajma viei iar Silviu, pesemne mânat de un impuls irezistibil, se repede la ciorchinii albi abia pârguiţi şi începe să mănânce cu o poftă ancestrală, ca un copil de la ţară care nu se poate abţine de la nici o plăcere. Nu are însă de ce să fie îngrijorat: gazdele ne-au pregătit o masă minunată, cu fructe din belşug, iar strugurii nu lipsesc din meniu. O zeiţă din ipsos cu sânii dezveliţi priveşte undeva în zare, deasupra viilor în spatele cărora soarele piere încet, tras în jos de o forţă divină. Pe terasă, stăpânul locului, Herr Heiner Buttenberg, se întreţine cu mai mulţi oaspeţi germani, bucurându-se de peisajul dumnezeiesc. Deocamdată, "Galaxia Buttenberg" numără, după cum o arată un pliant în germană, Satul de Copii "Hänsel şi Gretel" din Buziaş, Casa de Copii "Elisabeth" din Pietroasa Mare şi casa de vacanţă de pe Dealul Silagiului, acolo unde se află şi viile şi o mini-cramă aparţinând fundaţiei. În curte, copiii casei fac cerc în jurul unei învăţătoare şi zâmbesc atât de frumos încât nu poţi să te îndoieşti că sunt fericiţi. Mămica lor adevărată, mămica tuturor celor 17 copii instituţionalizaţi, este Frau Ţiţca, directoarea de care ascultă cu sfinţenie. Îşi fac vacanţa printre viile domeniului, care se întind pe şase hectare. În interiorul cabanei, în sala pregătită de angajaţi şi de Alex, un adolescent care va deveni ospătar, ne aşteaptă tot felul de bunătăţi: originale aperitive din brânză, boabe de struguri şi ardei pe beţişoare, platouri cu mezeluri, cârnăciori şi salată de vinete, panere cu struguri, pere, mere şi nectarine... Vinificatorul neamţ, pe care l-am întâlnit aici şi în octombrie 2009, discută afabil cu toată lumea. Din pricina mustăţilor bogate, îngrijite şi răsucite în sus după moda altui veac, cineva l-a poreclit pe dată Franz Josef, spre marea sa încântare. "Kaiserul" e însoţit de un prieten din Deutschland, care i se adresează ceremonios soţiei Pivnicerului cu "Madam", în timp ce vinificatorul admiră o inedită carte de vizită, aceea de blogger de vin. Descoperim pe pulturi câteva sticle de vin roşu şi rozé aduse de el însuşi din Germania, de la Castel Peter, locul unde-şi exercită meseria oenologică. Noi deschidem însă o sticlă cu vinul casei, Kapellenwein, Gutedel-vin-alb, 2009, şi constatăm cu plăcută surprindere că e bun, spre deosebire de cel gustat anul trecut, chiar dacă şi acesta a fost făcut, la dorinţa expresă a lui Herr Heiner, din struguri de masă. Câteva minute mai târziu, amfitrioana aduce, într-un recipient imens, ceva cu miros tare îmbietor: un gulaş pe care îl numeşte "à la Buziaş", servit cu mămăliguţă aburindă. Bucătarul merită toate complimentele pentru această reuşită culinară care a făcut ca toată lumea să-şi suplimenteze porţia iniţială.
A fost minunat. Via tânără creştea imperceptibil, ocrotită în prisme de plastic, pe rândurile ordonate, cu stâlpi metalici, situate pe noile terase. Oile păşteau câţiva kilometri mai încolo, pe un fundal cu păduri şi munţi sârbeşti. O jumătate de lună albastră apăruse undeva deasupra turlei capelei, în vreme ce soarele se îneca la marginea câmpiei, luminând agonic nişte furnale de combinat industrial. Clara discuta aprins tot felul de chestiuni contabile la lumina abajururilor, vegheată de un chip nobiliar de pe tabloul alăturat. Apoi ne-am dat seama că printre oaspeţi se numără şi o distinsă doamnă de la Davino, prilej să schimbăm cărţi de vizită, să vorbim de vinuri alese şi să ne propunem o degustare comună, de rozé-uri.
Când se făcuse noapte de-a binelea şi venise vremea plecării, Frau Ţiţca ne-a rezervat o surpriză: şi-a adus copiii în sală, să ne cânte câte ceva, în română şi germană. Întreaga scenă se oglindea discret în ochii larg deschişi ai lui Herr Heiner. După o "noapte bună" şi un "gute Nacht", după o strângere caldă de mână, ne-am despărţit de Domeniul Val d'Or cu o fericire aparte în suflet. Drumul până acasă l-am parcurs la fel de iute ca la venire, chiar dacă am nimerit, undeva între Buziaş şi Hitiaş, într-un nor de insecte care se întindea pe mai mulţi kilometri şi care ne-a făcut să avem parte de câteva minute bizare la volanul maşinii. Duceam însă cu noi câteva baxuri cu vinuri cumpărate de la gazdele noastre, dar şi emoţia încă vie a unei experienţe de neuitat.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu