joi, 24 martie 2011

Cum am aflat, în saloanele Corinthia Grand Royal Hotel, că sunt aproape tirolez

Dacă tot veni vorba de VinCE şi de Corinthia Grand Royal Hotel, poate că v-aţi fi aşteptat să vă înşir aici, pe un ton savant şi căutat profesional, ce gust de fructe negre de pădure avea nu ştiu care Kopár de la Gere Atilla, ce mireasmă de ciocolată emana un anume Malbec de la Mendoza şi, vezi doamne, cât de complex era postgustul unui Nipozzano de la Marchesi de Frescobaldi demn de topurile mondiale. De data aceasta însă, ca şi în alte dintre dăţile viitoare, voi povesti totul despre vin prin surâsul duduiţelor care l-au servit, prin legănatul pe scări al domnilor care se întorceau la BMW-urile lor cu numere de HU ori de BH, după o degustare prelungă la 100 şi ceva de standuri, şi în general prin tot ceea ce ţine de anturaj, de atmosferă, de gest şi culoare. De rest se vor ocupa degustătorii autorizaţi, bloggerii autorizaţi, oenologii autorizaţi şi vânzătorii autorizaţi. Eu am uitat să-i cer Dumnezeului cuvintelor autorizaţie de funcţionare pentru a descrie vinul cel bun.
Am început degustarea rezervată publicului în sala de mese de la Corinthia, o încăpere imensă, plină de luxul atemporal de cinci stele al unui hotel care dă impresia că încă aparţine ultimului imperiu central-european. Dar asta nu înainte de a-l saluta pe Vali Ceafalău, distins oaspete la summit şi atent fotoreporter la tot ceea ce se întâmpla pe-acolo. Poate că din cauza lui am şi dat fuga la cele trei standuri româneşti de care ne-a povestit, Wine Princess, Prince Ştirbey şi Cramele Recaş. Pe drum am degustat însă de la Maul Pincészet un foarte aromat Sauvignon Blanc (Villány Solár 2010) şi un remarcabil cupaj de Pinot Noir, Merlot şi Kékfrankos (Villány Vizió 2009) pe care mi-am propus să-l cumpăr la final, însă n-am mai reuşit. La standul Wine Princess al producătorului din Miniş Balla Géza am încercat Cadarca din 2006 şi cam atât.
O mare, minunată surpriză am trăit la masa vinurilor Prince Ştirbey, acolo unde am întâlnit o gazdă curtenitoare chiar în persoana baronului Jakob Kripp. Aşa am aflat povestea domeniului de la Drăgăşani, aventura retrocedării, şi am degustat câteva vinuri frumoase, despre care aş avea multe de povestit. M-am îndrăgostit iremediabil de parfumul Sauvignon Blanc-ului şi de fineţea Novacului, un fel de Pinot Noir de Vâlcea, savurând şi un Merlot şi o Fetească Neagră apreciate de mulţi participanţi la summit. Între două turnări în pahare, baronul a povestit cum a ajuns să iubească şi să cunoască vinul în tinereţe undeva în Tirolul de sud, italian. Asta m-a făcut să-i spun că şi eu am legătură într-un fel cu Tirolul. Cu cel din Banatul meu, căci satul meu natal, Ferendia, se află la câţiva kilometri de satul cărăşean Tirol, renumit centru viticol din vestul României. Baronul a tresărit, povestind că strămoşii tirolezilor din localitatea italiană unde el însuşi şi-a făcut ucenicia în ale cunoaşterii oenologice au colonizat în urmă cu exact două sute de ani Banatul, fondând acolo o aşezare, Tirolul cărăşean, care poartă numele regiunii din care au venit. Aşa s-a născut şi o butadă: "Se poate spune că şi dumneavoastră sunteţi aproape tirolez!", mi-a spus, zâmbitor, domnia sa. Cum aş putea să-l contrazic?
După vreo 45 de minute petrecute în compania aleasă a proprietarului de la Ştirbey, am dat şi pe la standul Cramelor Recaş, Transylwine, pentru a degusta vestitul Solo Quinta 2010, distins recent cu un important premiu internaţional.
M-am mai întreţinut cu o foarte simpatică tânără din Cehia, care m-a servit cu câteva onorabile vinuri din ţara berii, apoi am făcut cunoştinţă cu un distribuitor de vinuri sârbeşti cu care am conversat într-o engleză relativă despre bătălia de la Mohács şi despre efectele istoriei asupra vinurilor din regiune, dar şi despre primul Shiraz din Serbia. În înghesuiala neaşteptată din sălile Corinthia Grand Royal Hotel am mai apucat să stau de vorbă despre Refošk şi peisajul aproape toscan al Sloveniei cu o doamnă care reprezenta producătorul Santomas. Apoi am conversat cu o blondă apetisantă care servea pe ungureşte un elegant Amarone Costasera 2006 la standul Masi. Nu ştiu de ce, or fi fost de vină atmosfera şi şarmul de gazde al lui Mr. Philip Cox şi al doamnei Elvira Cox, dar acelaşi vin servit în luna noiembrie 2010 la Recaş m-a impresionat mai puternic decât cel degustat în cadrul luxos de la Corinthia, în ciuda nurilor vânzătoarei. În plus, am putut remarca o tresărire, un zâmbet general pe chipurile celor care degustau şi ale celor care serveau la standul Masi atunci când le-am cerut un Campolongo di Torbe Amarone della Valpolicella Classico 2003. Bineînţeles că ştiam că nu-l aveau acolo, bineînţeles că şi ei ştiau că ştiam, era ca şi cum aş fi cerut pe gratis o piesă rară de colecţie la auzul numelui căreia toţi cei prezenţi întorc capul şi zâmbesc ori oftează.
Mânat de valul tulbure al amintirii, am uitat să povestesc că am trecut şi pe la Gere Attila, pentru un proaspăt, strălucitor Frici Rosé Gyöngyözőbor 2010, care era, chipurile, şi vinul preferat al gazdei de la stand.
Într-un târziu am ajuns şi la vinurile Marchesi de Frescobaldi, atras nu atât de Tenuta di Castiglioni 2008 ori de cunoscutul Nipozzano Riserva 2007 care figurează în topul Wine Spectator, cât de zâmbetul irezistibil al uneia dintre amfitrioane. Apoi am găsit de cuviinţă să degust un straniu Baronne 2007 de la Nederburg, cu savori de coacăze şi ciocolată de pe alt continent. Şi-ar mai fi multe, multe alte vinuri despre care nu mai am cum să povestesc aici, fiindcă ori le-oi fi uitat din euforie, ori n-am apucat să le degust din pricina afluxului incredibil de public din acea seară de sâmbătă petrecută pe culoarele şi încăperile Hotelului Corinthia. La final mi-am dat seama că Silviu trăise şi mai intens decât mine întreaga experienţă oenologică de la Corinthia, doar avea în mână cel puţin trei pahare din care degusta şi bea pe rând şi începuse deja să vorbească mult mai bine engleza cu domnişoarele care-i turnau vinul. Şi poate chiar şi maghiara şi alte limbi necunoscute...
Ar fi fost încântător şi dacă totul s-ar fi oprit aici. Dacă, asemenea oaspeţilor care veniseră în limuzine ori taxiuri de lux, cu chipurile lor de domni ungureşti, urcând la început sobri şi înţepaţi scările cu covor ale hotelului şi coborându-le la final legănat, râzând în hohote, cu privirile tulburi şi taninoase, am fi plecat şi noi către casă, adică pensiune. N-a fost însă aşa, fiindcă am avut de onorat în aceeaşi seară o invitaţie de nerefuzat, care avea să ne ducă într-un loc fabulos, care va face obiectul unei postări viitoare. (va urma)

Galerie foto

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu