Voyeur la taifas cu păianjenul din colţul privirii

Îmi editez amintirile, am făcut din asta o meserie. Păstrez totul în imagini: fiinţe, vinuri, căţei care nu mai sunt. Le ţin undeva în cotloanele memoriei digitale ca pe nişte oglindiri ale conştiinţei. Doar că, înlăuntrul gândurilor mele, imaginile nu sunt zgâriate, şterse ori murdare, ci au o claritate imaculată.
Obişnuiesc să şterg imperfecţiunile de pe chipul bunicii, să dau contrast strugurilor din via care nu mai există, să descopăr păianjenul din colţul privirii, camuflat pe o floare din grădina copilăriei.
Toate încap în microcipul cu lumină albastră: chipuri de doamne din anii '30 ieşite la promenadă în Micul Paris, icoane de bătrâne de la ţară surprinse în tihna casei într-un joc de lumini şi umbre, culesul viei din locul numit Goale, lecţia tandră de patinaj, inundaţii de demult din satul uitat de lume, un zâmbet de copil al cărui nume s-a pierdut. Frânturi de viaţă, din viaţa cunoscuţilor ori necunoscuţilor, petrecută în marile capitale ale lumii ori prin sate de care nu a auzit nimeni.
Am mai adus aici, în ziarul ăsta măsurabil în pixeli pe care îl citesc şi îl scriu uneori doar eu, pe gratis (cred că e din cauza crizei), fotografii răzleţe care ascund poveşti incredibile. Imaginea nonagenarului şezând pe un sicriu făcut de el însuşi în urmă cu jumătate de veac dintr-o precauţie aproape nemţească. Fotografia unui acordeon care a traversat oceanul împreună cu proprietarul şi-apoi a luat-o îndărăt, după nu mai ştiu câte zeci de ani, într-o pribegie la modă, dus-întors, pe drumul dintre comunism şi capitalism. Portretul cu joben al fratelui meu zis Ceacea, zâmbind pentru voi şi pentru el însuşi într-o imagine de la sfârşitul anilor '70 à la Josef Berwanger şi à la Forum studenţesc. Un trup de copil ascuns în roata mică şi totuşi imensă a unui tractor, priponită de unul din perii care rodesc în fiecare an nişte fructe care au gustul paradisului. Portretul unei doamne în vârstă ţinând o carte în mână, surprinsă în sobrietatea sa de veac XIX de unul dintre fotografii berlinezi ai începutului de veac XX. O poartă a sărutului în deschiderea căreia se plimbă nişte studenţi îndrăgostiţi, cu plete şi carnete de ASR-işti, care n-au mai apucat să clădească socialismul în România.
Ce legătură poate fi între toate acestea, de ce le-am aşezat aici, ca-ntr-un puzzle cu piese color, cu piese alb-negru, cu piese în sepia? Nu ştiu ori poate nu vreau să divulg asta. Cred că aş fi putut fi pe rând oricare dintre aceste personaje, culegătorul de struguri ars de soarele Banatului cândva, în urmă cu 30 de ani, patinatorul cu şapcă surâzând pentru posteritate în Berlinul fără de ziduri al anului 1936, bătrânul şvab cu inimă aritmică pe care a uitat să-l ia moartea, micuţul rubicond care întinde mâna spre obiectiv prin cercul de fier şi cauciuc al unei roţi uzate, observatorul micului potop rural de care nu-şi mai aduce nimeni aminte, bunica zisă Muma, cu cârjă şi cârpă mică, aşteptând anotimpuri mai blânde pe un scaun aşezat în echilibru precar, cântăreţul adolescent cu acordeon aterizat înainte de război într-un orăşel canadian.
Dacă mă uit atent, descopăr cu lupa şi cu zoom-ul amănunte senzaţionale ale clipei de ieri. Identităţi uitate, numere de telefon la care nu mai sună nimeni, chipuri dragi pe care nu mai are cine să le regrete, destine mărunte pe care nu au mai apucat să le povestească biografii anonimi ai ultimului secol întreg. Magazine de împrumut care nu mai există, pantofi şi ochelari chic care au făcut furori în perioada interbelică, jobenuri şifonate purtate cu o întârziere de un secol şi ceva, mănuşi care au încălzit mâinile cuiva în timpul celeilalte mari crize economice, patine care au scrijelit gheaţa de sub tălpile bunicilor. Toate sunt aici, aproape tangibile. Le poţi mări sau micşora, le poţi privi cu plăceri de voyeur la nesfârşit, emană parfumul tuturor timpurilor şi al tuturor spaţiilor în care au trăit şi dansat oameni, în care au iubit oameni, în care au suferit oameni.
Poate că fac o muncă de detectiv afectiv, deşi nu mai sunt de la o vreme în solda nimănui. Pot chiar să disting păianjenul minuscul din colţul privirii, care stă la pândă pe o petală de floare a cărei culoare a împrumutat-o. Pot să povestesc dramele miilor de musculiţe care i-au căzut în plasă în virtutea unor decrete inexorabile ale sorţii. Doar am fost atunci şi acolo, cu aparatul foto în mână, surprinzând totul din profesionalism ori din greşeală, anume pentru a povesti cândva, adică acum, pe acest blog cu vagă aromă de viaţă, de revelator şi de Cabernet Sauvignon.
Da, cred că am făcut o meserie din a-mi edita amintirile. Şi nu pot să explic asta. În alte condiţii, poate că aş fi filetat şuruburi, aş fi pilit cuşti de iepuri în schimbul doi, aş fi condus tiruri cu marmeladă între două metropole ale lumii despre care n-aş fi ştiut să le povestesc nepoţilor prea multe. În alte condiţii, poate că n-aş fi fost decât o creatură în lesa normalităţii. Aşteptând fără să ştiu ca undeva, cândva, cineva să mă surprindă într-o fotografie întâmplătoare şi să-mi spună apoi povestea fie şi pe un blog anodin, fie şi pentru un cititor unic dar pricepător, căruia să-i alunge pentru o clipă rutina, plictisul ori tristeţea unei seri însingurate de august.