Despre Timişoara şi Vinvest, cu dragoste

Din punctul meu de vedere, Timişoara de astăzi e o frumoasă debandadă. Şi includ aici şi Vinvest 2014, şi Piaţa Unirii împachetată în saci, şi palmierii care se zbuciumă nefiresc în vântul nu foarte mediteranean. Aşa cum este, înlăuntrul acestui kistch care durează cam de la venirea comuniştilor, dacă nu de la căderea ultimului imperiu, încă îmi iubesc Timişoara, în calitate de timişorean mutat într-o pivniţă arădeană. Desigur, vorbesc aici de un oraş cosmopolit, din care a rămas măcar spiritul cosmopolit, înlăuntrul kitschului curent şi recurent cu care l-au blagoslovit ultimii primari şi ultimii măgari care l-au administrat în mod democratic.
Ca bănăţean de Ferendia, vremelnic mutat pe malul de nord al Mureşului pentru curenta reîncarnare, mă întorc cu dragoste şi fior de fiecare dată la Timişoara. Şi Timişoara mea e în egală măsură românească, nemţească, ungurească şi sârbească, şi mi-aş fi dorit să fie încă în egală măsură şi evreiască, aşa cum va fi fost înainte de ultimele  jalnice războaie şi revoluţii care nu au adus nimic bun.
Cum însă nu mi-am propus să vorbesc aici despre istorie şi despre jalea mea legată de decăderea unei civilizaţii, am să povestesc despre ultimul Vinvest şi despre lucrurile pentru care a meritat să îmi petrec ultimul weekend în oraşul de pe Bega. În primul rând, a meritat să vizitez Vinvest pentru prietenii din lumea vinului, pentru cei de la Oprişor, Vinarte, Crama Borha, Vitis Metamorfosis ş.a.m.d. care s-au încumetat să participe şi să facă posibilă această ediţie de festival. Apoi, pentru prietenul Mladen Galovici şi pentru tamburaşii săi din Zrenjanin cu care a înseninat şi însufleţit prima zi de festival, altminteri tristă, şi pe cea de-a doua, pentru una dintre cele mai dragi fiinţe din viaţa mea, la restaurantul din Piaţa Unirii. Şi la fel de bine pentru amicii de la Crama Borha şi ambasada spaniolă, care au oferit timişorenilor un minunat spectacol de Spanie autentică, de vin, de gastronomie, de civilizaţie şi de flamenco, unul cu care nu te întâlneşti foarte des prin părţile noastre de Europă.
Le voi oferi tuturor acestor prieteni un premiu de curaj pentru faptul că au făcut încă posibil acest festival al vinului. Pentru vinurile fiecăruia dintre aceşti producători, care au făcut efortul fizic şi financiar să participe la sărbătoarea vinului de la Timişoara, a meritat să fim acolo. De la Arad, noi am venit în câţiva prieteni, ei înşişi curajoşi şi dedicaţi cauzei vinului cel bun. 
Desigur, nu vă voi povesti despre lucrurile neplăcute, fiindcă adesea e mai uşor să arunci cu cuvinte decât să construieşti ceva. Un festival, de pildă. Rămân cu regretul că nu am reuşit să degust paella lui Gonzalo, hidalgo-ul rătăcitor cu vinuri spaniole în desagă şi cu Roxana alături printre morile de vânt ale oenologiei româneşti, că am ratat prima reprezentaţie a trupei de flamenco din ziua de sâmbătă, că nu am reuşit să particip şi duminică la Vinvest. Mi-am dus însă prietenii acolo şi continui să cred că acest festival va mai prinde multe ediţii, că reprezintă doar începutul unui şir nesfârşit de sărbători ale vinului celebrate la Timişoara şi că anii care vin ne vor aduce o mai bună şi firească organizare, mai mulţi producători de vin, condiţii de participare mai prietenoase, măcar pe măsura celor de la VinCE Budapesta (un model nu foarte îndepărtat, dar extrem de uşor de urmat). Le voi mulţumi

aşadar organizatorilor, pentru invitaţiile la festival şi pentru efortul de a-l face încă posibil. Iar iubitorilor de vin le voi spune că am degustat pentru a doua oară Negrul de Drăgăşani care a migrat în Dealu Mare, la plantaţia antinoriană a celor de la Vitis Metamorfosis, că am sorbit extraordinarele vinuri de la Vinarte, întreaga gamă relativ nouă de Prince Mircea, Matei şi Soare, că am fotografiat aglomeraţia de la standul Oprişor şi de la Crama Borha, că m-am reîntâlnit cu vechi prieteni şi cu

împătimiţi ai vinului. Nu voi povesti însă despre alte standuri la care vinul se terminase de vineri şi bătea vântul, despre indolenţa unor angajaţi scrobiţi cu testevinul de gât care dispăruseră din stand, lăsând în grija nimănui sticle şi obiecte plătite din greu de patronii fimelor participante, şi nici despre mirosul specific de toaletă balcanică pe care orice rafinat connaisseur l-a putut percepe în toaleta grandiosului centru de afaceri

timişorean. După cum nu voi povesti despre lipsa locurilor de parcare şi despre poliţiştii locali care amendau turiştii iubitori de vin ce se străduiau să-şi lase maşina cât mai aproape de clădirea de oţel şi sticlă care a găzduit Vinvestul. Toate acestea fac parte probabil din farmecul vieţii şi constituie cea mai bună lume posibilă pentru bănăţenii mei fuduli. Mi-aş fi dorit însă ca aceste lucruri să nu-mi fie atât de familiare şi să nu le 

reîntâlnesc.
În zilele şi lunile care vin, mi-am propus să vizitez alte festivaluri. Nu cred că mă mai duc la Bucureşti. Acolo am parte de aceeaşi familiaritate balcanică. Voi merge un pic mai la vest. Să mă ierte prietenii pentru asta, pentru că voi rătăci pe la Wachau, prin Toscana, Rioja şi Douro. Mai întâi însă voi da o fugă la Drăgăşani, în locurile acelea în care câţiva dintre cei mai buni oameni din oenologia românească se străduiesc să reclădească prin părţile noastre civilizaţia vinului.


Galerie foto






Video: Încă un flamenco  Alt flamenco