Pescuit extrem la Sagres, la marginea lumii europene

Din curgerea zilelor noastre portugheze am decupat clipe. Câteva sute, poate mii de clipe oglindite în gânduri, emoții, fotografii. Cele din 10 mai, a treia zi a călătoriei prin Europa, a doua în Portugalia, redau aventura noastră la Sagres și Cabo de São Vicente, cel mai sud-vestic punct al bătrânului continent. 

Am început ziua cu o cafea servită dis-de-dimineață în balconul Casei Amarela, deasupra căruia decolează avioanele lumii și porumbeii orașului. Ghidul nostru prin lumea asta algarvă e Dani, un student ocupat, în sesiune, care-și face totuși timp să ne prezinte micul său paradis în care a avut acces grație unui program Erasmus de cinci luni. Ne-am propus să vizităm azi o fortăreață și un far, e nevoie de mașină. Așa că pornim către apartamentul lui Dani, fotografiind florile dimineții, Pastelaria Seara Nova, Sporting Clube Farense și blocul în care șade în chirie studentul nostru, împodobit cu o imensă reclamă: Menu Dourado. 

Pe la orele prânzului, ajungem la firma de închirieri auto și Dani alege un minisuv Citroën C3 Aircross, mașină pentru care plătim vreo 90 de euro dacă o închiriem în acest weekend. Așadar, e vineri, Dani învață repede comenzile mașinii noi, argintii, cu cutie manuală, cu prea multe viteze, cu volan nu neapărat comod. Un sfert de oră mai târziu, rulăm fericiți pe autostradă, către Sagres. Cu acest nume, Sagres,  am făcut deja cunoștință, grație excelentei beri omonime. Pe drum, stâlpi de curent împodobiți cu cuiburi de berze, localități înșirate pe dealuri, un peisaj neașteptat de verde, de nearid, împodobit ici-colo cu mici vile cochete și cu uriașe, albe eoliene. Mai vezi, rar, câte o plantație de vie, câte un șir de palmieri, câte un centru de artizanat. Mai ținem minte un ultim giratoriu ornamentat cu o ancoră imensă, plasat înainte de destinația finală, Sagres. 

Un soare aproape african ne arde fețele, lăsăm Citroënul în parcarea fără umbră și, din lungul șir de localuri plasate pe strada care duce la ocean, alegem Restorante Carlos, un loc îmbietor, cu terasă. Restaurantul e de familie, își face reclamă cu niște pești uriași. Întreg personalul e african, asemenea brizei oceanului. Avem parte de o primire călduroasă și de o servire promptă. Cred că am ales să cerem vinul alb al casei și o excelentă porție de orez cu caracatiță, arroz de polvo, o tocană, absolut delicioasă, care se gătește lent, cu ceapă, usturoi, roșii, coriandru, cu un pic de vin alb, local. După prânz, o plimbare către port ne duce pe lângă casele și localurile cu ziduri albe, împodobite cu câte un soare zâmbitor, cu rândunici și fluturi, cu mori de vânt miniaturale. 

 

Dacă ne imaginăm Portugalia ca pe un lung dreptunghi, încadrat la nord și la est de marele vecin spaniol, iar la vest și sud de Oceanul Atlantic, orășelul Sagres, de vreo două mii de locuitori, se găsește chiar în colțul de sud-vest. E o margine de lume, cu plaje libere, cu câte un turist citind o carte tolănit în nisip, picior peste picior, cu câte un cățel aportând discul aruncat de stăpân, cu zeci de bărci care se leagănă în micul port încadrat de ponton și dig, de stânci care emană tristețea unui capăt de lume. Scări abrupte coboară la țărm, un câine maro, plictisit, ne ghidează către capătul cheiului. Probabil e unul dintre nenumărații angajați în turism din Algarve... Aparatul foto zoomează obsesiv câte un steguleț arborat pe vreo barcă, al Portugaliei ori al Franței, dar și panoul cu specii de păsări din Sagres.

 

E după-amiază și plecăm către fortăreață, în Citroënul nostru răcoros. Fortăreața sau Castelul din Sagres, de veac XV, refăcut după cutremurul de la 1755, pare principala atracție turistică a locului. E situat pe un promotoriu îngust, spectaculos, la multe zeci de metri deasupra apelor agitate ale oceanului, a căror hulă se face auzită prin unele caverne și spărturi. Un drum restaurat, din piatră cubică, flancat de parcări generoase, strălucește în soarele de mai. La umbra bordurii, câte o plantă minusculă se încăpățânează să înflorească printre pietre și pietricele. 

Călătorim niște veacuri înapoi, o dată ce trecem de porțile uriașe, cu ornamente ruginite, mâncate de umezeala sărată a oceanului. Și capela Nossa Senhora da Graça e de secol XV, din vremea fondatorului, prințul Henric Navigatorul. O dâră albă de nor se înșiruie deasupra clopotniției sale, flancând în depărtare un alt promontoriu faimos, Cabo de São Vicente, cu al său far emblematic, prilej de selfie și alte imortalizări pentru miile de turiști care își plimbă trupurile pe-aici. 

O vegetație colorată, cu flori și plante neștiute, unele migrante, aduse voit și nevoit aici de corăbiile portugheze din vremea marilor descoperiri geografice, acoperă întregul promontoriu. Ai nevoie de niște ore să explorezi acest traseu de câțiva kilometri. După ce am ținut în palmă îndepărtatul far de pe Capul Sfântul Vincențiu, după ce am pozat păsări și păsărele, dar și farul promontoriului, am găsit aici ceva uluitor, mult mai interesant decât toate reperele geografice și istorice care se regăsesc pe site-uri sau în cărți și manuale. Și nu e vorba de spărturile în stâncă prin care oceanul își face auzită muzica lugubră, nici despre labirintul construit pe un asemenea țărm extrem, parcă pentru a accentua senzația de spaimă a călătorului ajuns la capătul lumii. Ci mă gândesc în primul rând la undițarii locali, care practică pe promontoriu un pescuit extrem. 

La marginea țărmului stâncos, stau nemișcați cu orele, într-o aplecare precară, deasupra unui hău de zeci de metri, la capătul unui băț foarte lung. La început, a trebuit să mă întreb dacă sunt reali, distingându-i cu greu printre meandrele stâncilor, îmbrăcate ca și ei în culori de camuflaj. Apropiindu-mă, am văzut și bicicletele, și tradiționala găleată de vopsea refolosită, și cearșaful care face umbră genții frigorifice care adăpostește mâncarea pescarului și momeala pentru pești. I-am pozat din toate unghiurile, regăsindu-mă cumva în această pasiune fără frontiere, de care eu sufăr și pe care o practic de jumătate de veac, în țara mea îndepărtată, în cumintea câmpie bănățeană, cu mici vâne de apă și de trestie.

După ce am dat zoom pe plutele uriașe ale undițarilor, pe ambarcațiunile care goneau dinspre Cabo de São Vicente, parcă intrând în cavernele promonoriului nostru, am mai surprins o șopârlă în timp ce se ascundea prin vegetația stranie a locului. Un cuplu de joggeri, enervant de tineri și de atletici, au încadrat perfect farul São Vicente, o fotografie de prima pagină. Oceanul hălăduiește prin crăpăturile prelungi, un labirint ne așteaptă să-i ascultăm simfonia. Intrăm și filmăm, ascultăm vocile valurilor, se apropie înserarea și suntem goniți de orarul turistic să încheiem aventura. 

E ceva de mers până la fortăreață, o dată cu noi se retrag și pescarii, pedalând încet pe cărările promontoriului, cu undițele pe umăr, cu refolosita cutie de vopsea vibrând pe portbagaj. Ajungem aproape de ora închiderii, după ce am pozat o gherită, un steag ușor zdrențuit, un tun care nu mai trage de secole, cu gura orientată spre zidul castelului. Nu numai că te simți, ci chiar ești la capătul lumii! Culmea, am auzit fraze în limba română și pe această faleză îndepărtată, câțiva concetățeni din Spania fac turism în Algarve, pentru ei Sagres e relativ aproape,  nu reprezintă marginea lumii. 

 

Chiar dacă se apropie înserarea, aventura noastră nu ia sfârșit aici. Dani ne recuperează și ne suie în Citroën, mânând către Cabo de São Vicente, aflat la câțiva kilometri distanță. Șoseaua e destul de îngustă, destul de precară, are și o pistă pentru joggeri și bicicliști. Câte un alergător temerar mai vedem și noi, pe lângă gardul cu sârmă ghimpată care protejează un câmp de antene militare. Un șir lung de stâlpi, cam strâmbi, cam asimetrici, duce până în punctul final al călătoriei noastre: Capul Sfântului Vincențiu. Ne aflăm în fața unui far uriaș, ridicat pe locul unei străvechi, distruse mănăstiri franciscane, la capătul unui promontoriu arid, care reprezintă punctul cel mai sud-vestic al Europei. În perioada medievală, până la epoca marilor descoperiri geografice, acesta a fost considerat capătul lumii cunoscute. 

Nu ne gândim numaidecât la asta, mai bine târguim niște tricouri de la tonetele din preajmă, mai bine pozăm o sticlă goală de bere Sagres și doi îndrăgostiți în depărtare, mai bine surprindem apusul soarelui și câte o navă cu pânze navigând în dreptul fortăreței Sagres. La îndemnul lui Dani, facem un alpinism riscant pe stâncile abrupte, accidentate, care se înalță la vreo 60 de metri deasupra oceanului. În cel mai de jos punct în care ne încumetăm să ajungem, descoperim o placă care spune povestea unui tânăr ce și-a pierdut viața recent aici. Poate știm, poate nu știm, ne aflăm pe un promontorium sacrum, aproape de locul unde au ajuns și au fost înmormântate cândva rămășițele lui Vincențiu din Zaragoza, un sfânt martirizat în timpul împăratului Dioclețian pentru că a refuzat să-și renege credința.

Acest loc al marginii extreme emană însă o inefabilă bucurie, o bucurie profană și spirituală în același timp. Studentul și ghidul nostru e fericit, nu l-am văzut niciodată atât de fericit. Se așază pe cea mai sud-vestică stâncă a celui mai sud-vestic punct și pozează păsările și nemărginirea oceanului. E timpul să ne cățărăm înapoi, în lumea sigură, din preajma farului, mai avem un ceas și jumătate până să ajungem la Faro. O autostopistă cu rucsac imens ne cere să o luăm și pe dânsa, dar nu avem loc, din păcate nu avem loc... 

Îi lăsăm în urmă pe toți, și pe comercianții farului, și pe cei care așteaptă o mașină, și pe călătorii la pas, și pe joggerița sexy care aleargă printre antenele NATO. Trecem pe lângă fortăreața din alte veacuri, regăsim atelierul de ceramică, depășim Lagos, traversăm râul Arade. În Faro ajungem pe la opt seara, cât să mai apucăm o fotografie cu Stadionul Algarve, cu bannerul uriaș de pe un bloc, care anunță Os Dias do  Jazz 11-18 Maio. Încheiem ziua pe terasa Casei Amarela, în fața unor bunătăți de la Mercado Municipal, între care bucățele de piel/pele de sapo, și a unei sticle de Ravasqueira Clássico 2023, vinho regional alentejano. Cronicarul, obosit, abia apucat să scrie în jurnal, înainte să ațipească: „Sagres, restaurant, ocean, fortăreața, românii din Spania, plantele invazive, peisaj mexican, Cabo de São Vicente, autostopista refuzată, cina acasă”.

Farol do Cabo de São Vicente, al doilea cel mai puternic din Europa. Cel dintâi far din Portugalia a fost construit pe Capul Sfântul Vincențiu în 1515, în interiorul abației omonime, care exista acolo de la începutul evului mediu. În 1587, mănăstirea a fost cucerită și distrusă o dată cu farul de corsarul Francis Drake. Lăcașul, nu și farul, a fost reclădit în 1606, în timpul regelui Filip al II-lea al Portugaliei. Construcția actuală a farului datează din 1846, acesta fiind refăcut în timpul reginei Maria a II-a. La acea dată, lumina sa era vizibilă la aproape 10 kilometri. Către sfârșitul veacului XIX, turnul a fost înălțat cu aproape 6 metri, lentilele și mecanismul fiind înnoite. O altă renovare a avut loc în 1908, lumina farului devenind vizibilă la 53 km. După o serie de îmbunătățiri care au avut loc de-a lungul ultimului secol, incluzând electrificarea și dotarea cu tehnologie de ultimă generație, lentilele sale Fresnel hiper-radiante asigură în prezent vizibilitatea până la 60 km. A devenit astfel al doilea cel mai puternic far din Europa, după Phare du Créac’h, Franța, vizibil până la 69,5 km.

Sfântul patron al Lisabonei, al Algarvelor, al vinificatorilor și comercianților de vin. Născut în a doua jumătate a veacului III d. Hr. la Osca (Huesca), în provincia romană Hispania, São Vicente/Sfântul Vincențiu/Sfântul Mare Mucenic Vichentie este unul dintre cei trei diaconi importanți ai bisericii paleocreștine, alături de Ștefan și Laurențiu. L-a avut ca mentor pe episcopul Valeriu din Augustopolis (Zaragoza). În vremea prigoanei lui Dioclețian, a fost martirizat în orașul Valentia Edetanorum (Valencia) în anul 304 d. Hr. Hagiografiile consemnează că a fost supus la chinuri cumplite după ce și-a sfidat judecătorul, refuzând să se lepede de credință. A fost tras pe roată, carnea i-a fost sfâșiată cu cârlige de fier, rănile i-au fost frecate cu sare, a fost răstignit pe cruce și a fost ars pe un grilaj de fier înroșit, apoi aruncat în temniță pe o podea presărată cu cioburi de ceramică, unde a și murit. Trupul său a fost aruncat în mare, însă valurile l-au adus la țărm, fiind recuperat de adepți și îngropat. Potrivit unei legende, corbii au protejat rămășițele sfântului pentru a nu fi devorate de vulturi, până când creștinii le-au recuperat. Se spune că trupul a fost dus până la promontoriul numit azi Cabo de São Vicente. Pe locul mormântului s-a ridicat un altar, și acesta fiind păzit de stoluri de corbi. În vremea stăpânirii maure, geograful arab Al-Idrisi confirma legenda, numind acel cap Biserica Corbului. În 1175, în timpul primului rege portughez, Afonso I, osemintele sfântului au fost mutate în Catedrala din Lisabona. O insulă din arhipelagul Capului Verde, descoperită în 1462, a fost numită São Vicente pentru a-l onora pe martir, o alta din Caraibe, acum parte din statul Saint Vincent și Grenadinele, fiind botezată identic de Cristofor Columb în 1498. În Portugalia, São Vicente este totodată patronul Lisabonei, al provinciei Alrgarve, al vinificatorilor și negustorilor de vin.

LORAN, adică NOSTRADAMUS. Dacă te documentezi puțin asupra antenelor cu aspect de umbrelă metalică de la Sagres, nu găsești mare lucru. Mai degrabă sunt lămuritoare puținele fotografii de pe Shutterstock și Flickr, cu explicațiile lor. Într-un comentariu, un fotograf se declară uimit de facilitățile militare și nedumerit de plăcuțele care indică ba zonă militară, ba zonă marină, dar și de inexistența informațiilor despre acestea. Dacă shutter-ului, „atmosfera tehnothriller/sci-fi” creată de aceste antene îi evocă vechi povești cu spioni, o căutare virtuală mai persistentă scoate la iveală părți din realitate. Astfel, aflăm că e vorba de o stație LORAN (Long Range Navigation Antenna), integrată în rețeaua NATO, construită în timpul Războiului Rece, care a funcționat din 1965 până în 1977, fiind dezactivată o dată cu apariția sistemului GPS. Altă explicație foto ne lămurește că avem de-a face cu o antenă militară din fire metalice tensionate parabolice cu un diametru de 12 până la 15 metri. De pe alt  site, aflăm că e un radar militar NOSTRADAMUS pe stâncă înaltă. În traducere, NOuveau Système TRAnshorizon Décamétrique Appliquant les Méthodes Utilisées en Studio este un radar militar francez Over-The-Horizon (Backscatter) ce funcționează în banda HF. Radarul cu pricina e capabil să detecteze orice aeronavă situată între 700 și 2.000 km distanță, la 360 de grade, dar poate fi folosit și pentru studii ionosferice, cartografii maritime, localizarea și urmărirea navelor în pericol, detectarea meteoriților.

Un tsunami cu valuri înalte de 60 de metri. Cutremurul din 1755 s-a resimțit pe toată coasta de est a Atlanticului, dar și în interiorul oceanului, precum și pe țărmul sudic al Mării Baltice. Numărul victimelor în Portugalia a fost estimat între 12.000 și 60.000. Cu o magnitudine de 8,7-9 pe scara Richter, a fost cel mai distrugător seism care a lovit Europa și al doilea cel mai devastator înregistrat pe glob, după cel din 2004, din Oceanul Indian. Și provincia Algarve a fost puternic afectată. În dimineața zilei de 1 noiembrie, de Ziua Tuturor Sfinților, pe la ora 9, locuitorii de pe coastă au auzit un tunet puternic, venit din adâncul oceanului. Seismul a urmat la câteva minute, iar apele s-au retras vreo patru kilometri, plajele rămânând uscate. Oceanul a revenit apoi, inundând uscatul până la 6-7 km, după ce a măturat și cele mai înalte zone ale falezei. Tsunamiul a revenit de trei ori, în decurs de câteva minute. Replicile au continuat să fie simțite până la 20 august 1756. Au fost consemnați cca 1.000 de morți, populația provinciei Algarve fiind la acea dată de 82.000 de suflete. Toate localitățile de pe coastă situate între Capul Sfântul Vincențiu și Quarteira au fost puternic lovite de seism și de valurile care i-au urmat, care pe alocuri au avut înălțimea de 60 de metri (!). Fortăreața din Sagres a fost foarte grav avariată. Majoritatea caselor din Lagos au fost distruse, zidul orașului fiind măturat de tsunami. La Faro, daunele au fost mai mici, nisipurile lagunei atenuând forța valurilor. Până în anul 1777, rolul major în reconstrucția Lisabonei și Portugaliei l-a avut Marchizul de Pombal, premierul regelui. În Algarve, după căderea acestuia în dizgrație, lucrările de refacere au fost preluate de noul episcop Francisco Gomes do Avelar, care a angajat un arhitect italian pentru restaurarea lăcașelor de cult.

Plante invazive și specii vincentine. În Portugalia, țară care a creat și stăpânit cândva un vast imperiu situat pe patru continente, flora autohtonă este pusă în pericol de numeroase specii invazive. Acestea constituie mai bine de 15% din total, înregistrând o creștere uriașă în ultimele secole. De-a lungul coastei de sud-vest există cca o mie de specii și subspecii de plante, 42 dintre acestea fiind endemice, iar patru dintre ele se găsesc doar pe Capul São Vicente și pe promontoriul Sagres. Dacă nu le-a aflat încă numele, fotograful de ocazie, care inițial s-a delectat la Faro cu imaginile arborilor brazilieni de jacarandá, trebuie să știe că poate imortaliza aici prazul sălbatic, feniculul de mare, margareta de plajă, lavanda de mare, nalba mauritanică, asterul galben, cimbrul de câmp, brândușa sălbatică, crinul de mare, ienupărul fenician. Speciile endemice poartă în numele latin componenta „vincentina” sau „vincentia”. Între cele invazive se numără smochinul hotentot, plantă care provine din sudul Africii, și agava americană, originară din Mexic. 

Extraordinarul Dom Henrique, un Navigator care nu a navigat niciodată. În sec. al XV-lea, Prințul Henric Navigatorul, al treilea fiu al regelui João I, a reușit să infirme mitul că îndepărtatul Cabo de São Vicente ar fi capătul lumii. Născut la Porto în 1394 și decedat la Sagres în 1460, el e considerat principalul inițiator al marilor descoperiri portugheze. Dom Henrique, o Navegador nu a navigat, de fapt, niciodată. Asta însă nu l-a împiedicat  să înființeze la Sagres o școală de navigație, considerată de unii un adevărat institut științific, care  i-a reunit pe cei mai buni matematicieni, astronomi, astrologi și arhitecți navali, dar și pe cei mai îndrăzneți și nebuni marinari. Acolo a fost creat și un nou tip de navă, caravela, asociată cu epoca descoperirilor geografice care au urmat. Într-o vreme în care trebuia dovedit că Pământul e rotund, în calitate de guvernator al Algarvelor și de patron al bogatului Ordem de Cristo, Henric a finanțat expediții de-a lungul coastei africane, în încercarea de a descoperi o rută maritimă către India. Miza era spargerea monopolului arab asupra comerțului cu Orientul Îndepărtat și accesul maritim la bogățiile africane: aur, fildeş, mirodenii și sclavi. În timpul vieții sale, navigatorii Gil Eannes şi Diogo Gómes au explorat coasta de vest a Africii, iar arhipelagurile Azore, Canare, Capul Verde, Madeira din Atlantic au intrat sub stăpânire portugheză. Ulterior, exploratorii lusitani au descoperit fluviul Congo, au trecut de Capul Bunei Speranțe, ajungând în final în India. Fiecare pământ nou descoperit era marcat cu ajutorul unor cruci de piatră numite padrão, care erau folosite ca repere pentru navigatorii care vor urma aceeași rută maritimă. Un asemenea padrão există și în fortăreața din Sagres, adevărat punct de plecare pentru crearea marelui imperiu maritim portughez.

Surse: Algarve Daily News, Algarve History Association, algarve-tourist.com, Algarve Walking, Biblioteca Adevărul – National Geographic Traveller Portugalia, DK Eyewitness Portugal 2024, falaportugues.ro, Flickr, Istorii regăsite, Portugal Resident, Shutterstock, Wikipedia

 

Foto: Cabo, Fortaleza, Labirint, Ocean, Pe drum, Pescari, Sagres, Vario

 Video: Barcă pe valuri, Întoarcerea pescarului de la Sagres, La capătul sud-vestic al continentului european

 

Faro, orașul berzelor și al arborilor de jacarandá

E 9 mai 2024, prima noastră zi la Faro. Câtă eliberare! Cronicarul a fost mai puțin harnic decât călătorul în prima sa zi în Portugalia. Epuizat după o zi plină, solară în capitala provinciei Algarve, singurele sale cuvinte scrise în jurnal fură: „Faro, pastel (de nata), wine bar, berzele bisericoase, restaurant, centru, cina acasă cu cocos, papaya, șuncă, salamuri și foarte buna brânză locală, vinuri de top”. Fotografiile redau însă totul, stârnind cuvintele, la multe luni de la întâmplare. La gura sobei, rememorez întâmplările într-o zi de februarie 2025. 

După experiența nu tocmai fastă a întâlnirii cu orașul Bruxelles, aterizarea la Faro a fost lină și foarte dorită. Dimineața ne-a găsit în balconul nostru, un patio minuscul de unde putem observa și zooma avioanele care aterizează și decolează continuu. E ora șapte și un pic, Adina își fumează țigara și tabieturile în fața ceștii de cafea, decorul e cu plante și scoici, porumbeii șed la altfel de streșini. Arhitectura s-a schimbat, odată cu dispoziția noastră, e o plăcere să fim aici. Mai ales că în curând urmează revederea cu Dani, student aflat în program Erasmus, cu temă turistică, la Faro. În felul nostru, și noi ne aflăm aici din aceleași pricini, doar că nu mai suntem studenți de prea mult timp, din celălalt mileniu.

Reperul nostru, Mercado Municipal, se găsește la câteva minute de pensiune, Inn Faro – Casa Amarela. Un pic mai încolo e și locul de cazare al lui Dan. Iar studentul locuiește la vreo zece minute de mers pe jos, într-un bloc situat în apropierea stadionului echipei Farense. Mergem să-l întâlnim pe la 10 dimineața, ghidați de gps pe străzile unui oraș nu foarte mare ca populație, însă destul de întins. E multă emoție în îmbrățișare, i-am descoperit și balconul, el ne arată patiseria preferată din apropiere, Trigo Dourado, unde servim câte un pastel de nata și minunată cafea portugheză, apoi ne duce înapoi, către pensiunea noastră, să ne prezinte Mercado Municipal. 

O clădire imensă, pe trei nivele, care la subsol găzduiește un supermarket Auchan cu stand generos de vinuri și cu multe, multe produse locale. La parter e o mare piață, cu brutării, produse agricole, carne și pește, cafenele și tot felul de magazine. După o aventură pe cărările gps-ului, îl recuperăm pe Dan și pornim la pas prin Faro, pe lângă arborii de jacarandá, o explozie de flori violet, pe lângă vechi clădiri tradiționale, cu azulejos și balcoane din fier forjat, deasupra cărora vezi avioane uriașe. Trecem pe Rua de Santo Antonio, Rua Manuel Belmarço și Rua da Misericórdia, pășind pe pavajul ornamentat cu pești și păsări, pe sub copertine ușor mișcate de briză. Ni se deschide în față o piațetă, cu portocali încărcați de fructe, lângă o clădire impozantă, Palatul Belmarço, pe-al cărui turn se află mai multe cuiburi mari de berze. Ședință foto! Dani ne duce la wine barul Bago, acolo unde este un client respectat, și comandă un excepțional Arinto dos Açores de la crama António Maçanita. Îl sorbim pe o terasă, relaxați, imortalizând cupluri de polițiști cu pantaloni scurți, berze, giruete și lămpi stradale. 

Ne aflăm în apropierea centrului istoric, Cidade Velha, un zid uriaș delimitează interiorul orașului medieval (Vila-Adentro), iar zona adiacentă, situată în afară, în care s-au stabilit maurii după recucerirea creștină, se numește Mouraria. Undeva, prin preajmă se află Teatrul Lethes, o copie miniaturală a Scalei din Milano. 

Ca o gazdă bună, studentul ne conduce către centru, către portul de agrement și docurile orașului. Faro este legat de ocean prin brațele unei lagune, fiind despărțit de Atlantic de mai multe insulițe și de Parcul Natural Ria Formosa. Sunt trei porți de intrare ale vechii cetăți, una dintre ele, Arco da Vila, ne întâmpină imediat inainte de intrarea în port. Și acest monument e suport perfect pentru cuiburile de berze, ai căror pui sunt în siguranță alături de câte-o cruce metalică și de statuia Sfântului Toma de Aquino, ocrotitorul orașului. 

Încăpem cu toții în literele orașului, F-a-r-o, dar numai trei dintre noi se regăsesc în poză, fotograful fiind chiar Dani, ghidul nostru. Tot el ne conduce pe străzi înguste, pe lângă o mănăstire capucină cu clopot și turle cu berze, către restaurantul favorit. Prilej de foto cu pisici famelice, macarale, muncitori suiți pe olane, cu câte un steag al Ucrainei fluturând pe o alee cu leandri. Drumul e presărat cu arbori exotici, florile de jacarandá ning pe caldarâm, un dud uriaș ne îmbie cu fructele sale coapte. Chefe Branco e  restaurantul preferat al lui Dani, dar și al multor localnici. Mesele au numere desenate pe scoici, ședem la 7 cu ochii în meniu, dar și la tv, unde sunt meciuri de fotbal și știri despre războiul din Ucraina. În timp ce servim aperitivul – salada cenoura algarvia, salată de morcovi în ulei de măsline, hotărâm să comandăm o specialitate din  meniul zilei (pratos do dia): vitela assada no forno, o excelentă friptură de vițel, la 10 euro porția. O stropim cu un vin din Douro, un Touriga Nacional 2022 de la crama 100 Hectares, cea mai scumpă etichetă din wine menu: 18 euro. 

Dani rupe bine în portugheză, se înțelege cu chelnerii, îl știu deja, iar el are la rându-i simpatii și antipatii. Și noi ne-am descurca, dacă ar fi să citim, cuvintele scrise sunt ușor de înțeles pentru niște români; problema e pronunția, care ne omoară, dar pe care Dani a ajuns s-o stăpânească în cele trei luni de ședere aici. E o masă de nota 10, cu preț prietenos, cam 100 de euro pentru patru persoane, incluzând apă, cafele, deserturi, vin.

De parcă n-am umblat destul, Dani insistă să mergem la mall, la Forum Algarve. Sunt câțiva kilometri până acolo, îi străbatem pe jos, călcând pavajul portughez, printre blocuri, pe alei, pe bulevarde, cu ochii la culorile calde ale clădirilor, la vegetația multicoloră, la arborii și arbuștii exotici, cu nume neștiut. Uriașul mall e construit într-un stil arhitectonic nefamiliar nouă, românilor, având multe spații deschise, inundate de soarele iberic, care reflectă un mod de viață tradițional. La noi, mall-urile sunt uriașe cutii de beton, plastic și sticlă. Aici, parcă ai intra într-un fort african, cu turnuri impresionante, vizibile de la depărtare. Cifrele spun că Forum Algarve găzduiește, între altele, 125 de magazine, 25 de restaurante și cinci săli de cinema și că înregistrează opt milioane de vizitatori, localnici și turiști, anual. Și noi ne adăugăm statisticii, pelerini din România care se așază osteniți pe terasa unei cafenele, pentru o prăjitură algarvă, lângă excelenta cafea portugheză. 

Ne întoarcem cu un Uber acasă, la pensiune. Dani pășește strâmb pe pragul lunecos al Casei Amarela și suferă un mic accident la gleznă, prilej să dăm fuga la farmacie și să conversăm într-o engleză precară cu o angajată amabilă, care înțelege în cele din urmă că dorim un gel și o gleznieră. Seara se încheie în nota scurtului jurnal de două rânduri pe care cronicarul abia a fost în stare să-l scrie atunci, înainte de închide ochii și de a cădea într-un relaxant somn algarv: „cina acasă cu cocos, papaya, șuncă, salamuri și foarte buna brânză locală, vinuri de top”. Bunătățile au fost cumpărate de la Mercado Municipal și tot de acolo am luat vinul: un splendid, mineral Soalheiro Alvarinho 2023, la fel de frumos ca și prima zi petrecută la Faro.

 

De la 10.000.000 la 92.000 kmp. Cu o suprafață de peste 92.000 kmp și o populație de cca 10.300.000 de locuitori, Portugalia este cel mai vestic stat al continentului european. Țara e delimitată de țărmul Atlanticului și de o frontieră de peste 1.200 km cu Spania, cea mai lungă graniță neîntreruptă din cadrul Uniunii Europene. De-a lungul mileniilor, a fost stăpânită de celți, cartaginezi, romani, vizigoți și mauri, devenind stat independent în anul 1139, în urma Reconquistei. Primul său rege a fost Afonso Henriques (1139-1185). În secolele XV și XVI a devenit un vast imperiu, în urma descoperirilor făcute de mari exploratori precum Bartolomeo Diaz, Vasco da Gama, Fernando Magellan. Aceștia au găsit o rută maritimă către India, descoperind totodată Brazilia și Capul Bunei Speranțe. La apogeu, Imperiul Portughez cuprindea o suprafață de 10,4 milioane kmp. A înglobat colonii precum Brazilia, Mozambic, Angola, Guineea-Bissau, Timor, Goa, Macao, São Tomé și Príncipe, Capul Verde. După cutremurul din 1755, care a distrus Lisabona, Imperiul Portughez a intrat în declin, Războaiele Napoleoniene (1799-1815) și proclamarea independenței Braziliei (1822) grăbindu-i sfârșitul. Monarhia a fost abolită în urma revoluției din 1910, urmându-i Prima Republică Portugheză. După o altă revoluție, cea din 1926, la cârma țării au trecut fasciștii, în 1933, regimul Estado Novo conducând A Doua Republică Portugheză până în 25 aprilie 1974, când a fost înlăturat de la putere în urma Revoluției Garoafelor. Coloniile africane, Angola, Guineea Bissau, Mozambic, și-au câștigat independența în urma Războiului de Peste Mări (1961-1974). În lume există astăzi peste 250 de milioane de vorbitori ai limbii portugheze. 

Civitas Ossobonensis alias Santa Maria Ibn Harun. Dovezi ale locuirii lagunei Ria Formosa, vatra actualului oraș Faro, datează din Paleolitic. În veacul IV î.Hr., acolo se afla o colonie feniciană. De-a lungul secolelor II-VIII d.Hr., așezarea a aparținut imperiilor Roman și Bizantin, dar și vizigoților. Purta numele Ossonoba (Civitas Ossobonensis), fiind sediu de dioceză (306-688), dar și principalul centru comercial din această parte a Peninsulei Iberice, loc de negoț cu pește, grâne și minerale. A fost cucerit de mauri în anul 713. Fortificat din timpurile bizantine, vechiul oraș (Vila-Adentro) a căpătat perimetrul actual, delimitat de ziduri inelare, în timpul stăpânirii maure, sub conducerea lui Yahia Ben Bakr (sec. IX), prinț mozarab de origine evreiească. Acesta a condus revolta împotriva emirului de Córdoba, teritoriul condus de el și de urmașii săi rămânând independent vreme de jumătate de veac. Mozarabii erau creștini andaluzi care și-au păstrat religia în timpul ocupației arabe în Peninsula Iberică (711-1492). Principala intrare în cetate era Poarta Arabă (actualul Arco da Vila), din apropierea portului. Începând cu sec. XI, orașul devenea cunoscut sub numele de Santa Maria Ibn Harun. În anul 1147, în timpul celei de-a Doua Cruciade, orașul maur a fost devastat de un corp cruciat desprins din marea armată anglo-normandă care cucerise Lisabona. După recucerirea creștină de la 1249, din timpul regelui Afonso III al Portugaliei, pe locul vechii moschei a fost ridicată Catedrala, Sé de Faro (Igreja de Santa Maria), sediul Episcopiei Faro începând cu 1540, anul când așezarea a devenit oraș. Faro s-a dezvoltat în secolele XVII-XVIII, zidurile fiind extinse. După reorganizarea administrativă din veacul XIX, orașul și-a consolidat poziția de lider regional, devenind sediul nobilimii și burgheziei locale, după cum o arată palatele și clădirile somptuoase construite în epocă. 

Al-Gharb, adică Vestul. Algarve, cea mai sudică regiune a Portugaliei continentale, se întinde pe 4.960 kmp (dimensiunea unui județ mic la României) și are o populație de cca 400.000 de locuitori. Cele cinci secole de stăpânire arabă și-au lăsat puternic amprenta, urmele sale fiind vizibile și astăzi în arhitectura regiunii, care înglobează arce, arcade, curți, ferestre, hornuri specifice și azulejos – plăcile de ceramică decorată (în arabă, az-zuleij înseamnă „mică piatră lustruită”). Chiar numele regiunii este de proveniență arabă, derivând din „Al-Gharb”, adică „Vestul”, marginea occidentală a Imperiului Arab. Sufixul „al-” se regăsește în cca 19.000 de cuvinte și expresii de origine arabă înglobate în limba portugheză. Dacă Lisabona a fost recucerită în 1147, Algarve a fost ultima provincie eliberată de sub stăpânirea maură, în 1249. Ulterior, stăpânii țării s-au proclamat regi ai Portugaliei și ai Algarvelor, confirmând prin titulatură caracterul atât de distinct al regiunii. În sec. XV, înființarea de către prințul Henric Navigatorul a unui observator și a unei școli de navigație la Sagres, precum și construirea noului tip de navă numit caravelă au facilitat marile descoperiri geografice portugheze. După inaugurarea, în 1965, a Aeroportului din Faro, turismul a devenit principalul factor de creștere economică a regiunii. După PIB per capita, Algarve este a treia cea mai bogată provincie a țării, fiind devansată de Lisabona și Madeira.  

Opt secole de stăpânire arabă. Al-Andalus desemnează teritoriile din Peninsula Iberică și din sudul Franței (Septimania) stăpânite de arabi între anii 711, când a avut loc prima debarcare, și 1492, anul recuceririi Granadei de către creștini. Maurii, noii invadatori ai acestei părți a continentului european, erau berberi din nordul Africii, de pe actualele teritorii ale Marocului și Algeriei. Ulterior, termenul de „mauri” i-a desemnat pe toți cuceritorii musulmani ai Peninsulei Iberice. În anul 711, 12.000 de oșteni berberi conduși de Tariq ibn-Ziyad trec strâmtoarea care separă Africa de Europa și cuceresc în patru ani Spania Vizigotă. Chiar numele Strâmtorii Gibraltar provine din arabul „Gebel Tarik”, adică „Muntele lui Tarik”. Înaintarea maură a fost oprită de regele franc Carol Martel, învingător în Bătălia de la Tours în 732, când se împlineau 100 de ani de la moartea Profetului Mahomed. În 755, dinastia omeyyadă se înstăpânește în Spania, având capitala la Córdoba. Dacă primul regat portughez a fost constituit în 1139, eliberarea țării fiind încheiată în 1249, prezența arabă pe actualul teritoriu al Spaniei a continuat până la sfârșitul veacului al XV-lea. Maurii au pierdut pe rând Córdoba (1236), Sevilla (1248) și în cele din urmă Granada (1492). 

Un seism catalizator. Începând cu anul 1577, capitala provinciei Algarve era mai vesticul oraș Lagos. Cutremurul din 1755, care a distrus Lisabona, a afectat toate așezările de coastă, inclusiv cele din sudul țării. Tsunamiul care i-a urmat a devastat și orașul Lagos. În 1756, Faro, localitate afectată de cutremur, nu însă și de valul uriaș, grație nisipurilor din laguna Ria Formosa, a devenit noua capitală a provinciei. 

Metrobus pentru 185.000 de oameni, stadion de 30.000 de locuri. Dacă orașul propriu-zis Faro este capitala provinciei Algarve, cu o populație de cca 40.000 de locuitori, municipalitatea omonimă numără aproximativ 67.500 de suflete, fiind a doua cea mai populată din regiune, după municipalitatea Loulé – 70.000 locuitori. Un proiect de transport în comun, cu termen de finalizare 2029, va lega orașele Faro, Olhão și Loulé cu ajutorul unei linii de autobuz rapide care va deservi aproape 185.000 de locuitori. Algarve Metrobus va opri în 24 de stații, între care Forum Algarve, Aeroportul Faro, Stadionul Algarve, mai multe gări, cele două campusuri universitare din Faro. Important centru universitar, Faro găzduiește anual, în luna septembrie, festivalul studențesc Semana Académica da Universidade do Algarve. Estádio Algarve, un stadion cu 30.000 de locuri construit pentru a găzdui meciuri ale Campionatului European de Fotbal din 2004, aparține municipalităților Faro și Loulé. Cluburile de fotbal din cele două orașe joacă pe propriile stadioane, mai mici, Estádio Algarve fiind folosit în prezent pentru festivaluri, concerte și alte evenimente. 

Un Arinto de Atlantic. Arinto dos Açores, o varietate a soiului Verdelho, este cel mai important soi de struguri din Insulele Azore, arhipelag care aparține Portugaliei, situat în Oceanul Atlantic la cca 1.500 km de Lisabona. Vinul servit la wine barul Bago din Faro provine de la producătorul Antonio Maçanita, având denumire de origine Pico - a două insulă ca mărime din arhipelag. Din acest soi rezistent, potrivit condițiilor climatice din Azore, a rezultat un vin mineral, cu bună aciditate, cu puternice arome citrice. Antonio Maçanita deține crame și plantații în Portugalia continentală, în Douro și Alentejo, precum și în Insulelel Azore.

Surse: falaportugues.ro; Portugal, DK Eyewitness, 2024; Sul Informação Alentejo; Wikipedia

Galerie foto: Avioane, Faro, Gourmet, Păsări