La Gura Vadului, într-un car cu butoi tras de licorn. Sau, mai exact, de Licorna

 
Dacă e să faci un exercițiu de imaginație, pe Gabi Lăcureanu îți este greu să ți-l închipui într-un alt fel de decor decât cel cu vii, baricuri, cisterne, sticle. Poate că în ultimul timp acest decor s-a cam schimbat, cel puțin în privința brand-urilor înscrise pe etichete, însă Gabi a rămas același.

La mai bine de patru ani de la ultimul și singurul reportaj realizat la Crama Basilescu, l-am regăsit cu bucurie pe acest oenolog tot undeva în Dealu Mare, la o nouă și cochetă cramă, încă neinaugurată oficial, care poartă numele Licorna.

De vină pentru asta sunt noii noștri prieteni sibieni Silviu și Alexandra, comercianți, împătimiți ai vinului, degustători mai mult sau mai puțin neautorizați decât noi, cuplu cu care ne tot intersectăm pe la inaugurări de crame, festivaluri, degustări etc.

De data aceasta, ne-am întâlnit la Mizil, cu prilejul sărbătorii noii crame Viile Metamorfosis iar Silviu ne-a propus să vizităm a doua zi, alături de el și de partenera sa, noua crama răsărită în Dealu Mare. Era greu de refuzat și această tentație, decât că noi mai aveam de vizitat, după cheful aniversar de la afacerea Antinori în România, și vinăria Aureliei Vișinescu. Și da, a fost destul de complicat să le facem pe toate, să le degustăm pe toate, atâtea vinuri, atâtea baricuri, atâtea peisaje, în doar 18 de ore. Cum suntem însă niște degustători de cursă lungă, uite că am reușlit să le bifăm in integrum.

La Licorna Winehouse am ajuns așadar după o frumoasă experiență cu prosciuto, purceluș bine rumenit și Cabernet Sauvignon à la Antinori și după o dimineață plină de Anima în compania doamnei Vișinescu. Drumul e ușor complicat, pietros, inițiatic, de vreme ce traversează viile Budureasca și te simți oarecum pierdut pe domeniul altcuiva. Într-un târziu, după ce străbatem acest decor cu vii nesfârșite din care răsar crame splendide, conace decrepite ori avertizări de proprietate privată, se ițesc cele două mari clădiri definitorii pentru Licorna, conacul și crama.  O arcadă superbă și niște nori de septembrie cald fac ședința foto perfectă. Peisajul e cum îl știm: dealuri, biserici și vii, case împrăștiate la poale, o lume ce pare cu atât mai perfectă cu cât e mai îndepărtată de organul privirii. Și, vreme de câteva minute, totul pare pustiu, fără de oameni, aranjat parcă pentru acest shooting, pentru acest flashtasting de Dealu Mare. 

 

Gabi apare de undeva din crama nouă, impecabilă, dintre prese, budane și cisterne, din crângul de inoxuri în care freamătă mustuielile tinerelor vii din plantație. Cumva, am o senzație de déjà vu, dat fiind că această cramă seamănă un pic cu cea de la Basilescu. Numai viile sunt ușor diferite, mai tinere, mai ordonate, mai de modă nouă.

Gabi ne duce peste tot, la cisterne, în pivnița baricurilor, în sala de degustare. Cum noi am cam întârziat, seduși de vinurile Aureliei Vișinescu, ne rămâne puțin timp să relaționăm cu gazda și cu vinurile, puțin timp să bem și să degustăm, căci Gabi se grăbește către o altă întâlnire programată în aceeași zi. Avem totuși surpriza să-l întâlnim și pe proprietarul cramei, Virgil Harabagiu, un domn simpatic, cu privire pătrunzătoare și control asupra situației. Gabi deschide niște vinuri, un Riesling de Rin și o frumoasă Fetească Neagră de-a casei, Serafim, 2013. Plecăm cu un bax de vin în brațe, bucuroși de această revedere dar și de descoperirea unei alte crame de cinci stele, răsărite parcă din nimic în mijlocul unui peisaj atât de regățean.

O sută de metri mai încolo oprim pentru un cadru foto cu crama ce poartă pe ea simbolul unui licorn care trage un car cu butoi de vin. Drumul ne duce apoi inevitabil către casă, și fotografiem în rafale numai lucruri sugestive: incripțiile cu Licorna Winehouse, Drumul vinului, Domeniile Tohani, Viile Metamorfosis, căruțe cu număr emblematic de Amaru și o capră în dreptul indicatorului ce ne arată că am părăsit, în sfârșit, Mizilul. 

Silviu și Alexandra ne fac cu mâna a rămas bun din Volkswagenul lor mic și scump, luând-o spre altă cramă, iar noi pornim către Ploiești, pentru un prânz la mall. Pe drum depășim o mașină de SERVE care merge și ea în legea ei, probabil între două degustări de septembrie. Capitala Prahovei e interesantă, vie, schimbată, o plăcere. Apoi o luăm spre Ardeal și pozăm numai turle de biserici catolice, conlocuitoare, și cetatea Râșnovului și Alpii noștri carpatici și toate simbolurile familiare care ne arată că ne apropiem de casă ori, poate, că suntem chiar acasă. Apusul e roșiatic, surprindem în obiectiv oi și vite din goana mașinii și câte un vultur rotindu-se în cercuri deasupra lumii transilvane. La capătul poveștii ne așteaptă Aradul, dar asta înseamnă atât un epilog, cât și un alt început. Un alt pahar în care curge vinul întâmplărilor viitoare și al celor trecute deopotrivă, fiindcă e greu să nu revii cu gândul, să nu încerci să-ți amintești proaspetele experiențe. O facem turnând în pahar câte un suvenir de Dealu Mare care poartă nume cunoscute, îmbătătoare: Cantus Primus, Anima, Serafim.  

Galerie foto