Un flashtasting de vin e ca o aventură ce evadează din pahar și cuprinde lumea. În cazul de față, lumea suntem noi: Dani, Mihai și Mircea, Dan și omul nostru din Panama, câțiva prieteni, povestitorul. Și mai este lumea casa bătrână și casa mai nouă de la Ferendia, plus cotețul de găini unde se desfășoară intriga cu pahare și arome de tămâioase.
Nu mai e nici un
secret de acum că am început să renovăm paradisul aproape pierdut de la
Ferendia, obiectele mai mari sau mai mici atinse de cei dragi care nu mai sunt
și pe care nu au apucat să le distrugă moartea, deportarea, comunismul. De
locul cu pricina are grijă Vasile, al cărui pseudonim virtual este omul nostru din Panama. El hrănește un
cățel și vreo câteva zeci de găini care au primit de curând un coteț mai falnic
și mai frumos decât vechea lor locuință galină. Clădit după model nemțesc de un
meșter și doi ucenici de-ai săi din Clopodia, cotețul cu pricina nu duce lipsă
de nimic: are patru cuibare, pod, fereastră și o curte împrejmuită complet, pe
o structură de lemn lăcuit. Găinile se pot delecta cu o iarbă ce crește veșnic cu condiția să o ude
Vasile cu apa fântânii adânci de 22 de metri. Iarba cu pricina nu poate fi scurmată,
rășchiată, scormonită de păsări, dat fiind că este protejată de mai multe cadre
de lemn acoperite cu plasă de sârmă cu ochiuri mici. Ci poate fi doar savurată, servită cu puținul,
spre alungarea plictiselii și foamei de către fiecare gallina domestica.
Ținând cont de
toate aceste detalii interesante, ce loc putea să fie mai potrivit atunci
pentru organizarea unui nou flashtasting în cel mai pur stil CDViN? Așa se face
că am luat niște vinuri cu noi, din vinotecă, din rezerva proprie, ale căror
nume nu ne vom osteni să le enumerăm aici, apoi ne-am suit în mașini, am
procurat niște carne de grătar și am pornit la drum, traversând de la nord la
sud câmpia bănățeană, peste Mureș și Bega și Timiș și chiar peste Bârzava, pe
lângă dealul vulcanic al Șumigului, prin locuri cu coline blânde de pe care
poți zări nu foarte îndepărtata Culă a Vârșețului și munții gri ai Sârbiei.
De fiecare dată
când ajungem acasă la Fere, Bombonel, cățelul salvat al casei, se bucură de
parcă l-ar vedea pe Dumnezeu. Sare pe poartă, șade în două labe cu botul strecurat
prin sârma porții și scheaună un salut iubitor. Și cum ai putea să nu-l iubești
atunci, chiar dacă e tânăr și prostuț și nu foarte bine educat, căci nu
răspunde la comenzi franțuzești și nici nu e de rasă princiară. Asta nu ne
împiedică să-l iubim însă ca pe Rita, pe Colț Alb ori ca pe altă celebritate
din amintirile și cărțile noastre.
Pe urmă, după ce
alergăm un pic cu Bombonel prin grădină, atât cât să ne umplem de păr și de
mirosul de acasă, ritualul continuă cu salutul omului din Panama, care primește
țigări, bere și toată recunoștința noastră.
Vasile însuși e o mare figură, un
personaj care a mai jucat cu ani în urmă în filmulețele noastre, la câte un
flashtasting cu știubei, umbrele și oițe. Dotat cu un zâmbet inconfundabil și
cu niște ochelari cu număr maxim de dioptrii, dar și cu câteva ticuri și
automatisme verbale care ne-ar lipsi teribil dacă nu ar fi de fiecare dată
uzitate, Vasile e una dintre cele mai optimiste ființe de pe lume. Ne spune
mereu că „situația e sub control”, că
„nu există nici o reținere”, că „nu ai de ce te necăji, că se rezolvă”,
iar când descoperă ceva uimitor, cum ar fi telefonul Samsung Galaxy S5, vreo
boxă cu wireless ori vreun alt gadget frumos colorat și cât se poate de sonor,
el exclamă: „¡Ay, șe lucru!”. Și o face cumva în spaniolă, cu „y” după
„A”, și nu cu „i”, căci a apucat să învețe această limbă într-o localitate
numită San Juan de Nu-știu-cum din țara lui Cervantes. Iar plăcerea utilizării semnelor de punctuație
cu susu-n jos este mai ales de partea povestitorului... Omul, Vasile, s-a aflat
mai mulți ani la rând în Spania, nu pentru cine știe ce lupte cu morile de
vânt, ci pentru a culege căpșuni și struguri și pentru alte munci agricole
plătite în euro. Poate de aceea se pricepe de minune să liniștească spiritele și
tristețile cu exclamația sa cosmopolită: „¡Tranquilo, hombre!”.
În acest peisaj
populat cu toate ființele și lucrurile familiare de la Fere am săvârșit
flashtasting-ul din cotețul de găini. Aveam cu toții ochelari fumurii și
zâmbete profesionale, Vasile a alungat norii iar Bombonel a alungat pisicile
vecinilor. A fost frumos, foarte frumos. Cocoșii cântau războinic, găinile ouau
pentru noi și pentru ședința foto câteva ouă filozofale, vinul a curs din
belșug sub soarele bănățean. Dan a avut grijă să regizeze un autoportret cu
pălărie de soare și pui pe creștet, Dani s-a ocupat de grătare, invitații au
degustat și băut mai multe vinuri apoi s-au întors pe la casele lor.
Când s-a înserat
de-a binelea, în virtutea unui mai vechi obicei al clubului, am efectuat mai
multe pictoriale cu noi înșine pe scara podului, pe treptele pe care altădată Muma
și Taica, Mama și Tatabun, ba chiar și Baba Lena suiau cotărițele cu cucuruz,
sacii de grâu ori poamele de pus la uscat pentru iarnă. Mi-am amintit astfel,
jucându-mă copilărește cu vinul și cu prietenii, de toți ai mei care nu mai
sunt, fiind deportați în ceruri de marele arhitect al lumii. Nu am făcut-o însă
cu tristețe, fiindcă știu bine că, așa cum există o constelație pentru fiecare
ființă ce merită să facă parte din univers, și paorii își au constelația lor,
strălucind îndepărtat într-un contur de spic, de fus ori de roată deasupra tuturor
destinelor noastre citadine.