Dorul de
ducă pescăresc nu seamănă în felul său cu alte doruri. El te poate duce, cu
toate riscurile 
vremurilor și ale peregrinării, departe de bârlogul citadin,
așa, vreo 900 de kilometri de drum și de mile marine, într-unul dintre cele mai
frumoase locuri de pe Pământ. Că nu degeaba este Delta Dunării rezervație a
biosferei și sit din patrimoniul UNESCO.
Plănuiam
de câteva luni bune această expediție împreună cu Gabi Mohaci, stăpânul
Zooland-ului de la
Sâmbăteni. Proiectul a fost încropit la un pahar de vin, la
un ștamplu de pălincă, ba în Cicir, ba la Sâmbăteni, ba pe malurile Mureșului,
cu ochii la bețele de pescuit. Și cum cu toții obișnuim să ne ținem de cuvânt,
așa cum am făcut și în 2017, când cu expediția la Capul
Nord, într-o bună zi de început de octombrie am pornit la drum. Am făcut-o în
microbuzul roșu al lui Gabi, un VW pe care tatăl său a avut grijă să-l facă
lună în interior și să-l ungă la exterior cu... ulei de măsline. 
Ca
membri ai expediției ni s-au alăturat amicul Ovi, pescar priceput, chiar
obsedat, și Sami, jandarmul 
blând al excursiei, la rândul său pescar abil la
toate stilurile acestui sport. Microbuzul s-a umplut cu bețele, cu momelile, cu
scaunele, cu bagajele, cu accesoriile, cu vinurile și tăriile noastre, așa,
vreo jumătate de tonă în plus față de cât v-ați imagina. E cale de vreo 850 de
kilometri, timp de zece ore și jumătate, de la Arad la Tulcea prin 
România
aproape lipsită de autostrăzi. Iar apoi trebuie să mai străbatem cu barca alte
22 de mile marine (40 km) până la Mila 23.
Cum
plecăm duminică pe la prânz, 
drumul e lung și presărat cu opriri pentru
necesități firești și nefirești, cum ar fi capturarea unui cucuruz de lapte bun
de momeală, golirea unui rând de beri, fotografierea Brașovului la crepuscul,
cina la Șura Dacilor în Poiana Brașov, coada de pe Valea Prahovei. Nu e de
mirare 
că am ajuns în parcarea Portului Tulcea-Aval cu câteva ore după miezul
nopții. După un somn mai mult sau mai puțin încălzit la sirocco-ul VW-ului, am
putut admira în lumina zorilor frumusețea portului și pe Sami cum prinde, la
prima lansare, un avat uriaș lângă o ambulanță fluvială. L-am mai văzut apoi pe
marele pescar cum aleargă de bucurie cu răpitorul în mână, ca un balerin cu
glugă și pantaloni matlasați, închipuind dansul peștelui absolut. După ce Sami
a mai prins un biban, am putut și noi să ne vedem de drum, după întâlnirea cu
Alex, veche cunoștință de-a lui Ovi și Gabi, gazdă și barcagiu de la Mila 23.
Așa că
am mutat jumătatea de tonă de bagaje plus jumătatea noastră de tonă pescărească
în barca de
nouă persoane, pornind cu viteză spre destinație. Vapoare și bărci,
soare și păsări și câte-o vită care se adapă în apele canalului Sulina. Sami,
care se află prima oară în Deltă, se bucură ca un copil, face 
selfie-uri,
vorbește la telefon cu ființele dragi de acasă, amplificând tuturor sentimentul
ăsta unic de libertate pe care-l dă călătoria pe apă. După o
oră și un sfert de voiaj cu
barca descoperită, în care am aflat, în frigul dimineții, cu vântul în față, că
pe apă nu e nicidecum la fel ca în mașină, am ajuns în sfârșit la Mila 23.
Parcările
sunt aici debarcadere, apuc să fotografiez locul unde se află casa
lui Patzaichin înainte ca Alex să tragă la mal și să descărcăm toate lucrurile.
Gazdele
noastre au casa la nici 30 de metri de debarcader. Alex, mezinul familiei, e
barcagiu și
amfitrion bun la toate. Știe canalele, lacurile, trecerile,
locurile de pescuit din zonă, fiind un foarte bun pescar la știucă, pe care o
ademenește cu linguri argintii și o capturează cu o lansetă de 2,40 m. Tatăl,
nea Vasile, tot un mare pescar, ne ajută să ducem lucrurile cu 
roaba. Își face
de lucru prin grădină printre tărtăcuțe scobite cu Câine rău înăuntru,
printre zarzavaturi, legume și verdețuri care ulterior se regăsesc în ciorbele
și mâncărurile lui Tanti Natașa (Natalia, în acte), stăpâna casei. Mama lui Alex
s-a dovedit a fi unul dintre master chef-ii
încă nedescoperiți ai Deltei, ea face cea mai bună ciorbă de pește din
lume, după cum gătește și cea mai 
bună ciorbă de perișoare din lume. Dacă nu mă
credeți pe cuvânt, nu aveți decât să străbateți și voi 900 de kilometri și mile
marine, dus-întors, ca să vă convingeți.
Aveam în
față șase zile de pescuit 
extatic, cu trezire de la 6 jumătate dimineața, cu
două reprize la spinning, dimineața și seara, cu pescuit staționar. Așa că am
pornit pe canale chiar de luni, pescuind de pe mal într-unul dintre puținele
locuri libere. Nu ne-am imaginat invazia asta de pescari, cu toate că parcarea
tulceană era plină de mașini din toate județele țării. După niște capturi de
caras și ciortani sub mărimea legală, după o ședință de spinning la toate
tipurile de răpitor soldată cu mai mult sau mai puțin succes, am plecat în căutarea
unui loc bun de momit, pe care să-l folosim la pescuit staționar în zilele și
nopțile următoare.
Lacurile
și canalele din jurul Milei 23 au nume cât se poate de haioase: Bogdaproste,
Trei Iezere,
Lighianca, Sfiștofca, Rădăcinos, La Amiază, Eracle, Căzănel. Apa
este foarte scăzută și plină de iarbă în care se ascund știuci vorace și pe
care plutesc păsări grațioase. În plauri te așteaptă surprize înaripate, câte o
păsărică viu colorată deranjată de spinning-ul la 
biban. Canalele și cănăluțele
sunt străbătute de modeștii pescari locali, dar și de cei veniți din toată
lumea, cu ambarcațiuni scumpe și echipamente la fel, cu câte un Beagle pe
punte, cu aere de mari domni sportivi care tulbură liniștea pură a Deltei.
În
primele zile am avut parte de o vreme superbă, cu răsărituri și apusuri de
soare unice, în culori de-a 
dreptul cosmogonice, rupte parcă din colecția
impersonală a Creatorului. Experiența în sine însă, nemijlocită și nepovestită
prin ochiul aparatului foto, rămâne inexprimabilă, asemenea unei călătorii
interioare, cu miză spirituală. Poate că uneori ne-am confundat cu plaurii, cu
păsările, cu cerul și cu vântul, cu apa și bibanii și ierburile care ascund
știuci și taina creării universului. Poate
că am devenit parte din toate acestea, molecule duse de boare, solzi de avat,
rădăcină de trestie, zbatere de aripă, ochi de codalb.
Între
două partide de pescuit și de visare, Tanti Natașa, o lipoveancă autentică, ne
ghiftuiește cu ce are
mai bun, iar parte din ingrediente sunt livrate chiar de
pescarii entuziaști care suntem. Între bunătățile inegalabile cu care ne-a
alintat se numără ciorba de perișoare din pește, marinata de pește, bruschetele
cu icre de avat, chifteluțele de pește, scrumbia cu cartofi prăjiți, șnițelele de biban,
ciorba de pește, castroanele cu raci, grătarul de pește, scordelea - piureul cu știucă,
ostropelul de 
somn și șalău, murăturile de tot felul, legumele proaspete,
clătitele cu dulceață de pepene, plăcinta cu brânză și stafide, smochinele însiropate.
Cam pe
miercuri, a început să se facă mai frig și vântul să ne pătrundă în oase. După
ce cu o seară în 
urmă, la lumina lanternelor, am luat cina chiar în locul de
pescuit staționar, incluzând o ciorbă de pește dumnezeiască (ciorba servită în imensitatea nocturnă a Deltei a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale aventurii noastre) și niște castroane
cu raci din care nu a mai rămas nimic, aveam să părăsim zona și să trecem la
spinning. Gabi și Sami, mai mult sau mai puțin inspirați, și-au petrecut
noaptea acolo, la foc, dormind pe scaun ori pe trestii tăiate și acumulând o răceală
latentă.
Pentru toți a fost și o ședință de birdwatching, imortalizată cu telefoanele și cu aparatul meu compact Canon Sx60. Pe lângă pelicanul solitar Goguță, a cărui
imagine mi-a fost oferită de Alex, am fotografiat păsări mai rare cum ar fi
codalbul, care este o acvilă a Deltei, apoi eretele de stuf – tot un răpitor,
precum și stârcul cenușiu. În plus, am pozat o mulțime de egrete, de lebede,
rațe, gâște, cormorani, pescăruși, ciori, stăncuțe și nu mai știu câte
zburătoare din alte specii comune sau necunoscute, toate surprinse în zbor ori
pe apă, din goana bărcii.
De la
Alex am aflat că există două specii de pelican în Deltă,
pelicanul comun și
pelicanul creț. Că pelicanii creți iernează aici, în vreme ce pelicanii comuni migrează în nordul Africii. Alex spune că aici
vântul bate șase luni pe an, ca apoi să bată încă șase luni pe an... E foarte
responsabil și e un ecologist convins, 
fiind supărat pe cei care păstrează
pește sub dimensiunile legale, pe cei care lasă gunoaie în urma lor, pe toți
necivilizații lumii care își fac vacanțele în Delta Dunării. De fiecare dată când trece cu
barca pe lângă pescari, încetinește pentru a nu-i deranja prea tare. Are o
colecție de fotografii făcute de el însuși cu aparatul profesional al unui
prieten. Între păsările surprinse, la o rezoluție uriașă, se numără codalbul și
pelicanii.
S-a
făcut joi, iar vântul care bate din nord s-a instaurat în partea asta de Deltă,
ca o presimțire, ca o
suflare friguroasă a iernii. Îți trebuie multe rânduri de
haine, ochelari de alpinist și voință de pescar să înfrunți în zori și la apus
vremea asta. Tusea și junghiul te 
pândesc, între două bucurii ale scoaterii
știucii din triplă. Dimineața începe cu spinning și continuă cu pescuit staționar. Vântul
arde obrajii și trece prin toate, prin trestii și corturi, prin haine și
bandane. Renunțăm și ne refugiem acasă la Tanti Natașa și Nea Vasile, cu gândul
la iarnă. Aici oricum se sărbătoresc de două ori și Crăciunul, și Anul Nou... Geamurile s-au aburit, caloriferele electrice sunt puse în 
funcțiune, lijanca, sistemul tradițional
de încălzire care include o vatră și patul de pe sobă, își face treaba. E timpul
poveștilor la gura sobei, însă doi dintre noi, pescari mai viteji, decid să mai
iasă o dată, după-amiaza, la pescuit.
Ceilalți
rămânem cu tanti Natașa, care deapănă amintiri. Spune de vremurile când satul
nu era îndiguit, 
cum apa ajungea până la pervaz și năruia locuințele. De vechea
casă, din curte, acum demolată, acoperită cu stuf, vopsită albastru, pe care o
pozau japonezii în anii '90. De unii care, la eclipsa de Soare din 1999, vroiau 
să
închirieze o barcă pentru scăpa de Potop, de sfârșitul lumii. Și dacă tot a venit frigul,
stăpâna casei își amintește de sauna cu pietre încălzite cu stuf care exista
cândva împreună cu casa veche, albastră, locul în care puteai să înfrunți cea mai grea
vreme și cele mai grele vremuri.
Tanti
Natașa era prietenă cu mama lui Patzaichin, bună gospodină, curată,
croitoreasa satului. Găsesc astfel o legătură directă, vie, cu cel 
care a fost Ivan Patzaichin, un nume uriaș în sportul românesc și în cel mondial. Mai spune că autoritățile nu se gândesc la
pescari, că îngrijesc doar căile mari de acces către mare. Dacă nu se
decolmatează lacurile, Delta va ajunge teren agricol, crede cu tărie tanti
Natașa. Tot ea povestește de vremurile când îngheța Dunărea și 
pescarii făceau
copci și puneau plase să aibă și carne pe iarnă. Tanti Natașa mai povestește de mama
ei care a prins vremurile grele când se mergea la biserică cu cizmele prin
noroaie. „Acum avem drumuri prin sat, magazine, pensiuni, iar viața mamei aproape că a trecut, supărarea ei e că trebuie să moară...”
Un vecin
cu pensiune comandă de două ori pe săptămână grupul Rusalka, pe care unii îl
numesc cor, 
iar alții trupă folk sau ansamblu folcloric, să cânte turiștilor.
Alți proprietari își sărbătoresc la rândul lor zilele de naștere. Membrii
formației, care include bărbați, femei și copii, sunt dotați cu tobă și
acordeon și îmbrăcați în costume tradiționale. Bărbații poartă rubașcă, iar
femeile rochiile subca și tiara numită kokoshnik. Îi 
pândesc seara când trec
prin fața casei lui tanti Natașa și le fac câte o poză precară la crepuscul.
Noroc cu Alex, care îmi trimite fotografii din anotimpuri cu lumină mai bună.
Am prins
pește mic în general, ciortan, mârlițe, biban, roșioare, carași, somotei,
babușcă. Cei mai mari 
au fost avații, campionul fiind Ovi, care a prins unii
uriași. Nu putem uita nici monstruosul avat prins de Sami în port la Tulcea,
dimineață 
devreme, la prima lansare. Barcagiul nostru s-a dovedit imbatabil la știucă. A avut însă în Gabi, altminteri dibace și la prinderea crapului și
avatului, un adversar redutabil. În ce mă privește, am prins destui ciortani,
bibani și destule știuci, dar mai ales am prins o lumină aparte pentru aparatul
foto, care este de fapt adevărata mea captură din Deltă.
Alex ne
arată filmări cu viscolul care lovește debarcaderul; când vin crivățul, zăpada
și frigul, Delta 
seamănă c-un ținut lacustru al morții pe care nici luntrașii
nu-l mai traversează, nici măcar în schimbul oricărui bănuț. Am văzut
multe debarcadere, spații de cazare, magazine cu clienți și am văzut destui
turiști pe frigul de octombrie, cu toții pescari. Și pe o doamnă care îl striga
pe Ovi: „Corneluș!”, din confuzie ori cu speranță, după numele celui cu care își petrecuse seara
anterioară...
Realizez
că m-am procopsit cu guturai de octombrie, de bănățean plimbat cu barca prin
Deltă. Vântul 
care bate din nord te îngheață, te arde, trece parcă prin tine.
Așa că ultimele două zile le petrec mai mult prin casă, cu mici ieșiri prin
sat. O dată o
iau pe jos pe mal în căutarea casei lui Patzaichin. Pontoane și setci, plase de
tot felul, lotci putrezite, pensiuni cochete, birturi prospere, bărci în viteză
pe Dunărea Veche, câini de rasă pe mal și turiști pescari. Unele pensiuni, dar
și căsuțele lipovenești 
sunt acoperite cu stuf. Acoperișurile seamănă izbitor cu cele ale spațiilor de cazare din Ungaria vecină, din preajma Dunării, de prin locurile pe unde m-am peregrinat în căutarea crapului suprem, cum ar fi Akasztó sau Szarvas...
Când
ajung la Centrul de Cultură Tradițională Ivan Patzaichin nu prea am ce să
pozez, un vecin îmi
arată casa campionului, o dărăpănătură care stă să se
năruie din clipă în clipă. Un panou de lemn mâncat de umezeală afișează poze și
declarații ale regretatului campion și, pe gard, văd imagini ale viitorului
Centru de Cultură Tradițională care va purta numele 
canoistului. Un ONG își
propune să îl ridice în anul care vine ca un centru social pentru copii și
comunitate, cuprinzând și un muzeu. Un câine blajin mă petrece cu privirea în
timp ce fotografiez toată această paragină în care simți, în octombrie,
asprimea iernii.
Altădată
plec către centrul satului și o iau pe dig până la pod. Câini de rasă pe la
pensiuni și prin bărci, 
haite de căței mai mult sau mai puțin vagabonzi prin
centru, și blânzi. Pescăruși oportuniști
care pescuiesc în dâra bărcilor. Casele tradiționale, albastre, modeste,
cuminți, șed între pensiuni moderne, 
cu mai multe etaje. La una dintre acestea
cântă grupul Rusalka, aud vocile de la câteva zeci de metri distanță. Pe
mal, pisici și căței, pe firele de curent – pescăruși, pe o potecă, un cuplu înlănțuit pare
că se împacă la căderea înserării. Mă
întorc acasă la Tanti Natașa și nea Vasile și-mi fac bagajele. Mâine e zi de
revenire la Arad, o oră și un pic cu barca lui Alex până la Tulcea și zece ore
jumate plus opririle până acasă. Băieții vor să zăbovim câta în Las Fierbinți
pentru o bere și alte efuziuni ca între fanii serialului, iar eu nu am nimic
împotrivă.
Întoarcere
cu convoaie militare, cu munții tociți, cu peisajul asiatic al Dobrogei, cu
morile de vânt ale
mileniului III. Trecem
pe lângă Dallas-ul și Turnul Eiffel ale Ialomiței, dar și pe la barul lui
Bobiță din Fierbinți-Târg, obiective turistice majore din județ. Seara luăm
cina la Hotel Bastion Sinaia, al 
cărui administrator este amicul lui Gabi.
Ajungem la Arad pe ploaie, după un drum lung ca o transă, pe Valea Prahovei și
pe scurta autostradă care începe la Sibiu. Acasă, ca o surpriză așteptată, aflu
de la Adina că guturaiul meu, care între timp a trecut, este demn de două
liniuțe pe testul rapid COVID. Și ce dacă? Am timp o săptămână să mă refugiez în pivniță și să scriu
aceste rânduri, care iată, se încheie acum...
Scurt istoric. Cu o populație de aproape 500 de
locuitori, în marea majoritate lipoveni, Mila 23 este un
sat aflat la jumătatea
distanței dintre Tulcea și Sulina. În preajma actualei vetre a așezării au fost
descoperite artefacte neolitice vechi de peste 6.000 de ani, din perioada
culturii Gumelnița. Numele satului actual, care ține de comuna Crișan, este
împrumutat de la marcajul naval din dreptul localității, care reprezintă
distanța de 23 de mile marine (aprox. 45 km) față de orașul Sulina (mila 0),
măsurată pe vechiul braț omonim al Dunării. Înainte ca Brațul Sulina să devină
navigabil, actualul sat era un punct cheie în transportul fluvial între mare și
Tulcea. Aflându-se la distanța pe care se vâslea o zi atât până la/ de la
Sulina, cât și până la/ de la Tulcea, majoritatea
bărcilor înnoptau la Mila 23.
Totuși, în felul său, de-a lungul timpului actuala și foarte noua Milă 23 a
fost o așezare... itinerantă, ale cărei vetre s-au schimbat în funcție de
vremuri. Până în anii '70, satul cuprindea mai multe cătune situate pe ambele
maluri ale brațului Sulina și ale altor canale, pe malul opus față de actualul
sat aflându-se zona numită Fântâna Dulce și mai departe, în aval de intersecția
cu canalul Eracle, se găsea așezarea cea 
mai mare, pe ambele maluri ale
brațului Sulina. După desecările începute la sfârșitul anilor '60, pescarii din
acele zone s-au mutat în preajma Milei 23, construindu-și case pe o platformă
înălțată artificial, alături de sinistrații inundațiilor din 1970 și 1975.
Fiecare proprietate însumează acolo până la 400 mp, în vreme ce, pe vechea vatră,
terenul alocat unei locuințe este de trei ori mai mare. Casele lipovenilor din Mila
23 sunt vopsite în albastru siniliu, o culoare cu virtuți
spirituale, dar și cu calități și alungătoare
de țânțari. La Mila 23 s-au născut câțiva mari
sportivi ai țării: canoiștii Ivan Patzaichin și Serghei Covaliov, caiacistele
Agafia Buhaev și Culina Popov. În sat există două ansambluri folclorice
lipovenești, Sinicika și Rusalka, care pot fi adesea urmărite în
timp ce cântă pentru proprietari și turiști pe la pensiunile din sat.
Despre rușii lipoveni.
În urma reformelor provocate în Biserica Rusă de Patriarhul Nikon după sinodul
din 1654 și a prigoanei din timpul domniei lui Petru cel Mare (1682-1725),
credincioșii de rit vechi au devenit pribegi, unii stabilindu-se în țări,
colonii și regiuni ale lumii ca Alaska, Austria, Canada, Japonia ș.a. O parte
dintre ei, fiind pescari de pe Don și Nipru, s-au stabilit la gurile Dunării.
După unii, numele lipovenilor ar proveni de 
la unul dintre conducătorii lor, Filip
Pustoviat (filipoveni – lipoveni). După alții, acest nume ar deriva din
rusescul lipa, care înseamnă tei, arbore din care sunt fabricate vâslele
lotcilor. Mai mult de două treimi din totalul minorității ruşilor lipoveni
trăiesc astăzi în Dobrogea, iar jumătate dintre aceștia – aproximativ 16.000 –
locuiesc în județul Tulcea. În Delta Dunării găsim doar trei sate cu populație
majoritară lipovenească: Mila 23,
Periprava şi Sfiştovca. Grupuri mici de lipoveni se află și în județele
Ialomița, Constanța și Brăila, dar și în Bucovina și Moldova. 
Calendarul
folosit de rușii lipoveni este cel iulian, slujbele religioase sunt oficiate în limba slavonă iar
crucea lor numără opt colțuri. Staroverii lipoveni își fac cruce cu două degete
(arătătorul şi degetul mijlociu), sugerând natura umană și divină a lui Isus
Hristos.
Rusalka. Termenul rusalka, un cuvânt
slav din care derivă 
românescul rusalcă, desemnează spirite ale apelor precum
zânele, nimfele, sirenele, demonii feminini de apă, care erau sărbătoriți, în
scopul îmbunării, în prima săptămână din iunie. În mitologia slavă, spiritele
malefice numite rusalki reprezintă sufletele unor fecioare înecate ori ale unor
copii care locuiesc în lacul în care au murit nebotezați. De o frumusețe temută
și respectată totodată, aceste spirite îmbracă forma celor mai secrete
dorinți masculine, încercând să-i ademenească pe tineri în apele unde
sălășluiesc, pentru a-i îneca sau tortura. Fiind active mai ales la început de
iunie, în această săptămână scăldatul este interzis. În folclorul românesc,
ielele devenite Rusalce sau Rusalii sunt sărbătorite duminica, la 50 de zile
după Paști.
Galerie foto: Aproape gourmet,
Apusuri și răsărituri, Campionii, Mila doi de lângă trei, Păsări, Pe drum, Prin Deltă, Rusalka, Tulcea cu pisici și avați
