Călătorie la Nădlac, în compania candorii şi a două vinuri de Recaş care au îmbătrânit frumos

Uneori, când ne săturăm de betoane, de rutină şi de ipocriziile marilor oraşe în care ne conservăm tristeţea, e suficient să rotim cheia în contactul maşinii pentru a evada în satul de acasă. Pretextul poate fi acela de a petrece o noapte alături de prieteni, în faţa ceaunului pus la foc mocnit, sub stelele până atunci neobservate. De a bea câteva vinuri bune, de a depăna planuri şi poveşti, de a mângâia un căţel sârmos, de a privi bobocii mamei, câmpul înverzit.
Asta am şi făcut, luând drumul Nădlacului, un orăşel de margine prin care obişnuiesc să treacă mulţi dintre cei care intră sau ies din ţară. Aveam în portbagaj două sticle de vin de Recaş, Shirazul Cocoş 2007, cel medaliat la Bruxelles, şi Rieslingul 2005 din gama La Putere. Şezuseră nişte ani în arcadele vinotecii şi m-am gândit să verific, alături de soţie şi de Titi&Clara, dacă au îmbătrânit frumos. Titi pusese deja la rece un Rozé de la Domeniile Viticole Franco-Române din Săhăteni şi-şi făcea de lucru prin curtea casei proaspăt renovate pe care o găseşti imediat cum intri în urbe, cam pe unde un mic întreprinzător a pus la vedere un panou pitoresc ce face reclamă salamului de Nădlac.
Era seară şi caniculă, aspersoarele funcţionau din plin, căţeii casei răsuflau iute, cu limba de-un cot, iar mâţele se zbenguiau prin jgheaburi. Titi avea de gând să pregătească o tocană de vită bine condimentată, însă înainte de a trece la fapte şi la degustarea de seară, am pornit într-o mică excursie la "sălaş", adică undeva la marginea oraşului, acolo unde locuieşte mama Clarei. După un drum iniţiatic, pe care încă n-am reuşit să-l învăţ pe de rost, Titi a parcat Opelul în faţa căsuţei cu bancă şi castan. Înăuntru, în curte, o forfotă nemaipomenită: câini şi mâţe de tot felul, doi berbecuţi, un cârd de curcani albi cât se poate de intrigaţi, nişte raţe ca de porţelan şi purcei agitaţi şi guiţători. În spatele curţii, un teren imens plin cu lucernă. Am mângâiat căţeii, am dat iarbă din palmă berbecuţilor, am pozat-o pe nepoţica mamei surâzând candid la Canon-ul curios. Nişte vecini cărau un munte de lemne cu roaba iar soarele apunea undeva în spatele caselor de peste drum, cufundând totul într-o toropitoare culoare roşiatică.
În casă am admirat colecţia de ulceluţe a mamei Clarei, am stat pe divane şi am scormonit amintiri din comunismul copilăriei, poveşti cu fetiţe cu fundiţe şi cordeluţe, detalii pe care copiii de azi nu le-ar mai putea înţelege. Şi am zâmbit dulce-amar, de la înălţimea înţelepciunii noastre cvadragenare.
De fapt, am fost foarte acasă printre toate orătăniile şi fierătăniile curţii, lângă cauciucurile tăiate din care beau raţele apă, printre găinaţ şi fân, printre florile rurale şi închizătorile ingenioase ale tuturor uşilor, sub nucii umbroşi ai casei. Când Titi a terminat de încărcat câteva lemne pentru focul ceaunului, ne-am întors la casa cea renovată, la confortul cu gazon, termopane şi frapieră al locuinţei de lângă panoul cu salam de Nădlac. Am străbătut străzile largi, austro-ungare, ale oraşului de graniţă, trecând pe lângă casele imense, de chiaburi şi mic-burghezi nădlăcani de azi şi de altădată, de oameni care n-au reuşit niciodată să fie săraci.
A urmat o noapte în tovărăşia căţeluşei cu nume de Cuvée, Charlotte, un superb pui de ciobănesc de Bucovina, dar şi a vinurilor de Recaş. Rozé-ul ne-a răcorit, Rieslingul a fost minunat, iar Shirazul excepţional. Charlotte rodea smochinul curţii, se bălăcea în apa ligheanului şi-n... nisip, trăgea de orice, de urechile setterului Risa şi ale fox terrierului Foxy, stârnind mieunături jalnice şi mârâituri ferme, şi apuca orice, deget, sfoară sau şiret, intra în câte o căldare din şoprul vechi, încă nedemolat, chinuind pisoii negri cu chip de drac adolescent. Şi asta încontinuu, încontinuu, până la epuizarea finală care o făcea să doarmă prăbuşită pe betonul încă fierbinte al terasei. În acest timp, tocana se desăvârşea la foc mic, condimentată generos şi frăgezită cu vin de Titi, care o mesteca încet, cu un aer cât se poate de profesional. Tot degustând ori sorbind vinul din pahare, nu ne-am dat seama că s-a făcut ora 3. A urmat o masă fabuloasă, cu căţei adormiţi la picioare, cu stele fără nume deasupra noastră, şi o dulce oboseală ne-a cuprins apoi pe toţi, trimiţându-ne la culcare.
A doua zi, Yaris-ul mic şi nervos ne-a dus acasă, tăind câmpia de-a lungul Mureşului, prin Pecica şi pe lângă Carrefour, printre halele industriale ale Aradului. Ne-am amintit că Silviu zburase în Canada, că toţi ceilalţi prieteni "vestici" rămăseseră şi ei departe, şi totuşi mult mai aproape, în Nădlacul, Timişoara şi Bucureştiul lor. Aveau să treacă două-trei săptămâni până să ne strângem din nou în jurul mesei de degustare. Silviu a călătorit în Lumea Nouă pentru a-şi vedea sora, pentru a poza Niagara şi pentru a vizita, ca un demn membru al clubului Vestik, câte o cramă impecabilă de lângă Toronto. Şi pentru a cumpăra un Ice Wine pentru noi, cei de acasă, îmbogăţind astfel, în continuare, substanţa blogului şi a degustărilor viitoare.