sâmbătă, 9 aprilie 2011

De la Florenţa la Urlaţi, despre o anume licoare, despre nuanţele infinite, dar şi despre DELETE


Poate părea surprinzător, dar întreaga poveste a blogului de faţă este de fapt povestea unei convertiri. Am ajuns să cunosc vinul în urma unei iniţieri. Nu, nu a fost vreun guru la mijloc, nici nu e vorba de vreun şaman amestecător de tanini, ci de oameni obişnuiţi, nu neapărat mai culţi decât mine, în mod sigur şi paradoxal nu mai pasionaţi decât mine, care m-au ajutat să-mi redescopăr simţurile. Iar eu am luat într-atât de serios întreaga tărăşenie încât am ajuns chiar să-mi construiesc o vinotecă şi să scriu mai ales despre asta. Despre o licoare, despre nuanţele ei infinite. Întreaga experienţă m-a mânat peste tot, m-a dus la Florenţa şi la Urlaţi, la Budapesta şi la Miniş, în Valea Călugărească şi la Vârşeţ, la Veneţia şi Săhăteni, în Eger şi Recaş şi aşa mai departe şi aşa mai departe.
Mi-am construit vinoteca în urma unui desen făcut în joacă pe o hârtie, pe vremea când n-aveam bani şi nici speranţă, pe când încă mai circulam cu Dacia într-o navetă aparent fără de sfârşit între aceleaşi două puncte ale existenţei mele. Mânat de noua pasiune, mi-am ajutat părintele octogenar să planteze câteva sute de butaşi de vie şi alte câteva sute de pomi în grădina copilăriei, din cea mai pură plăcere a înrădăcinării şi a creşterii.
Pe drumul vinului am întâlnit o mulţime de oameni interesanţi dar şi o mulţime de oameni proşti. Ca-n viaţă, ca-n oricare alt domeniu, ca-n oricare alveolă a existenţei. Am dat de profesionişti şi de maeştri, dar şi de cabotini şi amatori cu aere, de zgârie-brânză şi de generoşi autentici, de creatori geniali şi de indivizi mercantili, de toate speţele, de la domnii cu sânge albastru la trepăduşii proletari. Unii m-au întâmpinat cu ospitalitate, nici acum nu ştiu de ce, o fi din cauza scrisului, o fi în virtutea unui program care implică pe toată lumea. Mi-au cumpărat bilet de avion, m-au plimbat în SUV-uri, m-au cazat la cinci stele. Alţii, în schimb, mi-au pus bilet de intrare, au pretins să plătesc pentru onoarea de a scrie despre ei. Câţiva s-au pierdut pe drumul dintre acţiune publicitară, amiciţie şi meschinărie, încetând să mai existe pentru mine.
Am întâlnit nobleţe şi vulgaritate, mitici şi baroni, noroi şi asfalt de autostradă, cenuşă şi diamant. M-am plimbat pe aleile marii industrii multinaţionale a vinului, dar şi printre butoaiele nespălate ale unor prea mici producători, am trecut cu un salt de la masa de degustare la taraba din târg, de la paharul de cristal la plasticul unifolosibil. Am văzut, pe la degustări de provincie, atâta snobism şi atâtea ifose cât nu poate să încapă un roman întreg despre mentalitate şi postcomunism, însă am avut şi şansa să întâlnesc câţiva prieteni unici, măreţi în meserie.
În general, incultura nu poate naşte vinuri mari, după cum oamenii neinteresanţi nu sunt în stare să creeze vinuri remarcabile. M-am îndrăgostit în feluri anume de Toscana, dar şi de Dealu Mare. De-a lungul a zeci de călătorii am descoperit câteva puncte strategice pe colinele cu vii, la câteva sute de metri deasupra lumii, locuri din care totul se vede mai limpede, mai clar, printre lujerii tuturor recoltelor viitoare.
Nu am câştigat nici un ban din toate acestea, doar am scris cu patimă despre ceea ce mi-a plăcut şi despre ceea ce m-a oripilat. Nu am tăiat nici o chitanţă, nu am completat nici o factură, deşi am fost tentat de câteva ori să scriu vreo poezie pe cotorul cu fişe contabile.
Am întâlnit snobi care nu cumpără vin decât dacă costă de la 50 de euro în sus sticla. Pentru fiecare înfumurat se găseşte însă mereu şi un comerciant pe măsură. Mie mi se par însă mult mai interesanţi, mai adevăraţi truditorii, creatorii, oenologii, bachuşii podgoriilor. Într-un anume fel, deşi pare improbabil, multe dintre aceste personaje în carne şi oase de care vorbesc aici au ajuns să fiinţeze datorită cuvintelor, şi nu a existenţei lor propriu-zise.
Am pătruns în hrube, am degustat vinuri la cisternă, sticlă, baric, BIB şi pet, dar şi la pahar de plastic pe la festivaluri ieftine cu miros de mici şi pui la rotisor. Oamenii m-au primit în casele lor, m-au ospătat, mi-au spus vechi poveşti de familie, m-au plimbat prin bătrâne conace în paragină şi m-au lăsat să le fotografiez bunicii din pozele sepia, care şed cuminţi în album, m-au lăsat să pătrund în viaţa lor fără să ceară nimic în schimb. Alţii, mai pragmatici, oameni de vin despre care am scris, m-au tratat ca pe un simplu consumator, urmărind mereu acelaşi lucru: să le cumpăr vinul şi atât.
Am fost pe la festivaluri la care, se ştie, toţi participanţii iau premii, chiar dacă multe vinuri sunt proaste şi unele pahare nu sunt tocmai spălate, dar şi prin hoteluri de lux în care totul era insuportabil de impecabil. M-am plimbat cu paharul într-un săculeţ atârnat de gât, pe sub simboluri corvine, la umbra palatelor regale şi a statuilor de prinţi eliberatori. Am văzut cum aceleaşi metehne bântuie ţările acestui colţ de Europă: vinuri proaste vândute în sticle care poartă doar eticheta premiilor de altădată, vinuri care trebuie doar să dea impresia că au fost create pentru împăratul, când de fapt sunt făcute pentru tot satul.
Cu bucurie şi uimire, am fost chiar pe la o cramă de acasă alături de care funcţionează o casă de copii, am întâlnit o doamnă care îngrijeşte şi via, şi orfanii, dar am zărit şi umbra cornută a unui sfânt al viei, semn că aproape orice sfinţenie îşi are rămăşiţa ei de îndoială şi numai stăpânul soarelui şi al umbrei îi ştie adevărata măsură. De-a lungul voiajelor am întâlnit şi filantropi, şi zgârciţi, într-o lume în care se face simţită tot mai puternic discordia concurenţei, duritatea luptei pentru supravieţuire. Pe piaţă.
În câteva rânduri am descoperit vinuri mari despre care nu ştie nimeni nimic. Şi mulţi oameni mici care vor rămâne pentru vecie anodini. Am inaugurat şi câte o casă nouă, în faţa unor ceaune uriaşe, înconjurat de înserare şi mânji care pasc pe nişte dealuri încă netăiate de autostrăzi, dar am sărbătorit cu vin şi o clinică veterinară cu căţei mai veseli ori mai trişti, cu mâţe convalescente şi cu vreo bufniţă cu aripă de titan deasupra altei bufniţe fără de aripi.
Aş putea spune că lumea vinului românesc e o mare neînţelegere, o amestecătură pestriţă de vechi şi nou, de multinaţională şi mutpreamicăîntreprindere, de boieri şi mujici, de castele retrocedate şi IAS-uri totuşi eterne. Cu stupoare, am întâlnit nişte bizari directori de vânzări care aveau impresia că vinul pe care îl vând e o operă de artă în faţa căreia consumatorii trebuie să se prosterneze iar bloggerii să înalţe ode. În plus, am făcut cunoştinţă şi cu tot felul de sales manageri care considerau că clienţii sunt cei care trebuie să-i sune mereu, să le caute vinurile, şi nu ei trebuie să facă în aşa fel încât vinul să ajungă la cei care îl cumpără. Am văzut şi comercianţi care, pe la degustările promoţionale, sorbeau din ochi înghiţiturile invitaţilor, socotind cât pierd la fiecare pahar.
Va trebui să mă credeţi pe cuvânt, toate se petrec aievea, nu e nici o exagerare la mijloc. Nu, nu în Toscana, nu în Burgundia, nici măcar în Dealu Mare, ci prin judeţe cu pretenţii ale României, cu aere occidentale, dar care sunt de fapt nişte provincii ale provinciei. Acolo micul întreprinzător din sfera vinului consideră reclama nu ca pe adevăratul suflet al comerţului, ci drept o cheltuială inutilă ori mai rău, drept un instrument de şantaj mediatic. Acest mod de a privi lucrurile vine direct din comunism ori, din păcate, de şi mai departe, dintr-o sărăcie ancestrală, materială dar în primul rând mentală.
De aceea, uneori, când mi se face lehamite, ca să alung gândul care îmi spune să dau DELETE tuturor cuvintelor şi tuturor postărilor, îmi duc motanul în vinotecă şi caut atunci o altă formă de expresie, o altă formulă de blog. Şi felul în care el toarce, clipind cu ochii săi plini de înţelegere în care se oglindesc arcadele cu vin, îmi stârneşte încă un zâmbet creator.

7 comentarii:

  1. Încă o dată, Maestre, jos pălăria! Tare frumos ai scris acest post și mult adevăr ai turnat într-ânsul. Mă bucur că te-am cunoscut și că lucrurile despre care scrii rezonează și aici, la mine-n suflet, cu tot atâta admirație, sau, după caz, atâta revoltă. Trag nădejde că tot ceea ce facem și zicem când ne dăm expresie pasiunii noastre pentru vin nu va fi o pierdere de timp și o inutilă încleștare cu propriii neuroni, atâta timp măcar cât reușim, măcar între noi, să ne calibrăm trăirile și să ne deschidem, reciproc, apetitul pentru noi și noi descoperiri cu paharul în mână.

    Răzvan

    RăspundețiȘtergere
  2. Maestre Pivnicer, ţi-am furat ceva din podgorie, să nu zici că nu ţi-am zis( e pe blogul meu, la vedere),...da' nu m-am putut abţine... Sunt ,,furată''la rândul meu de farmecul blogului tău( pot să vă tutuiesc?)...

    RăspundețiȘtergere
  3. Dragă Răzvan, îţi răspund târziu, sper însă că nu şi tardiv. Mă gândesc, chiar ştiu asta în adâncul gândurilor, că scrisul şi vinul nu vor fi niciodată expresii ale pierderii de vreme, că sunt cumva dincolo de vreme, că poartă în sine adevăruri culturale şi genetice. Viaţa lor, a conlocuirii lor, poate fi uneori fragilă, poate sta chiar sub semnul delete-ului. Aşa a vrut pesemne singurul Maestru de la care le-am învăţat şi noi pe toate şi care, înainte de a căpăta vreun chip didactic, de dascăl înălbit de ani la vreo catedră de vapori, şade în primul rând înlăuntrul nostru. Atunci când nu poate primi chip, veşminte şi diapazon, ia forma cuvintelor şi a muzicii şi alte forme armonice care păstrează în ele însele capriciul ironiei protectoare dar şi pe cel al supărării autodistructive. Şi spune şi tu atunci, cum poţi să faci trafic din asta, cum poţi face trafic cu asta?

    RăspundețiȘtergere
  4. Stimată duduie de la începutul lumii, adică a blogului pământesc, chiar dacă furtul nu e cel mai original şi originar dintre păcate, fiind totuşi şi astfel în acelaşi timp, iacă, dau dovadă de îngăduinţă şi emit acum, pe loc, un decret de graţiere. Şi da, tutuirea e bună, e o formă mai directă de comunicare, mai de breaslă. Stau şi mă întreb cine şi cui i-o fi rostit primul "tu" de pe lume. Şi dacă nu cumva ţinea într-o mână un pahar de vin iar în cealaltă o frunză de viţă-de-vie, în timp ce făcea asta...

    RăspundețiȘtergere
  5. Atunci, de la atâta îngăduinţă cu care mi-a(ţ)i răsplătit sinceritatea mărturisirii, sunt a doua oară fermecată.:) Să recapitulăm: te preţuiesc pentru măiestria oenologiei despre care îmi doresc multe a învăţa şi în al doilea rând pentru farmecul postărilor. Nu ştiam că pivnicerii pot fi aşa de rafinaţi povestitori.

    Pe scurt, nu ştiu dacă vei putea învăţa ceva de la mine despre literatură( îţi pot oferi sugestii de mesaje pe etichete cel mult, hihihi), dar eu de la tine, sigur.

    RăspundețiȘtergere
  6. N-am cuvinte. E prima oara cand aterizez pe aici; adevaruri descrise in cea mai frumoasa nota posibila.
    Nu cred ca am fost de multe ori asa impresionat de un text.

    RăspundețiȘtergere
  7. Hello, Berbecutio. Mă bucur de aterizarea ta, din turnul de control urmăresc pistele cuvintelor şi traficul rar al aparatelor de zbor pe acest aeroport înconjurat de vii şi baricuri. Cumva, şi eu mă ocup cu zborul, în căutarea unor adevăruri mai mult sau mai puţin contondente la aterizare. Folosesc baloane cu heliu, deltaplane şi sfârleze de care îmi agăţ fiinţa, iar uneori sunt plin de juliturile trezirii la realitate, după câte un crash previzibil. Şi numai cuvintele şi mesajele prietenilor mai vechi sau mai noi mă ajută să-mi iau un nou şfung, să decolez din nou de pe aeroportul în al cărui terminal conversăm acum, între două zboruri cu destinaţie nu neapărat cunoscută.

    RăspundețiȘtergere