vineri, 21 octombrie 2011

Proiect sumar de oeno-paradis pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi

Poate nu aţi observat, ocupaţi cu grijile supravieţuirii, cu rutina zilnică a respiraţiei, că plouă şi drumurile sunt mai lungi, că toamna iar îneacă sufletul în fum. E vremea să mă ascund în cochilie, în underground, să citesc etichete de vin, să ascult sunetul ploii, să fac mărturisiri despre lucruri greu de înţeles, ca o muzică improvizată ce nu şi-a epuizat şirul de imagini.
Am tras o linie peste toate cele din urmă, o graniţă numai de mine ştiută între amintirile recente şi scenariile viitoare. Înlăuntrul singurătăţii motanii dorm pe caloriferele calde, vinurile îmbătrânesc neatinse şi chiar nimic nu tulbură intimitatea ascunzişului urban. În afară, totul e un amestec de întâmplări şi lansări, de lucruri care se cuvin ori nu se cuvin, de atingeri pure şi întinări voluntare, de sincerităţi trecătoare şi minciuni eterne.
Citesc un roman al cărui erou îşi aşteaptă într-o celulă execuţia, cu gândul zburând la aventuri morale în Congo, Irlanda şi Amazonia. Din când în când fac inventarul vinurilor nedestupate: M1, 3 Hectare, Drăgaica... Afară, într-un parc central, arădenii fac gălăgie în faţa unor scene cu politicieni şi formaţii populare, pe lângă tarabe cu fum, ţâmpi şi vinuri prea dulci. Cică e un festival. Mie însă mi s-a făcut dor de Florenţa, de străzile altora, de mările altora, de Mediterana şi campanile, de legăminte şi suveniruri de pe Ponte Vecchio. În ultima vreme n-am mai ieşit însă dincolo de linia orizontului, drumurile au fost scurte şi precise, iar mâinile au reparat obiecte, refuzând să mai scrie cuvinte, să mai apese tastaturi, să mai deseneze în aer mişcări elaborate de salut.
Am înşurubat nişte prize şi nişte becuri şi lumina din ele, am cârpit acoperişuri, am privit de sus geometriile satului natal, biserica şi plaţurile, verdele încă viu de octombrie. În minte am tot felul de proiecte, de paradisuri terestre pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi. În gând am şi plantat mai multe mii de fire de vie din soiuri nobile, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Chardonnay, Sauvignon Blanc, cumpărând câteva plaţuri în jurul casei, defrişând pomii bătrâni ai grădinilor părăsite, punând în loc lăstari şi mlădiţe. Iar casa părintească am transformat-o pe dată în destinaţie de vacanţă şi chiar de weekend, pentru cei care vor să evadeze din jungla de asfalt. Mai văd undeva prin fundoanea grădinii o baltă cu crapi şi sălcii plângătoare, cu insule şi luntre, cu caraşi aurii sclipind nevăzuţi într-un adânc cuminte, vernil. Şi pe voi, puţinii mei cititori de pretutindeni, la o masă cu decantoare şi frapiere.
Cât trebuie să treacă însă de la gând la concret, de la idee la întruparea sa? De câţi bani, de câtă voinţă şi încăpăţânare e nevoie, de câţi meşteri imperfecţi şi uşor beţivi, de câte drumuri şi câtă sudoare?
Mai văd acolo, în punctul acela distinctiv numit Ferendia, în pixelul înlărgibil de pe Google Satelit, o minicramă şi mulţi prieteni cu mâinile cufundate în boabe de struguri şi must. O fac în timp ce urc pe acoperişul coşcovit al grajdului centenar, crăpând ţiglele străvechi, punând olane pe coamele slăbite şi mortar şi amprentele mâinii de orăşean. Toată construcţia aduce cu un peşte bătrân, anistoric, cu un leviatan îmblânzit, cu o balenă cu cocoaşă eşuată pe o colină bănăţeană, la o margine de ţară cu climă blândă şi oameni trişti. Eu şed deasupra ei şi oarecum deasupra lucrurilor, ca un inginer de vise, renovând totul, aşa cum prelucrezi cu un program sofisticat chipurile străbunicilor din pozele îngălbenite, purtând ridurile trecerii, ştampila nevăzută a războaielor şi durerilor trecutului.
În rest, simt că va fi bine. Mai am nevoie doar de cineva care să-mi procure via şi să mă înveţe totul. Să sap, să semăn, să tai, să leg, să întind, să storc, să fermentez, să degust, să mă îmbăt şi altfel decât în cuvinte.
Există acolo, în locul şi timpul de care vă vorbesc aici, chiar şi o pivniţă. Oamenii locului îi spun podrum, împrumutând termenul sârbesc. Podrumul e acum un loc umed, inundat şi mucegăit, în care şed sacii de cartofi şi morcovi în nisip şi rădăcini de hrean şi sticle cu păianjeni şi tot felul de recipiente cărora nu li s-a găsit încă o destinaţie. Eu am şi înlocuit deja pe planşetă uşile putrezite cu nişte porţi ţintuite, desenând arcadele vinotecii viitoare. Ba am şi săpat până la talpa fundaţiei, spărgând cu picamerul cimentul grosier, umplând golul cu balastru şi izolaţii de tot felul, potrivind o gresie de culoare caldă, aşezând în arcade sticle de la Recaş, Oprişor, SERVE, Basilescu, Enira şi Prince Ştirbey, ba chiar şi unele purtând marca proprie, pe ani. 2023, 2024, 2025 şi aşa mai departe. Ori poate că sunt prea optimist înşirând aceşti ani, proiectând vii şi baricuri şi recolte imaginare.
Dacă nu, dacă greşesc, dacă totul e o utopie, îmi place totuşi să povestesc despre ea. Ştiu că fiecare e înlănţuit, captiv între limitele propriului job, ale unor ritmuri zilnice, ale unor reguli care trebuie respectate. De aceea îmi permit să evadez de unul singur pentru fiecare dintre noi, cu ajutorul cuvintelor. Aşa că trasez în podrum, peste morcovi şi sfeclă roşie, arcade şi lumini de vinotecă, sticle cu embleme nobiliare în relief, butoiaşe cu nume aproape ungureşti, pahare şi tirbuşoane şi termometre care măsoară temperatura acestei imaginaţii. Am pavat şi curtea, am plantat şi gazonul, am montat burlanele şi săpat rigolele. Dacă totul merge bine şi nici o crăpătură nu se va mai insinua o vreme pe zidurile casei, mă gândesc să invit acolo şi nişte conţi şi nişte prinţi din lumea vinului. Să vorbim de centrul viticol Tirol, să ne simţim cu toţii aproape tirolezi, să organizăm flashtasting-uri în cele mai bizare locuri, să simţim că trăim cu adevărat.
Când se termină cuvintele, aud iarăşi sunetul ploii şi spleen-ul oraşului chezaro-crăiesc. E de ajuns să urc cele câteva trepte care mă despart de lumea exterioară, de muchiile tăioase ale realităţii, ca să înţeleg distanţele dintre obiecte şi reprezentarea lor. Sau mai exact, pe cele dintre reprezentare şi obiectele care încă n-au fost create. Şi-atunci mă văd nevoit să pun capăt poveştii, chiar dacă-mi spun, în sinea mea, că nu va trece prea multă vreme până când mă voi întoarce din nou la planşetă.

5 comentarii:

  1. Frumoase ganduri Pivnicerule ! Mai trebuie sa ai timp, rabdare si pasiune. Bani si prieteni dispusi la munca voluntara o sa gasesti pe parcurs.
    Cu un mic impuls vei putea schimba si etichetele : 2013, 2014, 2015. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Cred că tu, Florin, eşti optimistul de serviciu virtual. Eu m-am încărcat deja cu sentimentul stăruitor al facerii, cu credinţa că, o dată rostite, cuvintele pot crea lumi şi chiar lumea. În cazul de faţă, lumea particulară de la Ferendia, lumea de la nr. 242, trebuie doar redesenată. Şi impulsul, bobârnacul de care vorbeşti, nu-mi dă pace. Mă şi duc prin piaţă să caut vie şi pomi. Şi gropile sunt în curs de săpare. Aşa că 2013 şi 2014 sigur nu merg pe etichetă, însă 2015 poate... Mai vedem. Or mai curge multe postări până atunci.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sper sa fie cat mai multe impulsuri pana la final.
    Si butasii nu trebuie cautati prin piete, sunt prea multi speculanti; specilaistii stau pe la statiuni si sunt mai ieftini.
    Putem vorbi mai multe in particular.
    Doua maini si cateva ganduri stau la dispozitie (si la propriu si la figurat). :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Scrie-mi, te rog, pe vali.zestrean@gmail.com şi dă-mi un nr. de telefon, o modalitate de contact. Sunt foarte receptiv la propunerile tale, mai ales ca ai experimentat si tu, dacă bine-mi-amintesc, plantarea de viţă nobilă.

    RăspundețiȘtergere
  5. sper ca nu a ajuns la spam ... raspunsul meu. :)

    RăspundețiȘtergere