Flashtasting aventuros cu Mari V la 2.000 de metri, într-o imensă frapieră carpatină

 
Povestea de iarnă pe care vreau să v­-o spun aici are legătură cu vinul, cu muntele, cu zăpada și cu gheața. Și cu bunul meu prieten Dan ale cărui idei îmi tulbură de obicei liniștea domestică și mă teleportează pe toate meridianele lumii, cu scopul precis de a alunga plictisul și a îmblânzi fericirea, în toate formele ei povestibile. 
De mult nu am mai avut ocazia să săvârșim un wine flashtasting în adevăratul sens al cuvântului, adică într-un decor aparte, cu oameni șui, cu vin de top și scenariu năstrușnic. De data aceasta, Dan a propus să ducem vinul la înălțime, într-un hotel de gheață, la 2.000 de metri altitudine, și cum era să mă opun la un asemenea proiect tipic clubului nostru de entuziaști? Așa se face că într-o zi de duminică am luat drumul Sibiului în patru, dar nu în Loganul globetrotter și nu împreună cu Mihaiul nostru inconfundabil (prins cu treburi multinaționale ce nu sufereau concedii ori amânare), ci cu o roșie dar cuminte Toyota Corolla, alături de Pivniceră, de Dan și de mezinul Dani, venit în vacanță oenologică tocmai de la Groningen. 

 

La Sibiu urma să facem joncțiunea cu Mari V, somelierul anului trecut în România și proaspătă laureată a CDViN pentru contribuția sa la promovarea vinului românesc. Acum însă ea aducea cu sine niște spumante italiene de la Foss Marai în sticle magnum, numai bune să fie destupate la peste 2.000 de metri înălțime, într-un cadru cu vârfuri înzăpezite, cu Cabana Bâlea Lac, cu igluuri, hotel și biserică de gheață, cu turiști care se dau cu sania fericiți.

Ne-am bucurat de drumul spre unul dintre cele mai îngrijite orașe ale Transilvaniei, cu porțiunile sale de autostradă, cu ninsoarea de pe dealurile Făgetului, cu Carpații întrezăriți din goana mașinii. În orașul președintelui am ajuns către seară, pe polei, bucurându-ne de fulgii căzuți pe față și de o plimbare de douăzeci de minute de la hotel până la restaurant. Am avut parte de o cină excelentă la Crama sibiană, local recomandat de recepționerul hotelului, în compania unor vinuri ale casei din gama Caloian de la Crama Oprișor, dar și a unui superb Shiraz din gama La Cetate a aceleiași crame.

Sibiul are ceva bruegelian. Văzut un pic de sus, cu turlele bisericilor sale, cu păsările în zbor, cu oamenii alunecând pe pojghița iernii, pare o pânză medievală creată de un pictor inspirat în sute de ani de exersare a pensulei. Am trăit această senzație de la fereastra Hotelului Roberts, înainte să coborâm și să o luăm pe Mari V de la Hilton, după o frumoasă aventură auto prin oraș și pe la ieșirea spre Păltiniș, plină de sensuri unice, de lucrări și de panouri indicatoare care nu duc niciunde ori duc către căi închise.

 

Mari V adusese două prețioase magnumuri, de 1,5 și 3 litri, iar noi am pornit apoi spre Cârțișoara și spre Cabana Bâlea Cascadă, locul de unde urma să luăm telecabina spre Bâlea Lac și hotelul de gheață. E drum de vreo 50 de minute, puțin circulat, care urcă sinuos prin pădure pe ultimii 10-15 kilometri, către râvnita destinație. Echipați cu ochelari de soare, cu căciuli cu urechiușe, cu țoale și încălțări de munte și cu o groază de aparate foto, am suit la telecabină. În hol, un mic Moș Crăciun întârziat în februarie a pozat alături de Dan și de două spumante Foss Marai pentru club și pentru eternitate. Apoi am suit în cușca aceea roșie cu Coca-Cola pe dânsa, ușile s-au închis și am început să alunecăm în sus pe cabluri, într-un peisaj de vis pe care am încercat să-l imortalizăm prin geamurile zgâriate. Spumantele și Mari V au fost vedetele extrem de fotogenice ale acestei călătorii de cinci-zece minute pe deasupra brazilor, stâncilor, refugiilor înghețate și Transfăgărășanului, acum o dâră albă conturată ici și colo de balustradele ce se chinuie să răzbată din zăpadă. Acolo sus, pe cablurile înghețate, suspendat în dreptul celor mai înalți munți din România, simți cu adevărat că trăiești și te bucuri de fiecare secundă a acestei experiențe care face ca sângele să-ți curgă mai repede în vine. De curând s-au produs niște avalanșe pe versanții la care privim și au fost temerari prinși de zăpadă și salvați ca prin minune. Asta ne spune pilotul telecabinei când tocmai ajungem sus, în satul de gheață de lângă Cabana Bâlea Lac. 

 

Ce peisaj în urmă, cu soare și nouri și ceață deasupra lumii pământene și linii paralele de oțel care leagă cerul și pământul, susul și josul, muntele și câmpia! Lumina e bună, pătrundem în hotelul de gheață gata de flashtasting. Construcția e impresionantă, ogivală, are fotolii reci în hol și camere cu paturi de gheață, toate cu sculpuri reprezentând simbolurile zodiacale. La capătul holului, un bar de gheață ne întâmpină cu familiare frigorifice de bere și Coca-Cola, cu însemnele pe care nu ne-am dorit neapărat să le regăsim în vârful ăsta de munte. Altfel, e frumos, chiar foarte frumos, fotografiem magnumurile și statuile, ba chiar și pe noi înșine, prin paturi, pe sub pături mițoase, în posturi comice, vorbind cu damele de gheață ori călare pe berbecii albi ce par destul de fragili. Suntem de fapt într-o imensă frapieră, între unele dintre cele mai înalte piscuri din Carpați și ne răcim aici pe noi înșine și două spumante Foss Marai, sub ochii digitali ai aparatelor foto. Mari V deschide ceremonios sticla de 1,5 litri și săvârșim acum flashtasting-ul cu plăcere, râzând, pozând și vorbind de toate, cu accent de Italia, de Cavnic ori de Ferendia, după caz.

 

Ieșim din hotel și intrăm în igluuri și în biserică. Lăcașul are amvon, altar și un imens Crist de gheață, ba și o cină de taină bine întruchipată de aceiași sculptori pricepuți. Afară, o imensă cruce de gheață tronează la baza unei șei muntoase străbătute de cețuri, de nori și din când în când de lumina blândă a Domnului. O privim în timp ce traversăm pârtia pe care alunecă în sănii niște părinți și niște copii veseli și gălăgioși, îndreptându-ne spre Cabana Bâlea Lac cu scopul precis de a lua prânzul. În cabană, am servit niște porții fabuloase de vânat și ne-am bucurat de un excelent Prince Matei 2008 de la Vinarte. Apoi s-a făcut puțină înserare, am pornit spre stația telecabinei, pozând o vulpe în căutare de hrană și apusul aproape albastru. Am așteptat, mai mult sau mai puțin cuminți, ora cinci, a plecării, cufundați în fotolii comode, cu ochii la țurțuri, la videoclipurile laptopului și la stânca aceea cu chip de primată ori de strămoș uman, situată în dreapta cablurilor telecabinei.

 

Întoarcerea pe cabluri a fost la fel de spectaculoasă, am respectat instrucțiunile stricte care spuneau că îmbrâncinarea e interzisă, am călătorit alături de o butelie înghețată, de ultimul magnum rămas și de niște plase cu cartofi, prin ceața tot mai densă care se lăsa la poalele munților. La Bâlea Cascadă am ajuns aproape pe întuneric, copleșiți de experiența flashtasting-ului și cuprinși de o ușoară oboseală turistică. Nu mai contează amănuntul că lăsasem pozițiile mașinii aprinse și că bateria era moartă, în condițiile în care uitasem cablurile și cheile mecanice în Yarisul de acasă. Nu am găsit nici un șofer și nici un cabanier care să dețină prețioasele cabluri în stare să încarce bateria de la o altă mașină. După o încercare nereușită de pornire de-a lungul a mai mulți kilometri, ne-am bucurat de un drum inițiatic de o oră jumătate prin pădure într-un întuneric fără de mașini, cu aer tare și brazi enigmatici. Mari V a fost salvată de la îngheț, alături de o parte a grupului, de un prieten venit de la Sibiu, iar restul grupului s-a întors în oraș, împreună cu Corolla, la bordul unei platforme. La sediul firmei de tractări a durat 30 de secunde să pornim mașina și să o luăm spre hotel, unde am ajuns cu întârziere de vreo două ore. Asta însă nu ne-a împiedicat să luăm o excelentă cină în centru, la Kulinarium, în compania celor mai dragi ființe, a mai multor sticle de Crâmpoșie 2012 de la Prince Știrbey și a unui clasic cupaj de Cabernet Sauvignon și Merlot de la Corcova. 

 

La întoarcere, a treia zi, am găsit de cuviință să trecem prin Timișoara, pentru a lua masa la Restaurantul Karageorge al prietenului Mladen. Piața Unirii arată de parcă ar fi fost bombardată, noi am fotografiat graffiti și saci cu piatră cubică și noroiul în care se oglindesc siluetele domului. Apoi am servit cea mai bună pleșkavița din lume, pleșkavița kajmac, gătită ȧ la Karageorge, cu un pahar din excelentul vin roșu al casei, punând astfel capăt ultimelor peripeții oenogastronomice prin Banatul și Transilvania de acasă. Și, vorba graffiti-ului de pe zidurile unei cazarme transformate în facultate de arhitectură, după toate aceste extaziante trăiri de clipă, „Je ne regrette rien”...

 

 Galerie foto: Sibiu, Telecabina, Ice Hotel, Vario