Vacanță de septembrie prin România de asfalt, de vin și de apă

 
A fost un septembrie minunat. De o expoziție la care am lucrat cu anii, de niște vizite la crame și de puțină mare am avut nevoie ca să ne dăm seama de asta. Și n-am ajuns să înșirăm încă toate cuvintele, toate poveștile din pricina unor călătorii, degustări, experimentări parcă fără sfârșit prin România de asfalt, de vin și de apă.
Adevărul e că nu ratăm nici un prilej de voiaj, de degustare ori de expoziție. E  de ajuns să-i vină lui Dan o idee trăsnită ca eu să mă enervez previzibil dar creativ, și Zoli s-o și croiască în lemn, PAL ori PFL în fabrica lui de mobilă dar mai ales de vise de la marginea Aradului. Acum lui Dan i-a cășunat să strângem toată munca noastră într-un singur loc: fotografii, podgorii în miniatură traversate de trenulețe cu chipul lui Lucky Motanul, picturi în vin, bijuterii de culoarea licorii preferate, obiecte îmbrăcate în dopuri, sticle transformate în lămpi ale lui Aladin și vinuri, multe vinuri, de la prietenii de pretutindeni. 

 

Mi-am petrecut vara selectând poze, tăind etichete, lipind autocolante și mi-a făcut o imensă plăcere,

sentiment care urmează firesc enervării. În ziua cea mare, vântul ne-a răsturnat pozele și ne-a distrus soclurile, standul a fost luat pe sus și transformat în drapele, norii erau gata-gata să aducă ploaia. Însă totul s-a liniștit în cele câteva ore în care sute de oameni au putut să vadă și să guste un pic din modul nostru de viață, de reverie, de creație, în Podgoria Artelor. Fără un mic ajutor din partea prietenilor, care în cazul de față s-au numit Zoli și Raluca, Tina și Andrei, Gabi, Herbert, Mariana, Cătălin, și fără alții pe care nu apuc să-i pomenesc aici, nimic nu ar fi fost însă posibil. Seara, am strâns  totul în jumătate de oră, am umplut un garaj cu mai marile sau mai micile noastre obiecte de artă și ne-am pregătit de o vacanță ce începea a doua zi dimineață.

 

Aveam trei invitații de onorat și cel puțin o vizită la cramă de făcut în câteva zile. După un nou flashtasting pe autostradă, Dan și Mihai au petrecut la București,

la patru ace, o seară superbă în compania patronului cramei Liliac. Și-au pus și i-au pus lui Herr Alfred Beck papioane cu etichetele cramei, au fost ospătați cu bunătățile unui mare chef și s-au bucurat la superlativ de clipă. Noi, ceilalți, Vali și Adina, Andrei și Tina și Zoli și Raluca, ne-am reunit în aceeași seară la Edel House, o excelentă pensiune din Râșnov pe care o recomandăm tuturor călătorilor prin România. Andrei a avut grijă să aducă cu sine o boxă Marshall ultimul răcnet, așa încât ne-am delectat, via bluetooth, ca într-un vis în dormitorul bunicii, cu jazz-ul familiar de acasă. A doua zi am aterizat la Mizil, unde am avut la dispoziție un întreg hotel pentru noi înșine, cu prilejul zilei Cramei Viile Metamorfosis.

 

Acolo, la cramă, ne-am reunit cu Dan și Mihai, am pus alte papioane cu dop și etichete  noilor noastre

gazde: Marchizul Piero Antinori, președintele Giancorrado Ulrich, oenologii Renzo Cotarella și Fiorenzo Rista, Alfred Binder și alții, distrându-ne de minune sub amenințarea ploii și a vântului. Ba am săvârșit și o ședință foto cu Dan la costum pe post de Karl Lagerfeld într-o turmă de oi ce păștea cuminte iarba generoasă a Vadului Săpat. Seara – reuniune de grup vestic în apartamentul prezidențial din Mizil, muzică la boxa Marshall, efuziuni, ciocolată, facebook, întreaga tevatură din care se compune viața noastră de jurnaliști și boemi voiajori. Au fost oricum mai mult de o sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, am băut Pinot Noir antinorian, am privit ploaia și am ascultat vântul care răscolea acoperișurile acestei lumi precare, ne-am tratat sufletele cu Ella Fitzgerald și Amos Wilburn. A doua zi ne așteptau Marea, Dobrogea, Vinul altor plăceri.

Ploaia și frigul Mizilului încă nu ajunseseră la Murfatlar pe când poposeam la popasul omonim care aparține lui Nelu Vlădoi, viticultor de clasă din podgoria dobrogeană. Am dormit pe ritmurile unei muzici de botez la pensiunea Fântânița și a doua zi am luat drumul Mamaiei, ca să ne întoarcem la Siminoc pentru o plimbare în vie și pentru o prelungă degustare cu vreo cinsprezece vinuri, asortate cu pastramă, cu cârnați și cu ospitalitatea caldă a familiei Vlădoi. Prietenii noștri Zoli, Raluca, Andrei și Tina, dar și Mihai, vestic clasic al dormitorului bunicii, erau nevoiți să plece a doua zi spre casă din motiv de job, de duminică, de corporație, de școală, de weekend care nu poate fi prelungit în lipsa unei magii ori nebunii.

Am simțit tristețea despărțirii într-o zi ploioasă, cu nisip alungat pe alei, cu valuri enorme, cu

presimțirea sfârșitului de sezon. Ei aveau de parcurs 800 de kilometri, noi așteptam soarele de septembrie. În trei, am tot scris, am alungat norii, am colportat pe facebook știri vizuale cu meduze, cai lângă măsuța de degustare a lui Zoli, pescăruși în picaj, valuri și vapoare încețoșate. Ba am și bătut la o miuță pe nisip niște salvamari care ne-au acceptat provocarea. Am mai găsit de cuviință să pozăm o mâță extrem de fotogenică pe fundal marin cu Dan și umbrele de soare. Între două bronzări, am mai dat fuga la Constanța, La Mal, pentru niște homar și niște rosé de Vinarte la fel de irezistibil.

Ca și cum nu vizitasem destule crame, restaurante, pensiuni, am

căutat și găsit Clos des Colombes, un mic domeniu îngrijit de o franțuzoaică având rădăcini românești. IAS-ul e acum Clos, e pensiune, vinurile se străduiesc să devină la fel de interesante precum amfitrioana, crama are o pivniță nebănuită, totul se barichează, desciorchinătorul e de lemn, ecologia iese la vedere, o sperietoare alungă cu zgomot, printr-un tun legat la butelie, graurii

flămânzi ai Dobrogei. Din vie se vede minaretul comunei 23 August, biserica imensă a unei mănăstiri și un măgar care paște iarba la umbra unei clădiri străvechi, lângă o Dacie părăsită. Se disting și hotelurile stațiunii Olimp printre ciorchinii de Merlot și Viognier, dar noi o luăm către Neptun pentru o baie în mare și o reîntâlnire cu o mai veche prietenă, la restaurantul de pe lac cu chelneri amabili și nuferi și gâște hrănite cu pâine la lăsarea nopții.

N-am mai fi plecat. Marea Neagră e superbă în septembrie, mai caldă decât lumea, valurile te înalță și

te cufundă în spumă, Aradul e la fel de îndepărtat precum Budapesta, Viena ori Praga. Aveam meci însă, de old boys, la Timișoara, în Freidorf, cu echipa numită Buni Cool. Și o invitație la Bata, pentru un festival al vânătorii, cu șoimi și ulii și corbi dresați și vin premium la standul care imită dormitorul bunicii. Și iată-ne On the Road Again, pe autostrada Soarelui, la Edel House, de-a lungul Carpaților, pe asfalt, către capătul nostru vestic de țară.

C-am luat bătaie cu 5-3 și c-am privit ploaia continuă în ochii infiniți ai unui șoim nu are ori poate că are tot atâta importanță precum sfârșitul unei etape de drum. O luăm de la capăt de-acum în odăile lui Nagymama, cu gândul către Merano și Ferendia, spre noua destinație a devenirii noastre.
 

Galerie foto: Autostrada, Clos des Colombes, Domeniul Vlădoi, Expoziția, Liliac, Mare, Mizil, Viile Metamorfosis