Paprikaš, nu papricaș, în mica Croație din Banat

Când prietena noastră Romana Rista, bine cunoscută drept Fata care gătește cu flori,  ne-a invitat la Festivalul culinar tradițional croat Karaševski Paprikaš din satul cărășean Vodnic, nu m-am gândit că această deplasare va fi ceva mai lungă decât prevăd atlasele geografice, ghidurile culinare și gps-urile afective care ghidează un bănățean pe dragele căi ale Carașului.

 

O asemenea călătorie este deopotrivă una istorică, etnografică și lingvistică, te trimite pe lungi cărări de documentare, așa încât, atunci când savurezi gustul papricașului de oaie carașovan, trebuie să cutreieri în oglindă și prin Croația, prin Kosovo și prin Bosnia, ba unele drumuri controversate te pot duce și prin Italia și chiar peste ocean, în Statele Unite. Căci după cum există o etnie croată în România, tot așa ființează și o interesantă, fabuloasă comunitate românească în Republica Hrvatska, ale cărei ramificații se întind în lumea largă...

Povestea începe însă la un ceaun în care fierbe o specialitate unică în România, cea a papricașului de berbecuț, la care se pricep de minune carașovenii, parte a comunității croate din România. După Google Maps, e cale de 170 de kilometri din Arad până la Vodnic, adică trec două ore și 20 de minute până să ajungem în acest sat de lângă Reșița, populat majoritar de croați, în care se organizează de niște ani încoace un festival culinar al papricașului tradițional, specific acestei etnii. Dacă ne gândim însă că trebuie să îl luăm și pe Dan din Timișoara, sigur facem mai mult, așa, vreo două ore și trei sferturi.

 Tuspatru vestici abia așteptam să o revedem pe Romana Rista, ambasador culinar și membră în juriu, și să degustăm ceva papricaș, ceva răchie și toată atmosfera de sărbătoare din Banatul submontan. De-a lungul anilor, ne-am mai dedat la agape rurale, cum ar fi Festivalul Răchiei de la Săcălaz și Festivalul Vânătorilor de la Bata, dar și la o jurizare de vinuri și pălinci ale Asociației Grădinarilor Româno-Slovaci din Nădlac. Ba chiar am vizitat și un uriaș târg agricol din Slovenia, AGRA, cu mascote, pleșkavița, Refošk și kürtőskalács. După cum am participat și la o extraordinară vânătoare de trufe, soldată cu niște risotto la ceaun undeva lângă Valea Verde Retreat din satul Cund. 

Cu atâtea amintiri în suflet, pe site-uri, pe blog și pe paginile de facebook, am făcut într-o suflare drumul, pe la Șag, Voiteg, Deta și Moravița, prin Jamu Mare, Lățunaș, Grădinari etc. Un peisaj de acasă, cu coline, pâraie și sălcii, cu moși și babe la drum, în zi de duminică, cu căruțe pe șosea și câte un biciclist de la oraș, pedalând în căutarea sănătății. 

În Vodnic ne așteaptă înghesuiala de rigoare, cu sute de mașini parcate pe dreapta, așa încât facem slalom printre oameni și ceaune, găsind în cele din urmă un loc de parcare pe o stradă lăturalnică. Case îngrijite, mașini scumpe, găini de ipsos și flori pe balcoane, satul ăsta e o așezare prosperă. La colț de stradă, mai multe babe și tanti-uri șed pe scaune privind la festivalul care se desfășoară la câteva sute de metri de casele lor. E animație, chiar hărmălaie, în aer plutesc arome convingătoare, sute de oameni șed înșirați de-a lungul tarabelor cu bunătăți aflate în dreptul echipelor culinare care își dispută marele premiu. 

La rândul lor, acestea sunt înșirate de-a lungul pârâiașului care curge într-o imensă rigolă a străzii principale. Pe Romana o reperăm în mulțime, fiind inconfundabila membră a juriului grație căreia ne aflăm și noi aici. 

Sunt nouă echipe culinare, din tot atâtea localități în care trăiesc comunități croate: Carașova, Clocotici, Iabalcea, Lupac, Nermed, Rafnic, Recaș, Tirol și Vodnic. Mai cu lemne, mai cu butelie, ceaunele dau în clocot, linguroaiele și polonicele își fac treaba, poți gusta răchii și vin la standuri, ba și clise și șonci, cu câta pită, cu câta brânză, cu câta ceapă. Pe noi Romana ne dispune la o masă proprie, unde avem parte de cea mai bună tratație: bere și țuici de vișine, cireșe și miere, plăcintă tradițională cu brânză, mezeluri de la Biblioteca de afumături din Reșița. Asta după ce l-am cunoscut pe Petru Lugojan, gazdă bună, sufletul festivalului, de felul său localnic și vicepreședinte al Uniunii Croaților din România. UCR este principalul organizator, alături de ARC (Asociația Românilor din Republica Croația), a cărei președintă, Alina Dobrescu, s-a dovedit un supervizor atent al juriului, din care au făcut parte Petru Lugojan, Romana Rista, Radu Anderca și Claudiu Uzoni.

În timp ce papricașurile se desăvârșesc în ceaunele lor, o formație populară zice niște hore, oamenii locului râd, chiuie și dansează, tinerii orășeni cu ochelari de soare fac selfie-uri, copiii se joacă la pârâu cu bățul, cățeii prind din aer câte o bucată de slană... E frumos, e ca la Merano: Dan se pozează cu broanca și cu clopul tradițional carașovan, curge băutura, juriul se întrunește pentru marea degustare. Este o jurizare în orb, secretarul uniuniii aduce castroanele cu papricaș, jurații dezbat și notează în intimitate, în casa lui Petru Lugojan. 

În final, Carașova iese câștigătoare, fiind urmată de satul cărășean Tirol, vecin cu așezarea mea natală, Ferendia. Motiv de mândrie și prilej de amintire pentru Pivnicerul din mine, dat fiind că baronul Jakob Kripp, proprietar al Cramei Știrbey, aflând că m-am născut în vecinătatea acestei localități colonizate de austrieci, mi-a spus că sunt aproape... tirolez. Se întâmpla în urmă cu 11 ani, în saloanele Corinthia Grand Hotel din Budapesta, la una dintre edițiile festivalului VinCE. 

Am avut privilegiul să gustăm și noi două dintre papricașurile de pe podium, notând maxim, hors concours, creația culinară a echipei din Carașova. După anunțarea premiilor și discursurile de rigoare, am salutat gazdele și pe prietena noastră jurat, pornind către casă via Ferendia. Pe drum am pozat niște faze la un meci de fotbal jucat pe terenul din Jamu Mare, apoi  am cumpărat niște Pepsi în Ferendia, unde am poposit la casa părintească pentru a hrăni în plus găinile și pe cățelul Ferry.

În mașină, având șofer și fiind bine dispus, încep o scurtă documentare virtuală despre croații de la noi și românii de la ei. Cercetarea se prelungește apoi și în fața computerului de la Arad, numeroase fiind căile de studiu provocate de papricașul carașovan. Iată ce a ieșit:

 

 

Papricaș, paprikás, paprikáš, paprikaš. Prietena noastră Romana Ristea ne-a deslușit câteva dintre tainele papricașului. Astfel, dacă pentru românii bănățeni, papricașul înseamnă o fiertură complexă, elaborată din carne de pui, de cocoș ori de găină bătrână, dacă în comunitatea maghiară paprikás-ul bine condimentat e servit cu găluște, iar în cea slovacă paprikáš-ul  e cu cartofi și tărhană, în cazul carașovenilor, specialitatea paprikaš se identifică obligatoriu cu oaia, cu mielul, cu berbecuțul. Este o mâncare de sărbătoare, potrivită pentru nunți și pentru hramurile bisericilor. Se face tradițional în cazan de fontă, la foc lent. Ceapa folosită este călită în grăsime de porc ori cu ulei de dovleac, legumele folosite, țelina și păstârnacul, morcovii, se călesc la rândul lor, carnea utilizată este cea a mielului de toamnă (batal). Paprikaš-ul se îngroașă cu boia,  specificitatea este dată de faptul că la final este dres cu rântaș de făină cu ou. Alte ingrediente specifice sunt ciupercile de pădure, între care crăițele.

Croații din România. Croații s-au stabilit pe actualul teritoriu al României în trei valuri. Carașovenii au venit în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, în localități precum Carașova, Clocotici, Lupac, Iabalcea, Nermed, Rafnic, Vodnic. O altă comunitate croată s-a stabilit la Recaș și în Lipova în secolul al XVI-lea, iar cel de-al treilea grup, format din familii nobile care au primit pământ în Banat, s-a stabilit la Checea și Cenei la începutul veacului al XIX-lea. Și în satul cărășean Tirol, întemeiat în 1812 de coloniști austrieci, există azi o foarte restrânsă comunitate croată. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, această etnie număra pe teritoriul românesc cca 10.000 de suflete. Carașovenii, asemenea celorlate grupuri croate din țara noastră, sunt de religie catolică. Ei vorbesc un subdialect  al dialectului Torlak, întâlnit în zone din Kosovo, Bulgaria și Macedonia. Potrivit recensământului din 2002, 6.786 de persoane s-au declarat de etnie croată. Conform datelor actuale oferite de UCR, numărul lor a scăzut la 3.500. Croații sunt reprezentați de un deputat în Parlamentul României. Cei mai mulți dintre carașoveni au dublă cetățenie, comunitatea fiind vizitată în anii din urmă de trei președinți ai Croației.

 

Românii din Croația. Comunitatea românească propriu-zisă, una dintre cele 22 de minorități din Croaţia, e alcătuită majoritar din cetăţeni români care s-au stabilit acolo după revoluție. Acesteia i se adaugă și două grupuri românofone, comunitatea lingvistică istroromână și cea a băieșilor. Românii locuiesc în cantoanele Osijek-Baranja, Istria, Medimurje, Primorje-Gorski Kotar și în capitală, la Zagreb. Ei sunt reprezentați de Asociația Românilor din Republica Croația, înființată la Zagreb în 2017.

Singura ramură catolică a poporului român. Istroromânii, care își spun rumâri, se găsesc în vestul Croației, în câteva localități din Peninsula Istria. Potrivit unor istorici italieni, ei ar fi urmașii unor veterani din legiunile romane care au colonizat Peninsula Istria. Prezența lor acolo este atestată la sfârșitul secolului al X-lea, în cartea De administrando Imperio a lui Constantin al VII-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit, fiind descriși drept oameni care ei înșiși își spun romani, deși nu provin din Cetatea Eternă. Există istorici români care susțin însă că istroromânii provin din Munții Apuseni și ar fi ajuns în Istria în urmă cu șase veacuri, după ce o epidemie de ciumă ar fi distrus populația peninsulei. Istroromânii sunt menționați de predicatorul și cronicarul carmelit Ireneo della Croce în lucrarea sa „Historia antica e moderna, sacra e profana de la città de Trieste” publicată în anul 1698. Până în secolul al XIX-lea, pe insulele Krk (Veglia) şi Cres (Cherso) din Marea Adriatică au locuit numeroși istroromâni, ulterior aceștia fiind asimilaţi complet. După primul război mondial, Istria a devenit parte a Italiei, numele principalei așezări de istroromâni, Susnjevica, fiind schimbat în Valdarsa. Andrea Glavina, dascăl educat în România, a devenit liderul comunității istroromâne, publicând Calendar lu Rumen din Istria, prima carte în graiul acesteia. După venirea lui Tito la putere și crearea Republicii Populare Federative Iugoslavia, în 1946 a avut loc o mare migrație istriană, de 300.000 de oameni, italieni, croați, sloveni și istroromâni. Singura școală istroromână, care funcționase doar între anii 1921-1925, a devenit școală italiană. În ultimul secol numărul istroromânilor a scăzut de la 10.000 la 300. Un recensământ oficial din 2001 consemnează doar 48 de vorbitori de istroromână în Istria. Există o diaspora istroromână la Trieste, una relativ numeroasă, de 500 de membri, în Statele Unite, alte câteva zeci de membri ai acestei comunități românofone găsindu-se în Australia, Canada și Noua Zeelandă. Deși ameninţaţi cu dispariţia, cei numiți vlahi de localnici și ciribiri de filologi încearcă încă să-și păstreze identitatea lingvistică. La Trieste a luat ființă în 1994 Asociația Andrea Glavina, al cărei scop este salvarea comunității și a limbii istroromâne. Dialectul istroromân a fost inclus de UNESCO în Cartea Roşie a limbilor în pericol, fiind inclus în Croația în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate.

 

Băieși sau rudari. Băieșii reprezintă o minoritate romă vorbitoare a limbii române, își spun rudari și sunt răspândiți în România, Bulgaria, Serbia, Bosnia și Herțegovina, Croația, Ungaria, Slovacia. Sunt pomeniți ca țigani care extrag aurul din nisipul râurilor din Transilvania (contele Marsigli, sfârșitul sec. al XVII-lea), ca țigani aurari în Descriptio Moldaviae (1714) a lui Dimitrie Cantemir, ca romi lingurari care vara se ocupă cu extragerea aurului (preotul luteran Samuel Augustini Ab Hortis, sec. al XVIII-lea), ca aurari și lingurari într-o lucrare a lui Mihail Kogălniceanu (1837), fiind considerați cei mai civilizați dintre romi. În Croația s-au stabilit în secolul al XVII-lea, potrivit unor surse, respectiv la sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit altora. Cei mai mulți trăiesc în cantoanele Međimurje şi Baranja. Se deosebesc după varietatea lingvistică a limbii române vorbite: graiul ardelean, graiul muntean din Baranja şi graiul muntean ludăresc. Vorbesc un grai arhaic românesc, care a împrumutat multe cuvinte croate. În Croația se estimează că trăiesc 10-20.000 de băieși.

 

Mari nume istroromâne. Între personalitățile de origine istroromână se numără Matei Vlăhici/ Matthias_Flacius Illyricus (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul al XVI-lea, colaborator al lui Martin Luther, Andrei/Andrea Glavina (1885-1925), fondatorul și conducătorul, în anii ‘20 ai secolului trecut, al școlii „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, scriitorul și jurnalistul de limbă croată și italiană Ezio Mestrovich (1941-2003).

 

Nicolae Teslea versus Nikola Tesla. În ultimii ani, o controversă aprinsă umple paginile virtuale, cea referitoare la originile istroromâne ale lui Nikola Tesla. Născut în Imperiul Austriac, în satul Smilijan de pe actualul teritoriu al Croației, genialul inventator era etnic sârb, așa cum arată toate sursele oficiale. Diferite publicații de limbă română, în virtutea unui copy-paste bine încetățenit în practica jurnalistică actuală, îl dau drept istroromân pe Tesla, ca fiu al preotului ortodox  Milutin Teslea, și susțin că tatăl său ar fi provenit dintr-o familie de grăniceri ai imperiului austro-ungar și că numele acestuia ar fi fost inițial Drăghici, ulterior înlocuit de porecla Teslea, după unealta specifică meseriei de dulgher, transmisă în familie... O altă variantă legată de originile lui Nikola Tesla este avansată într-un articol în limba engleză publicat de diplomatul Radu Homescu sub titlul 1970: Dialogue with Henri Coanda; 1976: At the Space Museum in Washington, în vol. 2. nr. 4/2010 al INCAS Bulletin, jurnalul trimestrial al Institutului Național de Cercetare Aerospațială din România „Elie Carafoli” care apare sub egida Academiei Române. Potrivit autorului, în dialogul său cu Henri Coandă, savantul român ar fi afirmat că se afla în relații bune cu Nikola Tesla și că numele tatălui său ar fi fost în realitate Teslea, derivat din cuvântul „teslă”, care în română reprezintă o unealtă de dulgherie. Henri Coandă ar mai fi susținut că tatăl inventatorului ar fi fost român sau vlah și că, potrivit spuselor lui Nikola Tesla, vorbea limba română cu un puternic accent bănățean, moștenire lingvistică din partea familiei sale care s-ar fi mutat în Croația din Banatul Sârbesc. În schimb, nici Nikola Tesla, nici mama acestuia, sârboaică stabilită tot în Croația, nu vorbeau defel limba română.

 

Imnul istroromânilor. Roma, Roma i mama noastră /noi Romani rămânem/ Romania i sara noastră /tot un sang-avem /nu suntem siguri pe lume/ si'nea avem frați/ Italiani cu mare lume/ mâna cu noi dați /ca să fim frate și frate/ cum a dat Dumnezeu/ să trăim până la moarte/ eu și tu și tu și eu.

 

Galerie foto: Festival, Juriul, Pe drum, Vestici, Vodnic