La Gura Infernului, pe ritm de fado, cu Mircea Eliade, Carol al II-lea, Cristiano Ronaldo și Loți Moldovan

Suntem lisabonezi de o noapte și-o zi. După ritualul de dimineață cu cafea L'Or și cu câte o portocală, după alte ședințe foto cu avioane și tramvaie, chemăm un Uber să ne ducă la Estoril. În cea de-a șaptea zi a euro-călătoriei noastre, înainte de a merge la Cascais pentru întâlnirea cu un vechi amic, am ales acest oraș din pricini istorice: Estoril a fost în urmă cu mulți ani locul de exil al unor regi și șefi de stat, între care Carol al II-lea al României. Alături de el, aici s-au refugiat și amiralul Horthy al Ungariei, dar și Don Juan de Bourbon, moștenitorul tronului Spaniei, și regele Umberto al II-lea al Italiei. Noi căutăm, însă, vila în care a locuit în ultimii ani de viață regele României. 

Un uberist simpatic, brazilian, ne scoate la autostradă și ne duce în jumătate de oră la Estoril, prilej pentru Dan să provoace o interesantă discuție despre fotbal. Șoferul ne lasă în centru, lângă cazinoul uriaș care a fost cumpărat de investitori chinezi. O ploaie venită din senin ne obligă să ne refugiem într-un mic magazin de lângă o benzinărie și apoi într-o cafenea din apropiere, unde servim niște cafea și trei excelente pasteis de nata. 

Vila regelui se află pe Rua do Alentejo, la vreo zece minute de mers pe jos de locul unde ne lăsase uberistul. Drumul în pantă ne duce de-a lungul parcului din fața cazinoului, acolo unde au oprit mai multe autocare din care se revarsă grupuri de școlari conduse de profesori grijulii. Ajungem la reședința regelui suind o stradă îngustă și cam abruptă, străjuită de flori și de pini uriași. 

Fotografiem emoționați vila regală printre barele de fier ale porții. Nu ne rămâne timp de efuziuni și nici de vizită prin Condomínio Privado Rei Carol, așa încât chemăm un alt Uber să ne ducă la Cascais pentru întâlnirea cu Loți Moldovan, vechi coleg de Forum Studențesc stabilit în anii ‘90 în SUA și care s-a mutat de vreun an în Portugalia. Loți ne recuperează după vreo zece minute din parcarea mall-ului din Cascais și ne duce, de-a lungul țărmului, la cel mai vestic punct al continentului european, Cabo da Roca. Amicul nostru conduce nervos,  pe drumul șerpuit, un Audi roșu cu șapte viteze. Ajungem rapid la destinație, parcarea e plină de mașini și autocare, pozăm și ne pozăm în toate felurile, inclusiv în selfie. Aici se termină Europa și începe cântecul de fado, o jale a așteptării cu ochii la nesfârșirea Atlanticului. Loți ne duce apoi pe o plajă superbă situată în apropierea casei sale, Praia do Guincho. Lasă mașina în nisip și noi o luăm pe jos pe o cale de lemn care duce la o imensă dună de nisip, Duna da Cresmina, și apoi la plajă.

Se văd pânzele a doi surferi care-și încearcă norocul în valurile atlantice. Cum urcăm duna, dintr-un anumit unghi, peisajul pare saharian. Apa oceanului e foarte rece, aproape ostilă, steagul roșu a fost înălțat, până și temerarii în costume de neopren trebuie să renunțe la plăcerea lor de a călări valurile. După ședința foto și video de rigoare, Loți ne mai duce în două locuri: la vila în construcție a lui Cristiano Ronaldo, fotbalist aproape miliardar, și la Boca do Inferno, obiectiv turistic din zonă. Viitoarea casă a starului portughez e de fapt un bloc imens care se tot construiește de niște ani, chiar acum macaraua se rotește deasupra uriașei clădiri de zeci de milioane de euro și tot acum o camionetă cu materiale de construcție pătrunde în incinta șantierului.

De la intrarea în acest viitor paradis rezidențial sărim direct în Gura Infernului, un loc unde oceanul a săpat o cavernă în faleză, iar valurile se izbesc cu putere de stânci. Sunt mulți turiști și aici, e foarte greu să găsești acel peisaj gol și pur, fără chinezi așezați la coadă.

 


După ședința de fotografie și contemplare, a venit vremea despărțirii, Loți pornește spre casă, iar noi
către restaurant. Soarele arde la 20 de grade precum în miezul verii, abia ajungem la restaurantul Baía do Peixe, unde un chelner uriaș, arhetipal, ne servește trei spectaculoase porții de caracatiță. Atât de spectaculoase încât sunt pozate și de niște clienți nordici de la masa alăturată. Restaurantul are terasă cu vedere la ocean, totul e minunat aici: mâncarea, vinurile, priveliștea, servirea. 

Puțin euforici, la capătul unei experiențe atât de intense, chemăm un Uber salvator și pornim spre Lisboa. Ne așteaptă o seară de fado la restaurant, cu rezervare. Dani, studentul de la Faro, sosește și el la Lisabona, cu un tren Intercity, puțin după ora șase, alăturându-se echipei CDViN. După un pic de odihnă, e vremea hedonismului.

Pe străzile abrupte ale orașului, taximetrul alunecă precum o cabină de montaigne rousse, ajungem chiar la timp la Fado do Alfama. Localul e mic și cochet, cu 10-15 mese, ocupate complet. O scenă minusculă cu două scaune și pianină își așteaptă cântăreții. Până să înceapă recitalul, comandăm vinul casei și apetisante feluri pe bază de ton, porc și vită, la care asortăm vreo două sticle de vin roșu.

Sunt două soliste și doi instrumentiști, care ne cântă și încântă în patru reprize, iar între ele savurăm mâncarea și licorile. Între melodii s-au numărat și vreo două, preferatele mele, din repertoriul Amaliei Rodrigues. Către miezul nopții, aproape de ora de închidere, publicul s-a împuținat simțitor, au rămas doar împătimiții. O seară în care am sorbit până la fund câteva dintre cele mai mari plăceri pe care le oferă Lisabona: vinul, dorul, fadoul...

Mircea Eliade, biograful lui Salazar. Cariera diplomatică a lui Mircea Eliade (1907-1986), scriitor, filozof și istoric al religiilor, a început în primăvara anului 1940, o dată cu numirea sa ca atașat cultural la Legația României din Londra. La acea vreme, Emil Cioran și Eugen Ionescu, cu care Eliade, aflat în drumul spre Anglia, s-a și întâlnit în Paris, erau angajați la Legația României din capitala Franței. În toamna aceluiași, generalul Ion Antonescu și legionarii au preluat puterea în urma abdicării regelui Carol al II-lea. Marea Britanie a rupt relațiile diplomatice cu România, Eliade fiind supus expulzării. În aceste condiții, la începutul anului 1941, a fost numit  secretar cultural la Legația română din Lisabona. A locuit la început în Hotel Suisse-Atlantico din Sintra, dar și într-o vilă din Cascais, redactând buletine de presă și citind romane de Eça de Queiroz. A promovat istoria și valorile românești printr-o lucrare amplă intitulată Os Romenos, latinos do Oriente/ Despre români, latinii Orientului, apărută la Lisabona, în 1943. Între altele, e autorul unei biografii a liderului fascist de la Lisabona, „Salazar și revoluția în Portugalia”, apărută la București în 1942. Considerațiile sale asupra războiului României împotriva URSS, care reprezenta „nu numai o apărare a valorilor Europei creștine împotriva misticismului eurasian, dar și o apărare a libertăților Gurilor Dunării”, rămân, din păcate, atât de actuale. În timpul unui concediu petrecut în România în vara anului 1942, din cauza legăturilor sale cu oameni de cultură de diferite orientări politice, a fost urmărit constant de agenți ai Gestapoului. A fost angajatul ambasadei din Lisabona vreme de patru ani. După moartea soției sale, Nina, survenită la sfârșitul anului 1944, și-a vândut biblioteca și s-a mutat la Cascais, iar în toamna lui 1945 a părăsit Portugalia, stabilindu-se la Paris. În 1957 avea să plece în Statele Unite, devenind profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago.

Carol al II-lea - un periplu istoric care nu ia sfârșit la Estoril, ci la Curtea de Argeș. După ce a renunțat la tron în septembrie 1940, Carol al II-lea a părăsit țara alături de amanta sa, Elena Lupescu, într-un tren cu 12 vagoane încărcat cu bogății, precum bijuterii, armuri, tablouri de Rembrandt, Rubens, Tizian, având ca destinație Portugalia. Deși republică, această țară neutră, condusă de un dictator de extremă dreapta, Salazar, era cel mai potrivit loc de refugiu. Casa Regală a României era înrudită cu Casa de Bragança, întemeietoarea unei dinastii ce a condus Regatul Portugaliei din 1640 până în 1910. Bunica lui Carol II, mama regelui Ferdinand, era infanta Antónia a Portugaliei, prințesă de Hohenzollern, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei (1826-1828, 1834-1853).  În drum către frontiera cu Iugoslavia, trenul a fost urmărit și atacat cu focuri de armă de legionari. Carol a ajuns în Elveția, la Lugano, plecând apoi în Spania. Aliații germani i-au cerut dictatorului spaniol Franco să nu-i permită trecerea în Portugalia, bănuind că ar putea crea un guvern în exil ostil regimului nazist. Mai multe luni, Carol s-a aflat neoficial în arest la domiciliu într-un hotel din Sitges, orășel de lângă Barcelona. În martie 1941, cu ajutorul lui Ernest Urdăreanu, șeful Curții regale, care îl contactase la Lisabona pe Jan Kowalewski, fost atașat militar la București, cuplul Carol și Elena Lupescu a urcat într-o mașină condusă de agenți polonezi și a trecut granița în Portugalia folosind pașapoarte poloneze. Din Portugalia, Carol și Elena au plecat spre Cuba cu un pachebot american. Cum SUA nu le-au permis intrarea în țară, au pornit într-un periplu prin Caraibe, în 1944 ajungând în Mexic, țară în care fostul rege a devenit proprietarul unei ferme și al unui club de noapte. În același an s-au mutat în Brazilia.  New York Times consemna că s-au cazat la Copacabana Palace Hotel din Rio de Janeiro având „40 de portbagaje, 67 de valize, două mașini, șase câini și cantități mari de bijuterii, inclusiv două coroane de aur înțesate de pietre prețioase”. În Rio de Janeiro s-au căsătorit în 1947, Elena Lupescu devenind „Prințesa Elena a României”. În toamna aceluiași an au primit permisiunea de a se stabili în Portugalia, la Estoril, în Vila „Mar y Sol”, unde s-a petrecut și căsătoria lor religioasă, în 1949, o dată cu cea a lui Ernest și Monique Urdăreanu.  Carol al II-lea a murit la Estoril în urma unui atac de cord în 1953, fiind înmormântat alături de regii Portugaliei în Mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona. Elena Lupescu a decedat în 1977, fiind înhumată alături de soțul său. Vila din Estoril a fost moștenită de Monique Urdăreanu . În 2003, cele două sicrie de la São Vicente de Fora au fost aduse în România, Carol fiind înhumat într-o capelă a Mănăstirii Curtea de Argeș, iar Elena, în cimitirul alăturat.

Fado, muzica dorului portughez.Dacă există ceva care unește toate elementele culturale ale Portugaliei, totodată aducându-i laolaltă pe oameni, acel ceva este cu siguranță muzica de fado. O poți asculta în multe localuri situate în case străvechi, cu azulejos pe fațadă, lângă vreun templu roman antic, lângă vreun palat în stil maur, cântată de vreo urmașă a Amaliei Rodrigues, pe versurile lui Luís de Camões. În fado sunt toate, și istoria Portugaliei, și ritmurile arabe, și jalea lăsată în sufletul femeilor de marii navigatori, și sentimentul fraternității din timpul Revoluției Garoafelor.Fado însoțește deopotrivă marile festivaluri populare, fado este cântat în piețele principale ale orașelor și pe marile scene de concert ale țării. Fado exprimă pentru portughezi ceea ce semnifică în limba română intraductibilul, teribilul cuvânt „dor”. Cuvântul „fado” provine din latinescul „fatum”,  adică „soartă”. Fado este un exemplu al moștenirii maure în muzica portugheză, acest stil muzical fiind influențat de ritmurile arabe. În mod obișnuit, o melodie de fado este interpretată de un solist acompaniat de două chitare, guitarra portuguesa și viola de fado. În privința originii chitarei (violão), există mai multe teorii: una spune că aceasta ar fi un urmașa citarei, instrument muzical care ar fi fost inventat de vechii greci; o alta susține că strămoșul ar fi alaúde, un instrument arab în formă de pară (cuvântul arab al-‘aud se traduce în portugheză madeira, adică lemn). Mouraria, cartierul din Lisabona în care au locuit maurii după recucerirea creștină, ar fi locul de origine al muzicii fado.Epoca de aur a muzicii fado a început în anii ’40 ai secolului trecut, culminând cu cariera celebrei cântărețe Amália Rodrigues, considerată Rainha do Fado (Regina Fadoului). Acest stil muzical și-a câștigat recunoașterea internațională, în anul 2011 fiind inclus în patrimoniul UNESCO. Printre cei mai cunoscuți cântăreți de fado de ieri și de azi se mai numără Alfredo Marceneiro, Ana Moura, Carminho, Dulce Pontes, Katia Guereiro, Maria Teresa de Noronha Mariza, Teresa Tarouca. În cartierele Alfama și Mouraria din Lisabona există peste 40 de case de fado, iar BBC recomandă cinci dintre ele: O Faia, Sr Vinho, Tasca da Bela, Maria da Mouraria, Mesa de Frades.

Cea mai mare cântăreață a lumii. Amália Rodrigues s-a născut la Lisabona în 1920 într-o familie modestă. Potrivit certificatului de naștere, Amália da Piedade Rebordão Rodrigues a văzut lumina zilei în 23 iulie 1920, însă viitoarea artistă a adoptat 1 iulie ca zi de naștere, din pricina unor îndoieli legate de data exactă a evenimentului. Și-a abandonat studiile primare pentru a-și ajuta material familia, lucrând ca ucenică de croitoreasă și brodeză, ca vânzătoare de fructe și ca muncitoare într-o fabrică de dulciuri. După ce a supraviețuit mai multor tentative de sinucidere, cu fosfor de la chibrituri și otravă de șobolani, a debutat în calitate de cântăreață în 1939. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, a susținut turnee în Spania și Brazilia, înregistrând primul său mare succes cu piesa „Ai Mouraria”. Ulterior a debutat ca actriță, cel mai cunoscut film al ei fiind „Fado”, lansat în 1947.  A concertat în mari orașe ale lumii precum Paris, Londra, Berlin, Roma, Dublin, Berna, New York, devenind principalul ambasador cultural al Portugaliei în lume. În 1959, revista „Variety” a desemnat-o cea mai mare cântăreață a lumii. A cântat în România pe scena Teatrului Dramatic din Brașov la ediția din 1968 a Festivalului Cerbul de Aur, concertând și la Sala Palatului din București în 1976. S-a stins din viață la 6 octombrie 1999, după o carieră care a durat șase decenii și în care a lansat 170 de albume în 30 de țări, vânzând peste 30 de milioane de exemplare. A fost onorată cu Marea Cruce a Ordinului de Santiago, cea mai mare distincție a Portugaliei, fiind prima femeie înmormântată în Panteonul naţional. Sora sa mai mică, Celeste Rodrigues, devenită și ea cântăreață de fado, a făcut la rându-i carieră internațională. La 95 de ani, la capătul unei cariere întinse pe trei sferturi de secol, încă mai cânta în localuri din Lisabona.

 

Surse: Agerpres, Historia, Wikipedia, wordpress.com, www.news.ro, www.p55.art, www.rador.ro

Foto: Avioane, Baía do Peixe, Boca do Inferno, Cabo da Roca, Casa luiCristiano Ronaldo, Cascais, Estoril, Fama de Alfama, Lisabona, Pe drum, Praia, Tramvaiul 28

Video: Boca do Inferno, Cu Adina pe Praia do Guincho, Punere în cui de guitarra portuguesa, Tramvaiul 28 acordă prioritate la pieton