Lisabona văzută de pe Ponte 25 de Abril și de la o fereastră din Alfama

În cea de-a șasea zi a călătoriei noastre europene din 2024, am traversat Portugalia cu trenul de la Faro la Lisabona, am identificat arborii de plută și am fotografiat, printre brațele metalice ale Podului 25 de Abril, silueta inconfundabilă a lui Torre de Belém. În vechiul cartier Alfama ne aștepta un apartament șic cu vedere la Golden Gate-ul lusitan, dar și la linia tramvaiului 28. Filele de jurnal scrise la cald spun acum, după un an, povestea acestei trăiri de clipă.

13 mai. Zi de altă plecare. Ne sculăm cu noaptea-n cap, la 6, sorbim o cafea excelentă, ne dăm întâlnire cu Dan la 7,30 în față la Mercado Municipal și luăm un Uber către gara din Faro. Ne ducem cu trenul la Lisboa/Lisabona pentru o aventură urbană de trei zile și trei nopți, ba chiar mai mult, de luni până joi. Juniorul student al grupului, Dani, e reținut până marți din pricina unor examene. Șoferul uberist, un brazilian afabil, simpatic, ne deschide ușile politicos, așază bagajele în portbagaj și ne dă mâna la despărțire. Gara din Faro, o bijuterie! Găsim Linha 4 de unde pleacă un Intercity spre capitala țării. 

Dacă nu ținem seama de ușoara sa decrepire vizibilă în rugina tablei cu numele Intercidades și de geamurile sale murdare, trenul e ok, legănat, având o rapiditate relativă. Traversăm un peisaj mai puțin familiar, o țară nici pe departe aridă, colinară, presărată cu ferme de tot felul și plantații greu de identificat pentru niște europeni din est ca noi. Totuși putem descoperi decojiții arbori de plută, numerotați, parcă trăsniți de fulgerul industrial de rigoare...

Profanii veniți din centrul Europei pot identifica totuși pădurile de conifere mai mult sau puțin cunoscute, rarele șiruri de pini și plantațiile de citrice, fără să mai punem la socoteală șirurile de viță-de-vie. Fermele sunt numeroase, clădirile - puține și în general sărace. În funcție de regiunile traversate. În felul ei, și Portugalia, precum alte țări, e un tărâm al contrastelor: aci vezi o bogăție veselă, manifestă; dincolo, o lume rurală care își trăiește, în izolare, liniștea unei libertăți ancestrale.

În fine, ieșiți din filosofare, apucăm să vedem zonă metropolitană a Lisabonei și traversăm Podul 25 Aprilie/ 25 de Abril, inaugurat în 1966, al cărui nume actual marchează aniversarea/jubileul unei libertăți câștigate în urmă cu jumătate de secol. Din Gara Oriente ieșim puțin bulversați, în căutarea unei farmacii și a unor produse care să ne dezinfecteze mâinile: trenul a fost suportabil, toaletele ‐ și ele, cu mici excepții senzoriale.Nu reușim să punctăm o locație GPS, renunțăm la Uber și alegem un taxi, 15 euro până la destinație. 

Până să ajungem la apartament – The Sunset Lisbon Flat și până să pătrundem în el, ne încurcăm, provinciali, în parole, ne poticnim în încercarea de a recupera cheia. Reușim în cele din urmă, după o inutilă corespondență virtuală, să intrăm în casă. Suntem la etaj, bine sus, iar apartamentul, bine împărțit, ne oferă un rafinament aparte. Designul interior nu ar epata snobii, tocmai pentru că e demn de capitala unui imperiu care a durat multe sute ani și care s-a întins cândva pe zece milioane de kilometri pătrați. Ușile au niște clanțe speciale (un șugubăț, un pogan le-ar numi clențaiche în grai bănățean), care denotă un rafinament unic, specific acestui popor.

Studiind totul în amănunt, nu am găsit nimic disonant, nimic contrastant la acest loc de cazare portughez. Ne aflăm în vechiul cartier Alfama, cocoțați în vârful unui deal, iar apartamentul oferă o minunată priveliște, un puzzle de culori și arhitecturi urbane deasupra cărora planează  avioane din minut în minut. Ieșim la un prânz mult așteptat. Fiind flămânzi după aproape patru ore de călătorie, alegem un local foarte apreciat de călători: Taberna Sal Grosso. Șoferul mașinii ne lasă la ceva distanță, iar restaurantul, de felul său discret, se dovedește cam greu de găsit.

Un chelner tânăr, ușor abulic, cu privire un pic injectată, zice că mai avem de așteptat 20 de minute până la eliberarea unei mese. Ne conformăm și așteptăm cuminți iar mai apoi, neașteptat, după vreo trei minute, suntem poftiți înăuntru... Înăuntru se află doar câteva mese și atmosfera e animată, începem cu bere și continuăm cu vinho verde, calamar baby și cartofi prăjiți. Un alt local de clasă cu care ne încântă Portugalia!

Când plecăm, ne dăm seama că s-a făcut seară; ne mai rămâne timp de niște cumpărături - vin și portocale între altele, într-un Auchan apropiat de noua noastră casă, dar și pentru a fotografia avioanele care se pregătesc de aterizare de-a lungul fluviului Tejo, printre pilonii Podului 25 de Abril. De cealaltă parte apartamentului, de la fereastră filmăm zgomotosul și rapidul tramvai 28, suind panta abruptă a străzii, luând curbe la 90 de grade, dând prioritate pietonilor. Are pe vino-ncoa orașul ăsta, concluzionează firesc Adina. 

În clădirile de pe cealaltă parte a străzii Angelina Vidal, câteva ferestre sunt luminate. Printr-una zăresc o adolescentă fericită, care aleargă și dansează. La parter, un cuplu își injectează ceva în brațe. Mai sus, o soție întinde rufe în balconul cu balustradă de fier forjat. Un domn în vârstă pare că croșetează ceva într-o odaie de modă veche. E timpul să-i spunem noapte bună Lisabonei, închizând roletele cu o apăsare de buton peste toate întâmplările unei zile atât de pline.

Orașul fermecat al lui Ulise și al Marchizului de Pombal. Dacă orașul propriu-zis numără puțin peste jumătate de milion de locuitori, zona metropolitană a Lisabonei concentrează aproape 3 milioane de suflete, peste un sfert din populația țării. Există mai multe legende legate de nașterea orașului, după unii numele ar proveni de la orașul mitic Ulyssippo, întemeiat de eroul grec Ulise. Alții atribuie întemeierea fenicienilor, care ar fi creat aici Alis Ubbo (Portul Frumos sau Portul Fermecat). Numele actual seamănă cu cele din perioadele romană (Olissipo și mai apoi  Felicitas Julia Olissipona), vizigotă (Ulixippona) și arabă (Al-Ušbuna). Capitală a Regatului Portughez încă din veacul al XIII-lea, de aici au pornit în sec. al XV-lea marile expediții portugheze în jurul lumii.  Seismul din 1755 a distrus Lisabona aproape în totalitate, năruind 17.000 din cele 20.000 de clădiri existente. Rolul primordial în reconstrucție, care a durat 30 de ani, l-a avut Marchizul de Pombal, primul-ministru al Regelui José I, a cărui statuie împodobește azi Praça do Comércio. Orașul medieval s-a transformat astfel în Lisboa pombalina, un oraș sistematizat, cu străzi în caroiaj, cu clădiri proiectate să reziste seismelor, având în fundație o rețea flexibilă de stâlpi de lemn, estacaria. Capitala se identifică azi cu muzica de fado, cântată în zeci de localuri, și cu omniprezentele azulejos, plăcile de ceramică decorativă. Între marile atracții turistice ale sale se numără tramvaiul 28, care circulă din anul 1914, Turnul Belém – punctul de pornire al marilor descoperiri geografice, Mosteiro dos Jerónimos unde se află mormântul lui Vasco da Gama, cafeneaua Café a Brasileira frecventată cândva de scriitorul Fernando Pessoa și Antiga Confeitaria de Belém, patiseria care produce desertul pastel de Belém.

Podul lui Salazar, devenit 25 de Abril. Inaugurat la 6 august 1966, Ponte 25 de Abril (Podul 25 Aprilie) este cel mai lung  pod suspendat din Europa, în lungime de peste 2,2 km. Traversează estuarul fluviului Tejo, legând Lisabona de cartierul Almada. Inițial s-a numit Ponte Salazar, fiind construit între anii 1962 și 1966, în timpul regimului autoritar Estado Novo, instituit de António de Oliveira Salazar. A căpătat actualul nume după Revoluția garoafelor roșii (25 aprilie 1974), care a înlăturat acest regim. Asemănat cu Golden Gate din San Francisco, Ponte 25 de Abril a fost realizat de aceeași companie care a construit Oakland Bay Bridge din același oraș american. A costat în epocă 32 de milioane de dolari și a implicat munca a 3.000 de angajați. Calea de rulare se află la 70 de metri deasupra apei, iar stâlpii podului se înalță la 190 de metri. Platforma superioară e destinată autovehiculelor și cuprinde șase benzi de circulație, iar cea inferioară, adăugată în 1999, include două linii feroviare. E traversat zilnic de 150.000 de mașini. În 2014 a fost desemnat cel mai frumos pod din Europa de organizația European Best Destinations.

28, tramvaiul galben ca un gălbenuș. Tramvaiele circulă pe străzile Lisabonei de la 1873. Relativ mai noi, dar evident de modă veche, tramvaiele galbene ale liniei Elétrico 28 transportă oamenii începând din 1914. Ruta actuală măsoară 7 km iar vechile vagoane, construite din lemn, au fost renovate în anii ‘90. Doar ele pot suporta solicitările pe care le presupune circulația pe străzile curbate și abrupte, cu pante de până la 14 grade. O fac cu ajutorul unor frâne puternice și al unor mecanisme care presară nisip sub roți. Traseul care se întinde între Campo de Ourique și Praça Martim Moniz e parcurs în minimum 50 de minute iar un bilet costă 3 euro. O variantă de culoare roșie a tramvaiului 28 oferă un tur ghidat și un plus de confort. Grație amplasamentului său pe dealuri, cât și datorită liniei Elétrico 28, Lisabona își merită pe deplin supranumele de San Francisco al Europei.

Revoluția garoafelor roșii. În secolul XX, Portugalia a cunoscut trei revoluții: abolirea monarhiei, în 5 octombrie 1910, revoluția împotriva Primei Republici Portugheze – 28 mai 1926 (urmată în 19 martie 1933 de instaurarea Celei de-a Doua Republici Portugheze - Estado Novo) și Revoluția garoafelor roșii - 25 aprilie 1974. António de Oliveira Salazar a condus Portugalia între anii 1932 și 1968, iar regimul autoritar instituit de el, Estado Novo, a fost la conducere între anii 1933 și 1974. La 25 aprilie 1974, succesorii lui Salazar au fost înlăturați de putere printr-o lovitură de stat militară condusă de tineri ofițeri din armata portugheză. A fost o revoluție nonviolentă (s-au înregistrat doar patru morți), în timpul căreia civilii au oferit garoafe roșii soldaților care au luat parte la ea. Astfel lua sfârșit cea mai lungă dictatură din Europa Occidentală și, o dată cu ea, și Războiul de Peste Mări, purtat pentru păstrarea coloniilor Imperiului Portughez. În urma Revoluției garoafelor roșii, Imperiul Portughez s-a destrămat, Angola, Guineea Bissau, Mozambic, Insulele Capului Verde și Insulele São Tomé și Príncipe câștigându-și independența. Devenită țară democratică, Portugalia a aderat la Uniunea Europeană în 1986, a intrat în spațiul Schengen în 1995 și aparține zonei euro din 1999. 250 de milioane de oameni din întreaga lume sunt vorbitori ai limbii portugheze.

 

Torre de Belém, una dintre cele șapte minuni arhitecturale ale Portugaliei. O clădire-simbol a Lisabonei și Portugaliei e Torre de Belém/Turnul Belém, cunoscut și sub numele de Castelo de São Vicente de Belém/Turnul sau Castelul Sfântul Vincent. Construit între anii 1515 și 1519, în timpul domniei Regelui Manuel I, după planurile arhitectului Francisco de Arruda, turnul reflectă influențele maure, îmbinând discret elemente de arhitectură bizantină, gotică și venețiană. Torre de Belém a fost conceput ca o citadelă, parte din sistemul de apărare al Lisabonei. Turnul se afla inițial pe o insulă în mijlocul fluviului Tejo. Seismul din 1755 care a distrus Lisabona a modificat și cursul apei, așa încât construcția a ajuns foarte aproape de mal, fiind legată de uscat printr-un pod de lemn. Torre de Belém este singura clădire în stil manuelin din Portugalia care s-a păstrat neschimbată. E împodobit cu o cruce a Ordinului Militar al lui Hristos, condus de Regele Manuel I, cu o statuie gotică a Fecioarei Călătoriilor Liniștite sau a Norocului (Nossa Senhora do Bom Sucesso) și cu prima sculptură europeană a unui rinocer. Construit din calcar și cărămidă, are o secțiune pătrată cu latura de 12 m și o înălțime de 30 m. E structurat pe cinci niveluri, balconul superior oferind o vedere spectaculoasă asupra fluviului și orașului. Cândva o poartă ceremonială a capitalei lusitane, asociat cu epoca marilor descoperiri geografice, turnul e astăzi ținta predilectă a fotografiilor făcute de milioane de turiști. De-a lungul secolelor, a servit ca fortăreață, închisoare, depozit de arme și muniție, centru meteorologic. Intrat în patrimoniul UNESCO în 1983, Torre de Belém a fost votat de publicul portughez drept una dintre cele șapte minuni arhitecturale ale Portugaliei, alături de Castelo de Guimarães, Castelo de Óbidos, Mosteiro da Batalha, Mosteiro de Alcobaça, Mosteiro dos Jerónimos și Palácio da Pena.

 

Surse: alltur.ro, ancapavel.ro, Astelus, eSky.ro, Historia, Infotour.ro, lisboasecreta.co, lisbon-tourism.com, Madeira.ro, Navicup, radioromaniacultural.ro , sumfinity.com, Wikipedia, www.directbooking.ro

Foto: Avioane, Din tren, Faro, Gourmet, Lisboa, Păsări

Video: Avioane și rândunici deasupra Lisabonei, Puțină curățenie în partid, Greu la geal în Portugal