Vinuri şi aspiraţii în oglindă, surprinse în tăcerea unui oraş care se culcă prea devreme

Ca timişorean vremelnic refugiat pe unul din malurile Mureşului, îmi place să mă plimb prin târgul Aradului şi să-i fotografiez obiectele. Clădiri, faţade, porţi, detalii, statui, poduri, caiace, ziduri de cetate, turle de biserici, contururi urbane cu fum, abur şi cruci. Pe oameni îi pozez mai rar, căci mă simt bine mai degrabă printre păsările parcurilor, printre peştii apelor murdare ale marelui râu, printre căţeii şi pisicii bloggeri de care nu duc lipsă. Aş putea spune, câtă vreme memoria mea afectivă are coordonate bănăţene, că-mi plac aici mai mult lucrurile şi necuvântătoarele decât oamenii. Că resimt provincia, îndepărtarea mică şi mare în acelaşi timp de Timişoara, de oraşul care contează pentru mine cu adevărat, ca o capitală a unei patrii mai restrânse şi mai blajine decât România.
Statuia Libertăţii din Arad se numără printre cele mai fotografiate obiecte ale căror imagini le păstrez în folderele computerelor mele, pentru mine e un superlativ artistic reprezentativ pentru colţul ăsta uitat de ţară. O capodoperă ale cărei virtuţi mă interesează în primul rând estetic. Poate de aceea, din toate motivele enumerate mai sus, am ţinut să-mi invit prietenii la o degustare de vin într-un spaţiu situat în apropierea ei, în Parcul Reconcilierii: Casa Jelen sau Jelen Ház, cum vă place. Ca şi în alte dăţi, am ales să-i aduc, să-i import şi din alte oraşe. Din Timişoara de pildă, căci Aradul se dovedeşte uneori prea mic pentru o asemenea poveste.
Să vorbeşti despre vin unui anturaj obişnuit cu vodca Monopol, cu berea la doză şi romul la pet e ca şi cum te-ai apuca să reciţi poezii unor analfabeţi, să discuţi de filmele lui Tarkovski cu pasionaţii de telenovele ori să le fredonezi cele 14 Valsuri de Chopin unor ascultători înrăiţi de manele. E de înţeles de ce, atunci când vine vorba de o degustare, ne alegem publicul cu aceeaşi grijă cu care alegem vinurile. De acestea din urmă s-a îngrijit Florin Ionescu, directorul zonal de vânzări al Cramei Oprişor, un profesionist adevărat care în zilele din urmă a făcut un tur de forţă prin oraşele ardelene pentru a prezenta vinurile produse nemţeşte în Mehedinţi.
Am avut parte de un public atent şi receptiv în materie de vin, format din prieteni şi apropiaţi din cele două oraşe ale vestului. Adică de oameni ca noi, obişnuiţi, cuminţi, responsabili în profesie şi în viaţă. De dascăli şi doctori, de ingineri şi ziarişti, de preoţi şi psihologi, de manageri, arhitecţi, veterinari, de amici cu diverse meserii care din când în când se bucură alături de noi de libertatea ieşirii la restaurant, evadând pentru câteva ore din monotonia şi grijile curente, la un vin bun şi o discuţie cu tâlc.
Marii absenţi ai degustării de miercuri au fost fără îndoială mătuşa Tina şi nenea Ionel, prietenii noştri octogenari şi totuşi atât de tineri, care ar putea să vă povestească veridic despre Marea Depresiune, despre zeppeline, amantele lui Carol al II-lea şi automobilul lui Nae Ionescu. Şi tot mare absent a fost şi Marton, amicul meu timişorean care are grijă să nu se ciocnească avioanele, ca şi Tatabun de la Ferendia ori fotoreporterul planetar Adi Armanca, consemnat la Oradea.
De tâlcul licorilor s-a ocupat, cum spuneam, Florin Ionescu (Boris pentru apropiaţi), care a reuşit să captiveze auditoriul cu prezentarea celor cinci vinuri, cu pilde culturale şi cu talentul său de oltean vorbăreţ, potrivit pentru o asemenea reprezentaţie.
Ne-a adus mai întâi un spumant obţinut din Riesling (Carl Reh Riesling Brut Spumant, produs de Reh Kenderman, compania-mamă), cu care a reuşit să facă foarte plăcută aşteptarea degustării propriu-zise. Vinurile albe din frapiere s-au potrivit de minune cu înserarea acelei zile caniculare de iunie. Le-am trecut în ordine pe fişa de degustare: două Sauvignon Blanc 2010, din gamele Caloian şi La Cetate, o contrariantă Rusalcă Albă 2009 (cupaj de Chardonnay, Sauvignon Blanc, Riesling Italian şi Pinot Gris), Tămâioasa Românească 2010 din gama La Cetate Miracol şi Rosé-ul 2010 final.
Eu m-am mulţumit să dau note medii ori chiar generoase, să pozez etichetele artistice, florile murale, terasa şi arborele exotic al curţii, peisajul aseptic cu pavele, sticlă, zugrăveli impecabile, cu bucătar de ipsos şi chelneri reali. Mi-a fost mai greu să surprind însă spiritul întâlnirii, nevoia de împărtăşire a unor valori, nevoia de cuvinte cu sens, de ţinută a comunicării sociale. Poate că imaginea cea mai sugestivă e una în oglindă cu noi înşine, contururi cuminţi în lumina unor lămpi discrete, vorbind de ale noastre în tăcerea unui oraş care se culcă prea devreme.
Când totul a luat sfârşit, şi vinurile, şi masa, iar invitaţii au pornit încet-încet către casă, când puteai privi paharele goale şi fişele de degustare pline de note diverse, adică de entuziasme şi indignări subiective asupra vinului, Boris şi-a luat rămas bun pregătindu-se să plece într-o nouă etapă a turneului său profesional, programată a doua zi la restaurantul Graf din Oradea. Am putut savura apoi, alături de Pivniceră, aparenta linişte nocturnă a Parcului Reconcilierii, cu statuia splendidă reflectându-se în apă, cu chipurile paşoptiste mărşăluind fantomatic pe sub arcul de triumf în miniatură, cu cele trei steaguri, fiecare cu steluţele şi culorile sale identitare. Mi-am dat seama atunci că fiecare tinde spre libertate, spre propria libertate, după puterile sale intelectuale, morale şi estetice, înlăuntrul unei istorii capricioase precum albia unui râu care-şi modifică în mod continuu malurile. Că nevoia asta e general umană. Uneori însă e greu să o oglindeşti, imaginea ei se reflectă tremurat în apele prezentului, în timp ce originalul tronează superb deasupra unei lumi aflate parcă în destrămare.

Galerie foto