Dacă ar fi să înfăţişez două dintre lucrurile care ar defini cel mai bine ultimele evenimente oenologice cu vinurile SERVE petrecute în clubul Vestik, primele imagini care mi-ar veni în minte ar fi şirul translucid de sticle conţinând Cuvée Amaury şi winefolktasting-ul oferit de prietenul Nelu Pitic în compania noastră şi a unui excelent Rosé de Dealu Mare.
Căci, da, SERVE a venit la rândul său, poate un pic mai târziu decât ne-am fi dorit cu toţii, în dormitorul bunicii care acum găzduieşte întâmplările clubului nostru. Şi nu numai că a venit cu tot ce are mai bun, dar a şi fost protagonista a trei degustări memorabile petrecute pe parcursul a doar două zile.
Un duo formidabil, clasic de-acum, construit în mod evident prin tehnica specială a contrastului, a susţinut partea de entertainment. E vorba de echipa itinerantă de la vârful companiei SERVE constituită din Louis Heriard Dubreuil, un distins gentilom care continuă proiectul regretatului conte Guy Tyrel de Poix în România, şi din Dan Săvulescu, un profesionist de modă veche, link-ul perfect cu lumea balcanică în care încă trăim.
Cei doi au servit pe rând, miercuri şi vineri, o bună parte din gama de vinuri de ţinută purtând marca SERVE: Rosé 2011 Terra Romana, Fetească Albă 2011 Vinul Cavalerului, Millenium Alb 2010 Terra Romana, Cuvée Amaury 2010, Fetească Neagră 2009 Terra Romana şi Cuvée Charlotte 2008. În plus, ca o surpriză cu totul specială, în cursul zilei de vineri, în compania a doar trei dintre vestici, au oficiat ritualul unic al unei verticale de Cuvée Amaury, oferindu-ne în pahare gustul ultimilor zece ani de oenologie autentică în România.
Miercuri a fost o zi ideală pentru degustare, o dată fiindcă a satisfăcut dorul unora dintre membrii CDViN de a se reîntâlni vizual, papilar şi olfactiv cu stilul SERVE, iar apoi fiindcă totul a luat sfârşit în mod apoteotic, pe acorduri muzicale din tinereţea celor mai vechi şi nostalgici dintre noi.
Să vă spun acuma pe şleau: rosé-ul lor continuă să rămână, pentru noi, cel mai bun produs în România. Şi spun asta după ce am tot degustat rosé-uri de tot felul pe la ultimele festivaluri. Desigur, 2011 nu atinge nivelul celui din 2009 şi, poate, încă nici pe cel al lui 2010. Totuşi, el continuă să cucerească deopotrivă doamne, domnişoare şi domniţe şi chiar domni cu un anume simţ estetic. Pesemne culoarea sa minunată e de vină, definitorie de-acum pentru stilul SERVE. Rosé-ul are mai nou şi-o variantă miniaturală de 375 ml, o bijuterie de sticlă în stare să te facă să vezi şi să trăieşti la vie en rosé. Apoi, Feteasca Albă rămâne o excelentă alegere pentru consumul curent, de vară, chiar dacă preţul ei nu mai este azi acela modic pe care-l ştiam în ultimii ani. Rămân fanul mărturisit al tuturor Cuvée Amaury-urilor din ultimul deceniu, inclusiv al ultimului dintre ele, 2010, şi pot spune că-mi place şi Feteasca Neagră 2009. În plus, am să continui să recomand Cuvée Charlotte drept unul dintre cele mai frumoase asamblaje premium realizate în România.
Am ştiut că aşa simt după ce luase sfârşit degustarea de miercuri, iar invitaţii se aflau în drum către casă. Şi când să plece şi el, la un îndemn mai degrabă lăuntric decât exterior, Nelu Pitic, unicul maestru păpuşar şi folk-ist totodată din anturajul Vestik, s-a dus iute la maşină, şi-a luat chitara şi a susţinut pentru puţinii rămaşi în club un extraordinar recital folk, care a făcut ca întâlnirea cu SERVE să rămână una dintre cele mai grozave care s-au produs vreodată în cuibul Vestik. Melodiile purtând amprenta anilor '70, '80 şi '90, din repertoriul propriu dar şi al unor Phoenix, Pasărea Colibri, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis ş.a., au tulburat în mod plăcut liniştea cartierului nostru central în care, altminteri, pare că nu se întâmplă niciodată nimic, iar casa însăşi a devenit o imensă cutie muzicală, vibrând într-o noapte binecuvântată de aprilie. Louis a constatat candid că folkul românesc seamănă cu cel corsican, iar noi, restul, am cântat cu Nelu, am făcut pe papparazzi şi apoi ne-am despărţit fericiţi, ducând cu noi una dintre acele amintiri care se şterg greu ori poate niciodată.
Vineri a fost ziua Cuvée Amaury-urilor. Pe la unu ne-am adunat în club în cinci, iar Louis a deschis pe rând protagonistele verticalei: 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2009. Le-am servit în ordinea firească, derulând înapoi filmul anual al creării lor. A fost la fel de incitant ca în urmă cu câteva luni, când am avut privilegiul să săvârşim o verticală de Cuvée Charlotte, şi aşa am putut constata că există vinuri albe româneşti în vârstă de zece ani care mai trăiesc în sticle. Chiar dacă sunt acum nişte bătrânele cochete, cu pielea uşor îngălbenită de ani, doamnele cu nume de băiat Amaury ale anilor 2002 şi 2003 încă se pot bea cu plăcere. E puţin ciudat, în ciuda numelor, am perceput întotdeauna Cuvée Amaury ca pe ceva feminin, în vreme ce Cuvée Charlotte mi s-a părut o creaţie de genul masculin. Oricum ar fi, am degustat cu plăcere şi restul vinurilor, pe cele mai noi, absolut superbe, şi pe cele din 2006, 2005, 2004, poate nu atât de expresive, dar încă vii şi gata să ne povestească aromele anilor ce s-au dus. Un plus în buchet pentru cuvée-ul anului 2006, chiar dacă eu nu mă dau în vânt după gustul albelor produse în Dobrogea, acesta fiind singurul provenit integral din alt terroir decât Dealu Mare.
Am citit şi varianta în franceză a descrierii de pe etichetă şi mi-a plăcut enorm cum sună, de pildă: L'an 2007 nous a permis de produir 14860 bouteilles numérotées de 1 a 14860. Asta mă face să mă întreb de ce noi traducem în română atât de puţin complex fraza (În anul 2007 am produs 14860 sticle numerotate de la 1 la 14860.), adevărul şi miracolul elaborării unui vin. Fiindcă nu trebuie să uităm că dincolo de chimie şi tehnologie şi meserie există totuşi un Rest, există Cineva care ne permite sau nu să creăm un anumit număr de sticle dintr-un vin remarcabil.
Şi-apoi a fost din nou seară şi iar am desfăcut sticle de rosé şi Feteşti pentru invitaţii clubului. O mică furtună în paharul cu apă al Aradului părea să ne strice sărbătoarea. N-a fost însă aşa, căci vinurile au rămas la fel de dorite, iar degustarea a continuat în noapte, transformându-se uşor în petrecere privată. Am încheiat întreaga poveste cu un Cuvée Charlotte 2008 şi cu regretul că nu ne-am putut întâlni măcar cu un trimis special al lui Cuvée Alexandru, vinul de top de la SERVE, învăluit în mister şi în propria legendă simpatică. A doua zi era sâmbătă şi era Vinvest iar noi urmam s-o luăm cu toţii de la capăt, căutând în pahare un anume adevăr senzual, de negăsit în altă parte. Şi pentru asta am migrat, în 12 vestici, la Timişoara.
Mâna lui Silviu se mişca rapid şi sigur, cu precizie de chirurg veterinar, de la dreapta la stânga, tăind cuburile de caşcaval destinate degustării. Uleiul de măsline aştepta cuminte bucăţelele de pâine. Eram strânşi cu toţii în jurul mesei rustice din vinotecă, gata de un mare eveniment oenologic.
Nici nu poţi să-i spui altfel unei verticale de Cuvée Charlotte, de câţiva ani încoace unul din cele mai bune vinuri din România. Uneori, dacă-ţi doreşti foarte mult ceva, s-ar putea ca minunea să se şi întâmple. De pildă, dacă ai vrea să mai deschizi o sticlă din acel Cuvée Charlotte al anului 2003 şi nu ai cum să ajungi tu la ea, s-ar putea să vină ea la tine. Alături de alte cinci sau chiar şase licori omonime din ani diferiţi, trecute şi viitoare subiecte de controversă new media pe blogurile pasionaţilor ori resentimentarilor din lumea vinului. Mă credeţi ori nu, lucrurile s-au întâmplat aievea iar eu încă păstrez undeva, într-un cotlon ultrasensibil şi aproape metafizic al gurii, postgustul prelung, înnobilat, al lui Cuvée Charlotte 2002, savoarea stinsă a lui 2003 şi amprenta unică a lui 2007.
Altfel, am putut constata că atât Dan Săvulescu, cât şi Louis Heriard Dubreuil, s-au întors cu plăcere la Arad. Cu acea plăcere profesională a scoaterii în lume a vinului emblematic de la SERVE, amplificată probabil de cadrul ezoteric al vinotecii şi de răsfăţul culinar pus la cale de Pivniceră dintr-o carte regală de bucate: friptură à la Karageorge, desert Rigó Jancsi şi Lemon Drizzle Cake. În sine, evenimentul, verticala, a fost unul secret şi select, desfăşurat în stilul unui club privat, exclusivist, care ţine la eticheta servirii. Şi nici nu putea fi altfel, câtă vreme sticlele au fost deschise şi vinul a fost turnat în pahare de Louis Heriard Dubreuil, urmaş de conte şi bun prieten al Casei Vestik. De fapt, Louis se mişcă impecabil prin maculata noastră lume românească, dovedindu-se de fiecare dată atât un connaisseur veritabil, cât şi un bun prieten şi companion. Şi pare de-a dreptul incredibil că poţi să conversezi cu el în româneşte la puţine luni de când a luat contact deplin cu România, că poţi să faci glume şi să râzi de moravurile locului, în deplină înţelegere cu acest francez cu rădăcini corsicane nevoit să înveţe, prin forţa împrejurărilor, accentul vulgar de Bucureşti.
Cum el, monseniorul (Louis glumea pe seama acestui apelativ, amintindu-şi că aşa i se adresau în Franţa tot felul de cunoştinţe care aflau cu surprindere de originile sale nobiliare, ca apoi să-i ceară, invariabil, bani cu împrumut), era în mod evident maestrul de ceremonii al verticalei, i-am oferit un tirbuşon franţuzesc pentru deschiderea sticlelor. Purta inscripţia Vins de Loire şi tocmai îl primisem în dar de la un bun amic timişorean prezent şi el la eveniment. Louis s-a mişcat manierat în spaţiul restrâns al vinotecii, în underground-ul arădean, deschizând pe rând cele şase sticle (a şaptea li s-a adăugat la momentul potrivit, cu vinul său contrariant şi plin de tâlcuri asemenea primului an de criză în care a fost creat, 2008) şi turnând în pahare cantitatea de vin necesară pentru aerisirea sticlelor. A făcut asta fără să-şi deranjeze în vreun fel linia cămăşii ori luciul butonilor şic. Un singur dop i-a jucat însă feste, rupându-se nerecunoscător sub ochii degustătorilor incitaţi. Apoi vinurile s-au liniştit şi decantat în sticle preţ de mai bine de jumătate de oră, iar noi am călătorit în timp, olfactiv, gustativ şi meditativ, din 2008 până în 2001, sărind un singur an, 2004.
Dacă în privinţa lui 2007 şi a lui 2003 ne aşteptam cu toţii la repetarea unor plăceri deja ştiute, o surpriză de mari proporţii a oferit-o 2002-ul, un vin care a evoluat excelent în sticlă, dovedindu-se înţelept, longeviv, de cursă lungă. Dacă-l veţi găsi undeva, cândva, puneţi degrabă mâna pe el, adăugaţi-l la colecţie ca pe o carte rară, ca pe un cap de bour a cărui valoare sporeşte într-adevăr o dată cu trecerea anilor. L-am sorbit încet, până la ultima picătură, aceea care-ţi spune că şi în cel din urmă strop se găseşte concentrat totul, sufletul vinului, esenţa unei mari creaţii pentru care poate că amatorii şi connaisseurii nici nu fuseseră pregătiţi. Ne dăm seama de asta abia acum, după nouă ani, strânşi în jurul unei mese cu pahare pline de aroma timpului recent care a fost.
Într-un fel, am gustat din bucuriile şi din zbuciumul fiecăruia din ultimii anii dinaintea marii depresiuni financiare (de-acum, putem să-i spunem astfel, nu-i aşa?) căreia lumea încă se zbate să-i facă faţă. În anii de care vorbesc, am redevenit europeni cu acte în regulă, am învăţat să călătorim liberi şi am încercat să regăsim gustul extravaganţelor pierdute în celălalt secol, cel al ideologiilor şi războaielor de tot felul. Până la urmă, şi asta e o extravaganţă, să te dedai la o verticală într-o pivniţă arădeană, cu vinuri produse în Vechiul Regat dar care poartă nume franţuzesc şi care, în joacă, au dat un nume identic unui căţel din anturajul de ieri al Clubului Vestik. Fără extravaganţe însă, viaţa poate părea chiar mai fadă decât o biografie proletară, bigotă ori prea mic-burgheză. Fără culoare, buchet, gust şi postgust, fără tanini şi fără fior al cunoaşterii. Ca o rubrică de ziar plină de îndrumări plicticoase şi corecte din punct de vedere politic, ca o reclamă care te îndeamnă să mănânci calorii şi DZR-uri, să faci Pilates (bun Pont) şi să bei doi litri de apă pe zi, creând în masă efectul pavlovian al supunerii. Şi cel mai bun leac pentru această maladie atât de des întâlnită e o degustare, chiar o verticală de vin. De Cuvée Charlotte, fără îndoială. Atenţie, însă, conţine sulfiţi!
Vinul nu este o băutură, ci o fiinţă. Se naşte, trăieşte şi moare într-o formă pe care i-o dăm după puterile noastre de oameni. În gustul, culoarea şi mirosurile sale se deschid lumi nebănuite, splendorile trecutului apropiat, aromele pământului, plăcerile zeilor împrumutate muritorilor. De aceea, a bea vin nu trebuie să aibă legătura cu beţia, cu îmbătarea, ci cu cunoaşterea. Iar locul unde păstrăm aceste fiinţe ascunse în sticle nu trebuie să fie cămara insalubră a poftelor umane, ci un spaţiu al tainei şi interiorităţii, al spiritului şi cunoaşterii de sine.
Vinoteca
Un alt gând
"Este fapt neîndoielnic, chiar dacă dificil de explicat, că acela care acordă o favoare îl domină într-un fel pe cel care-o primeşte" Jorge Luis Borges