Mi-a intrat un melon în vinotecă

Mi-a intrat un melon în vinotecă. S-a strecurat prin fantele uşii şi poate ale luminii, pe lângă sticlele de Antinori, Château de la Negly, Concha y Toro, Nederburg şi SERVE, pe lângă Feteşti Albe şi tot felul de Chardonnay, Pinot Noir şi Sangiovese. S-a oprit în lumina gălbuie a unui spot ce se afla întâmplător prin preajmă. Porumbelul zburase din cadru, purtătorul melonului plecase de mult în lumea lui, călător în timp, la început de alt veac, de veacul nebun care a fost. A lăsat în urmă o etichetă pe care cineva a scris, prevăzător, pentru eternitate: Gyukits / Comp Kuk. HOF-HUTFABRIKEN BUDAPEST Francisc Weismayr Timisoara, şi pălăria aceasta neagră, ţeapănă şi caraghioasă, care încă mai păstrează mătreaţa vreunui amploiat imperial, firele de păr ale vreunui funcţionar mărunt vorbitor de maghiară şi germană, sudoarea timişoreană a vreunui scriitoraş cu paloare de Kafka, prizonier al unui timp decrepit dinaintea tuturor războaielor şi revoluţiilor.
Am privit cum lasă în urmă o dâră aproape imperceptibilă, un uşor fior, o uşoară pală de aer, stârnind un oarecare poltergeist imaginar în umbra arcadelor cu vin şi nuduri şi baloane de Jena în care stăpânul de altădată al pivniţei distila coniacul de casă al anilor '70.
O vreme am ştiut cum să gestionez această situaţie de criză, întâlnirea cu necunoscutul, călătoria asta în timp ca un fel de degustare de obiecte decrepite. Pe urmă am simţit o profundă linişte interioară, am ştiut că înţeleg melonul, obiectul acela aproape rotund şi aproape ridicol, ca o moştenire întâmplătoare rămasă de la un străbunic care n-a avut altceva mai bun de făcut. În faţa lui aproape că vorbesc şi eu germana şi maghiara, ba chiar şi în idiş şi sârbă şi, cu oarecare dificultate, chiar şi în română. Sunt limbi pe care le înţelege. Şi pare că se simte bine printre vinurile de Villány şi Eger, pe lângă sticlele cu Traminac de Smederevo şi Refosk de Istria, lângă Kadarka de Tirol, Rheinrieslingul de Dealu Mare şi Weissburgunderul de Österreich.
Mă gândesc să desfac pentru el cândva o sticlă de vin scump, poate un Masi ori un Marchesi de Frescobaldi, să pornim o degustare extrasenzorială ca nişte vechi amici care-şi amintesc de primele iubiri şi de ultimele războaie.
Aţi mai băut vreodată vin în compania unui melon? Eu n-am nici o prejudecată. Mă simt bine şi el se simte bine cu un pahar alături, în vecinătatea cărţilor de Hesse, Rilke şi Orwell, nu departe de vinilul Casei Columbia cu Les Quatorze Valses de Chopin interpretate de Dinu Lippatti şi lângă DVD-ul cu filmul Being There al lui Peter Sellers. Uneori am senzaţia că mă înţeleg cu el mai bine decât cu oricare dintre cei care mai dau pe-aici în treacăt şi fără să lase vreun mesaj special, că putem consuma fericiţi împreună tăcerea cuminte a vinotecii, clipele acestui interior în care soarele pătrunde doar la un anumit ceas al dimineţii, prin unghiul îngust al unei intrări aproape iluzorii.
Nu cred însă că-i pasă cuiva de liniştea mea cu melon, dar această nepăsare chiar nu are nici o importanţă pentru mine. La urma urmei, nici nu sunt prea multe de făcut pe-afară şi toţi poartă ochelari de Man in Black, pălării de Blues Brothers şi şepci de rapperi întoarse grotesc pe-o parte.
Şi dacă totuşi merită să ieşi pentru ceva, atunci nu trebuie decât să-ţi iei umbrela care te-a ferit de ploile de la 1900, să îmbraci costumul de tweed de la 1930 şi să păşeşti apoi hotărât pe apele unui lac ori ale unui râu spre o destinaţie oarecum necunoscută, purtând cu naturaleţe melonul uşor prăfuit care ţi-a intrat aparent fără un scop anume în vinotecă.

LacertA, prietenul casei şi al vinotecii

M-am trezit de curând cu câteva şopârle în casă. Nu, nu e ceea ce credeţi, nu ţine de vreo neglijenţă insalubră, de uşi şi ferestre lăsate deschise în voia gângăniilor şi reptilelor de tot soiul. Graţie unei potriviri estetice, şopârlele de care se face vorbire şed nemişcate în arcadele vinotecii mele, pe etichetele sticlelor unui nou producător de vin, austriac, din Dealu Mare.
De guşter, de vietatea verde a copilăriei mele bănăţene, mă leagă tot felul de amintiri. De la spaimele primelor întâlniri de gradul trei, pe marginea vreunui drum de ţară în praful căruia mă jucam desculţ, şi până la surprizele vreunei călătorii toscane "în interes de serviciu". Cu ochii celui mic l-am văzut prin ruinele conacului Wrana de la Ferendia, iţindu-se prin crăpăturile pământului, de prin vreo pivniţă în care altădată se aflau butoaiele pline cu vin ale moşierului. Mi se părea aproape tangibil, o jucărie vie, fugitivă, care se rupe în bucăţi la cea mai ludică atingere. M-am amuzat teribil atunci când un unchi mai îndepărtat mi-a povestit păţania sa cu o şopârlă din cursul unei călătorii în Italia. Văzuse o mulţime de oraşe din Peninsulă, ajungând în cele din urmă şi în Sicilia, la Palermo. L-au consternat acolo două lucruri: reptila care se plimba nepăsătoare pe pereţii camerei hotelului şi oamenii care izbucniseră în plâns când tocmai se anunţase arestarea celebrului mafiot Toto Riina. În inocenţa sa provincială, unchiul nu avea de unde înţelege imediat că ambele întâmplări erau cât de poate de fireşti: şi şopârla, şi mafiotul erau în felul lor prietenii casei. Dacă prima reprezintă o prezenţă familiară în locuinţele din zona mediteraneană, cel de-al doilea însemna mai mult decât atât, era chiar şeful casei, stăpânul care le dădea oamenilor de mâncare, patronul care-i ajuta să-şi câştige existenţa.
Ştiam toate acestea, povestea unchiului călător, atunci când savuram, în urmă cu câţiva ani, un excelent vin roşu pe o terasă din orăşelul toscan Tavarnelle Val di Pesa. De aceea nu m-a uimit foarte tare apariţia blajină a unei şopârle în preajma lămpii murale din apropierea mesei. Am luat-o ca pe un semn bun, din partea unui spirit al locului atras de lumină şi de curiozitatea întâlnirii cu străinii care eram. Desigur, n-am mai avut parte, asemenea unchiului, şi de o a doua întâlnire, cu cealaltă prezenţă familiară în casele italienilor, căci între timp mafioţii deveniseră o specie rară, periclitată, pe cale de dispariţie.
Cât despre vinuri, adică despre pricina intimă a divagaţiei de mai sus ca şi a tuturor divagaţiilor anterioare de pe acest blog, trebuie spus că LacertA Winery oferă produse interesante, într-un ambalaj de ţinută. Desigur, scanatorii de etichete de vin nu vor putea citi acolo, pe sticle, decât nişte lapidare note de degustare, care au legătură cu florile de soc, fânul proaspăt cosit, fructele supracoapte şi cine ştie ce nuanţe de citrice şi banane de la capătul lumii. Un om dedat însă cu lectura şi cu plăcerile livreşti va descoperi, la o scurtă răsfoire prin bibliotecă şi pe net după cuvântul cheie latin "lacerta", bogatul simbolism al guşterului: o lene hedonică, bunăvoinţa, familiaritatea, gestul civilizator, comunicarea cu zeii, darul focului, extazul contemplativ, înţelepciunea, sufletul ce caută umil lumina. Şi nu poţi să nu te gândeşti că toate acestea încap şi într-un mic pahar cu vin, de când lumea şi simbolurile.
Din toate motivele şi poveştile de mai sus, mi se pare extrem de inspirată alăturarea acestui simbol pe eticheta noului producător de vin din Dealu Mare. Mai ales că uneori nu pot alunga gândul că şi România e un spaţiu mediteranean un pic mai îndepărtat, şi asta numai din cauză că cineva a aşezat între noi şi acea Mare nişte coline şi nişte munţi pe care răuvoitorii i-au numit Balcani anume ca să pună o distanţă nefirească între imensitatea albastră şi cei care au râvnit mereu la ea. Poate că unii austrieci au înţeles deja acest adevăr...
Degustarea organizată recent la Enoteca de Savoya a avut un real succes, însă clubul Vestik a avut ocazia să savureze în grup restrâns cinci vinuri marca LacertA. Pentru asta am invitat acasă mai mulţi prieteni, domni şi dudui de tot felul, între care şi patru angajaţi de multinaţională din Timişoara, Arad şi Caransebeş. Unul tocmai se întorsese din Ohio după ce dăduse o fugă în Hong Kong, pentru a servi un sushi alături de patru prietene. Altul tocmai se pregătea să zboare în Mexic, la Guadalajara, cu treburi IT, într-un loc unde şopârlele se simt chiar mai bine decât în Italia şi România. Duduiţele fuseseră şi ele de curând la Praga într-o mică escapadă mondenă. Numai doctorul Silviu Radu, mai modest, abia venise din Maramureşul natal, pe drumul cumplit care se chinuieşte să lege Aradul de Oradea şi Baia Mare. Degustarea a decurs obişnuit: a fost una aproape profesională, cu bucăţi de pâine şi felii de mere pe platouri, cu fişe de degustare şi polemici aprinse pe seama buchetului, postgustului şi gradelor alcoolice din fiecare vin. Toate vinurile servite au fost albe, din 2010: un Sauvignon Blanc, un Pinot Gris un Rheinriesling, un Muscat Ottonel şi cupajul Cuvée X, alcătuit din toate cele patru soiuri mai sus amintite cărora li se adaugă un Chardonnay. Dacă Pinot Gris-ul a avut un defect de dop, fiind descalificat cu exigenţă de Pivniceră, celelalte patru vinuri pot fi catalogate drept experienţe plăcute ale clubului Vestik. Pe toate le-am notat cu puţin peste 80 de puncte, cupajul şi Muscat Ottonelul sec fiind însă favoritele majorităţii participanţilor la degustare, în ciuda gradelor de alcool abia ţinute în frâu.
La urma urmei însă, poate că şi pasiunea pentru vin tot asta e: un joc riscant la graniţa dintre cumpătare şi exces, din care, dacă anturajul e potrivit, poate rezulta în cele din urmă şi un dram de cunoaştere.

Prietenii şi febleţi din lumea vinului la Salonul Vinvest 2011

Mă bate gândul uneori că avem mai multe capitale. Şi nu mi se întâmplă asta, doamne-fereşte, din vreo furie separatistă, ci din cel mai curat spirit european. Am ştiut, de îndată ce am pus prima oară piciorul pe străzile lor, că Timişoara şi Clujul sunt două dintre puţinele oraşe din România în care mi-ar plăcea să trăiesc. Şi cum sunt cam bănăţean, sigur că am ales pentru o vreme prima variantă. Ori poate că ales altcineva pentru mine, cu mult înainte de a mă exila într-o vinotecă arădeană.
În ce priveşte lumea vinului, tot asta simt dacă vine vorba de Timişoara: că am intrat într-o capitală, într-una regională. Fiindcă Vinvest tocmai asta înseamnă în materie de summit oenologic: trecerea suportabilă de la tarabă la salon profesional. Orice ar spune criticii, cârtitorii şi scepticii în legătură cu ediţia anuală a expoziţiei internaţionale de vinuri din capitala Banatului, în ciuda vântului de criză care s-a simţit destul de tăios anul acesta, organizatorii şi participanţii la Vinvest merită toate laudele pentru efortul lor. În esenţă, adică în mic, au oferit tot ceea ce oferă un târg de vin profesional din lumea largă: standuri cu vin, degustări, profesionişti, connaisseurs şi amateurs, lume pur şi simplu, premii şi surprize oeno- şi gastro-, VIP-uri şi vulg, adică plăcerea îmbinată cu afaceri a întâlnirii oamenilor în jurul unui pahar cu cea mai complexă dintre băuturile lumii.
Cât despre mine, trebuie să spun că mi-am făcut la Vinvest 2011 noi prieteni, că am descoperit o mulţime de vinuri şi am înţeles că de-acum vinurile româneşti vor lua locul încetul cu încetul celor străine din arcadele vinotecii mele. Că în ciuda crizei, o lume nouă, profesionistă, competitivă, se naşte pe ruinele cu butoaie nespălate şi duhoare de Vinalcool ale comunismului de ieri şi de azi. Destui producători mai mari sau mai mici, nu puţini oenologi mai mari sau mai mici şi mulţi pasionaţi mai mari sau mai mici apar şi îşi fac concurenţă , întrecându-se în produse din ce în ce mai complexe, mai bine ambalate, mai inspirat prezentate.
Şi numai un blogger visător ca mine nu poate observa lupta aprigă din culise, goana ascunsă pentru câştigarea de noi clienţi şi atingerea target-urilor, îngrijorarea crescândă privind viitorul financiar al afacerii, în timp ce vinul cel bun începe să prospere, paradoxal, într-o lume tot mai săracă. Am ajuns să pot enumera zeci de producători de top şi tot atâtea, dacă nu sute de vinuri onorabile. Nu de complezenţă, nu de euforie, ci după ce-am gustat destule, poate prea multe vinuri bune ale străinătăţii. Cum nu mă dau în vânt după politicieni şi profesori doctori cu colane, medalii, titluri şi certificate de gât, chiar dacă i-am pozat ca părţi inevitabile din peisaj, n-am să vă vorbesc atât despre topuri şi medalii, cât despre prietenii şi febleţi din lumea vinului pe care le-am descoperit ori reîntâlnit la Vinvest. Despre oamenii care produc, despre cei care creează, despre cei care se chinuiesc să vândă ce au mai bun şi mai puţin bun pentru a răzbi şi a supravieţui pe o tot mai restrânsă piaţă a vinului. Despre cei care au lăsat în urmă ceva şi nu şi-au propus ca unic scop în viaţă acela de a trăi o sută de ani pentru a prinde vreo pensie eternă prin vreun parc cu insecte la soare, ci chiar au sădit, în scurtul lor răstimp numit viaţă, ceva frumos şi peren pentru cei care vin.
O fi o îndrăzneală, dar tot o spun: vinurile au luat-o puţin înaintea societăţii româneşti. Unele sunt de-a dreptul aristocratice într-o lume a vulgului, iar pentru ele se găsesc prea puţini pasionaţi şi prea mulţi snobi cu bani ori ignoranţi cu buzunarele goale.
Dat fiind că nu pot pomeni toate vinurile, deşi nu mă pot abţine să vorbesc iar şi iar de Cuvée Charlotte 2007, de Feteasca Neagră Ancestral 2008, de Solo Quinta 2010, de Rosé Terra Romana 2010, de Cuvée Amaury 2009, de contrariantul Perfectio şi de Genesio 2010, o să le amintesc fugar de data aceasta pe cele încercate întâia oară.
Mi-am adăugat printre prietenii din lumea reală în mod special pe doamna Vica Necula şi oamenii de la Budureasca, de ale cărei excelente licori albe şi de al cărei plin de personalitate Cabernet Sauvignon sunt sigur că veţi mai auzi. I-am reîntâlnit cu bucurie pe oenologul Gabriel Lăcureanu, pe amfitrioana Casei Colinelor, care ne-a făcut în câteva rânduri să ne simţim foarte bine la Urlaţi, şi am făcut cunoştinţă pe fugă cu oenologul Liviu Grigorică, în prezenţa inepuizabilului domn Dan Săvulescu.
M-a emoţionat profund imaginea lui Louis Heriard Dubreuil ţinând în mână medaliile câştigate la Vinvest, lângă posterul regretatului său unchi, contele Guy Tyrel de Poix, fondatorul S.E.R.V.E.
Cred că am stat cam mult chiar şi pentru un blogger de vin la standul Enira, un motiv foarte întemeiat de a mă îndrăgosti şi de Bulgaria, după ce mi s-a mai întâmplat asta cu Ungaria şi Serbia. Fără prejudecăţi, am gustat produsele moldave de la Senator Wine, între care cred că merită să fie pomenite Feteasca Neagră Glia 2008 şi Băbeasca Neagră Omnia 2010. A trebuit să fac şi puţină polemică în rândul Vestik, în privinţa vinurilor de la Crama Gârboiu, alegând pentru mine Sauvignon Blanc-ul şi Merlot-ul Bacanta. Într-un chioşc din afara Centrului de Afaceri am regăsit şi firma Elite şi pe patronul Walter Szikler ale cărui vinuri baricate mi-ar fi plăcut să le găsesc şi degust înăuntru. Şi mi-aş mai fi dorit să conversez despre viile de la Recaş, dar şi despre sălbăticiuni, politicieni şi target-uri cu Mr. Philip Cox, plecat pentru câteva săptămâni peste ocean.
Au fost însă şi unii "mari" absenţi, pe care probabil i-au regretat mai mult consumatorii decât producătorii şi directorii de vânzări prezenţi la salon. Am mai întâlnit cunoscuţi şi prieteni de la Enoteca de Savoya, patroni de restaurante, colegi de baschet ori de fotbal şi chiar de presă, adică de prin breslele în care am fost ori mai sunt. Şi pe omniprezentul Costi Duma, fotograf şi coleg din presa de altădată. Mi-au fost dăruite mai multe vinuri dar am şi cumpărat câteva, antamând destule degustări. Şi, sincer, mă îngrozesc de pe acum în privinţa numeroaselor postări viitoare, a dificultăţii selecţiei fotografiilor şi emoţiilor transferabile în cuvinte. În privinţa uneia singure, a celei din finalul acestei postări, nu am avut nici o îndoială, am ales-o din prima. Ea, fotografia finală, trebuie privită însă nu ca o încheiere uşor adumbrită de amintirea unei despărţiri, ci ca un nou şi încrezător început.

Galerie foto

De la Florenţa la Urlaţi, despre o anume licoare, despre nuanţele infinite, dar şi despre DELETE

Poate părea surprinzător, dar întreaga poveste a blogului de faţă este de fapt povestea unei convertiri. Am ajuns să cunosc vinul în urma unei iniţieri. Nu, nu a fost vreun guru la mijloc, nici nu e vorba de vreun şaman amestecător de tanini, ci de oameni obişnuiţi, nu neapărat mai culţi decât mine, în mod sigur şi paradoxal nu mai pasionaţi decât mine, care m-au ajutat să-mi redescopăr simţurile. Iar eu am luat într-atât de serios întreaga tărăşenie încât am ajuns chiar să-mi construiesc o vinotecă şi să scriu mai ales despre asta. Despre o licoare, despre nuanţele ei infinite. Întreaga experienţă m-a mânat peste tot, m-a dus la Florenţa şi la Urlaţi, la Budapesta şi la Miniş, în Valea Călugărească şi la Vârşeţ, la Veneţia şi Săhăteni, în Eger şi Recaş şi aşa mai departe şi aşa mai departe.
Mi-am construit vinoteca în urma unui desen făcut în joacă pe o hârtie, pe vremea când n-aveam bani şi nici speranţă, pe când încă mai circulam cu Dacia într-o navetă aparent fără de sfârşit între aceleaşi două puncte ale existenţei mele. Mânat de noua pasiune, mi-am ajutat părintele octogenar să planteze câteva sute de butaşi de vie şi alte câteva sute de pomi în grădina copilăriei, din cea mai pură plăcere a înrădăcinării şi a creşterii.
Pe drumul vinului am întâlnit o mulţime de oameni interesanţi dar şi o mulţime de oameni proşti. Ca-n viaţă, ca-n oricare alt domeniu, ca-n oricare alveolă a existenţei. Am dat de profesionişti şi de maeştri, dar şi de cabotini şi amatori cu aere, de zgârie-brânză şi de generoşi autentici, de creatori geniali şi de indivizi mercantili, de toate speţele, de la domnii cu sânge albastru la trepăduşii proletari. Unii m-au întâmpinat cu ospitalitate, nici acum nu ştiu de ce, o fi din cauza scrisului, o fi în virtutea unui program care implică pe toată lumea. Mi-au cumpărat bilet de avion, m-au plimbat în SUV-uri, m-au cazat la cinci stele. Alţii, în schimb, mi-au pus bilet de intrare, au pretins să plătesc pentru onoarea de a scrie despre ei. Câţiva s-au pierdut pe drumul dintre acţiune publicitară, amiciţie şi meschinărie, încetând să mai existe pentru mine.
Am întâlnit nobleţe şi vulgaritate, mitici şi baroni, noroi şi asfalt de autostradă, cenuşă şi diamant. M-am plimbat pe aleile marii industrii multinaţionale a vinului, dar şi printre butoaiele nespălate ale unor prea mici producători, am trecut cu un salt de la masa de degustare la taraba din târg, de la paharul de cristal la plasticul unifolosibil. Am văzut, pe la degustări de provincie, atâta snobism şi atâtea ifose cât nu poate să încapă un roman întreg despre mentalitate şi postcomunism, însă am avut şi şansa să întâlnesc câţiva prieteni unici, măreţi în meserie.
În general, incultura nu poate naşte vinuri mari, după cum oamenii neinteresanţi nu sunt în stare să creeze vinuri remarcabile. M-am îndrăgostit în feluri anume de Toscana, dar şi de Dealu Mare. De-a lungul a zeci de călătorii am descoperit câteva puncte strategice pe colinele cu vii, la câteva sute de metri deasupra lumii, locuri din care totul se vede mai limpede, mai clar, printre lujerii tuturor recoltelor viitoare.
Nu am câştigat nici un ban din toate acestea, doar am scris cu patimă despre ceea ce mi-a plăcut şi despre ceea ce m-a oripilat. Nu am tăiat nici o chitanţă, nu am completat nici o factură, deşi am fost tentat de câteva ori să scriu vreo poezie pe cotorul cu fişe contabile.
Am întâlnit snobi care nu cumpără vin decât dacă costă de la 50 de euro în sus sticla. Pentru fiecare înfumurat se găseşte însă mereu şi un comerciant pe măsură. Mie mi se par însă mult mai interesanţi, mai adevăraţi truditorii, creatorii, oenologii, bachuşii podgoriilor. Într-un anume fel, deşi pare improbabil, multe dintre aceste personaje în carne şi oase de care vorbesc aici au ajuns să fiinţeze datorită cuvintelor, şi nu a existenţei lor propriu-zise.
Am pătruns în hrube, am degustat vinuri la cisternă, sticlă, baric, BIB şi pet, dar şi la pahar de plastic pe la festivaluri ieftine cu miros de mici şi pui la rotisor. Oamenii m-au primit în casele lor, m-au ospătat, mi-au spus vechi poveşti de familie, m-au plimbat prin bătrâne conace în paragină şi m-au lăsat să le fotografiez bunicii din pozele sepia, care şed cuminţi în album, m-au lăsat să pătrund în viaţa lor fără să ceară nimic în schimb. Alţii, mai pragmatici, oameni de vin despre care am scris, m-au tratat ca pe un simplu consumator, urmărind mereu acelaşi lucru: să le cumpăr vinul şi atât.
Am fost pe la festivaluri la care, se ştie, toţi participanţii iau premii, chiar dacă multe vinuri sunt proaste şi unele pahare nu sunt tocmai spălate, dar şi prin hoteluri de lux în care totul era insuportabil de impecabil. M-am plimbat cu paharul într-un săculeţ atârnat de gât, pe sub simboluri corvine, la umbra palatelor regale şi a statuilor de prinţi eliberatori. Am văzut cum aceleaşi metehne bântuie ţările acestui colţ de Europă: vinuri proaste vândute în sticle care poartă doar eticheta premiilor de altădată, vinuri care trebuie doar să dea impresia că au fost create pentru împăratul, când de fapt sunt făcute pentru tot satul.
Cu bucurie şi uimire, am fost chiar pe la o cramă de acasă alături de care funcţionează o casă de copii, am întâlnit o doamnă care îngrijeşte şi via, şi orfanii, dar am zărit şi umbra cornută a unui sfânt al viei, semn că aproape orice sfinţenie îşi are rămăşiţa ei de îndoială şi numai stăpânul soarelui şi al umbrei îi ştie adevărata măsură. De-a lungul voiajelor am întâlnit şi filantropi, şi zgârciţi, într-o lume în care se face simţită tot mai puternic discordia concurenţei, duritatea luptei pentru supravieţuire. Pe piaţă.
În câteva rânduri am descoperit vinuri mari despre care nu ştie nimeni nimic. Şi mulţi oameni mici care vor rămâne pentru vecie anodini. Am inaugurat şi câte o casă nouă, în faţa unor ceaune uriaşe, înconjurat de înserare şi mânji care pasc pe nişte dealuri încă netăiate de autostrăzi, dar am sărbătorit cu vin şi o clinică veterinară cu căţei mai veseli ori mai trişti, cu mâţe convalescente şi cu vreo bufniţă cu aripă de titan deasupra altei bufniţe fără de aripi.
Aş putea spune că lumea vinului românesc e o mare neînţelegere, o amestecătură pestriţă de vechi şi nou, de multinaţională şi mutpreamicăîntreprindere, de boieri şi mujici, de castele retrocedate şi IAS-uri totuşi eterne. Cu stupoare, am întâlnit nişte bizari directori de vânzări care aveau impresia că vinul pe care îl vând e o operă de artă în faţa căreia consumatorii trebuie să se prosterneze iar bloggerii să înalţe ode. În plus, am făcut cunoştinţă şi cu tot felul de sales manageri care considerau că clienţii sunt cei care trebuie să-i sune mereu, să le caute vinurile, şi nu ei trebuie să facă în aşa fel încât vinul să ajungă la cei care îl cumpără. Am văzut şi comercianţi care, pe la degustările promoţionale, sorbeau din ochi înghiţiturile invitaţilor, socotind cât pierd la fiecare pahar.
Va trebui să mă credeţi pe cuvânt, toate se petrec aievea, nu e nici o exagerare la mijloc. Nu, nu în Toscana, nu în Burgundia, nici măcar în Dealu Mare, ci prin judeţe cu pretenţii ale României, cu aere occidentale, dar care sunt de fapt nişte provincii ale provinciei. Acolo micul întreprinzător din sfera vinului consideră reclama nu ca pe adevăratul suflet al comerţului, ci drept o cheltuială inutilă ori mai rău, drept un instrument de şantaj mediatic. Acest mod de a privi lucrurile vine direct din comunism ori, din păcate, de şi mai departe, dintr-o sărăcie ancestrală, materială dar în primul rând mentală.
De aceea, uneori, când mi se face lehamite, ca să alung gândul care îmi spune să dau DELETE tuturor cuvintelor şi tuturor postărilor, îmi duc motanul în vinotecă şi caut atunci o altă formă de expresie, o altă formulă de blog. Şi felul în care el toarce, clipind cu ochii săi plini de înţelegere în care se oglindesc arcadele cu vin, îmi stârneşte încă un zâmbet creator.