Vintest cu tâlc pentru Pivnicer şi Pivniceră

Un bun prieten, patron de restaurant în Timişoara, spunea plin de tâlc că există multe vinuri bune, dar că în cele din urmă contează cine ţi le vinde şi cu cine le bei. Şi spunea asta după ce renunţase la câteva mărci autohtone, de prestigiu, din cauza unor şperţari care l-au supărat. Se gândea la lipsa de parolism şi de promptitudine şi la mica, tradiţionala ciupeală care îi caracterizează pe cei care trăiesc din vânzari, la nivelele mai joase ori mai înalte ale ierarhiei.
I-am dat fără îndoială dreptate. Şi ne vedem în continuare de ale noastre, de ale Pivnicerului, Vestik-ului şi Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi, selectându-i cât se poate de atent pe cei care ne sunt cunoscuţi, apropiaţi, colegi de club. Într-un fel, în lumea reală, ei sunt vizitatori unici, deci siguri, ai clubului nostru. Să spunem că unul dintre criteriile de selecţie ar fi acela că un "vestic" trebuie să fie capabil să călătorească fără mofturi de la Ferendia la Florenţa, să se mute din căruţă în limuzină fără să strâmbe din nas, să treacă din SUV în autocar fără grimase de mare domn ieşit din sulă de prinţ. Că trebuie să fie un om decent, obişnuit, fără aere de snob şi fără pretenţii de vedetă.
În ultimul weekend, în vreme ce Pivnicerul aranja prin casă amintiri, damigene şi bibelouri, consemnat locului de un motiv trist şi iremediabil, Pivnicera călătorea deasupra norilor alături de un alt "vestic", spre salonul Vintest, eveniment important din lumea vinului petrecut la Bucureşti la sfârşit de octombrie.
La dus, pe aeroportul timişorean, numai lume bună învelită în ţoale de firmă, cu ochii daţi pe spate, cu trufia de rigoare a călătorului de cinci stele. Valeriu Argăseală butona ceva la laptop, înconjurat de umbra înfrângerii din meciul de cupă cu Poli. Voiajul a fost condimentat în mod plăcut de ceremonia de retragere a pilotului care a condus aeronava de la Timişoara la Bucureşti. Nicolae Cireaşă a fost întâmpinat cu fanfară, aplauze şi ziarişti pe Aeroportul Henri Coandă, un moment emoţionant pe care l-au împărtăşit cu bucurie şi respect toţi pasagerii.
Cât despre Vintest, a fost întâmplare interesantă însă restrânsă din lumea vinului, în care ai putut afla în câteva clipe cine e necăjit şi cine e vesel, ce plecări şi ce falimente se anunţă, câte decizii proaste sau bune poate lua un manager nepriceput la vin. "Vesticii" s-au întâlnit cu mai vechi ori mai noi prieteni, împărtăşind planuri şi proiecte care implică o viitoare colaborare în materie de publicitate, degustare şi chiar vânzare de vin. Ne-am bucurat iarăşi de de ospitalitatea lui Dan Săvulescu şi a companiei SERVE, de compania agreabilă a lui Louis Heriard Dubreuil şi a Roxanei Sabău şi ne-am reîntâlnit cu Luminiţa Tzakis şi vinurile de la Oprişor şi cu Vica Necula şi vinurile de la Budureasca. Pe Sorin Trandafirescu l-am găsit de această dată departe de standul Senator Wine, promovând produsele Cramei Gârboiu.
La Bucureşti, ca mai peste tot, bate vântul tăios al toamnei şi al crizei. Asta nu ne-a împiedicat să facem însă planuri concrete, să vorbim de viitoare degustări şi flashtasting-uri cu cele mai bune vinuri de pe piaţă.
La capitolul reîntâlniri plăcute o putem adăuga pe aceea cu prietenii de la Enira şi Alira, pe cea cu somelierul Sergiu Nedelea şi maestrul bucătar Ştefan Bercea, dar şi revederea unor amici bloggeri/oameni de afaceri. La standul Good Point, alături de Răzvan Avram şi Ana Maria Nazarie, a fost binevenită o cafea la nisip, iar George Mitea ne-a împărtăşit câteva aprecieri elogioase la adresa evoluţiei cupajului de vin alb Golem al Cramei Basilescu.
Poate că s-a vorbit mai puţin despre vin şi mai mult despre context. Am numărat câteva absenţe notabile ale unor producători anunţaţi deja ca participanţi la eveniment. Pivnicera însoţită de "vestic" s-a bucurat şi de un intermezzo special, de o călătorie de plăcere la locuinţa de vară a lui Dan Săvulescu de la Corbeanca, în compania căţelului Bilă, a motanului Pisu, a două ghiulele romane şi a vinurilor de colecţie păstrate într-o "groapă" aparte. La o adică, e cât se poate de incitant să traversezi România cu avionul într-o zi de toamnă cuminte, să iei pulsul unui salon de vinuri, să serveşti masa la restaurantul libanez şi să faci o scurtă ieşire în decorul unei locuinţe de vară, alături de un bun amic şi de întreaga sa menajerie afectuoasă. De rest s-a ocupat Vica Necula, care, aidoma lui Dan Săvulescu, a reuşit să-i facă pe "vestici" să se simtă la Bucureşti ca acasă.
A fost o întâlnire cu vinurile şi cu producătorii, de plăcere şi de afaceri, în care am numărat pixelii viitoarelor postări pe blog şi pe site-uri. Am făcut cunoştinţă şi cu vinurile unor producători noi, între care Aurelia Vişinescu, am pus ţara la cale cu reprezentanţii firmei BTC Glass Design, aflând totul în materie de accesorii de vin, şi am savurat cu o încântare greu de povestit complexitatea vinului Smerenie.
Chiar dacă unii ar putea spune că salonul nu a satisfăcut cele mai înalte aşteptări, rămâne de apreciat efortul organizatorilor într-o perioadă de criză, în care e de înţeles că gândurile oamenilor nu se îndreaptă cu prioritate către vinurile premium. În ce priveşte gândurile "vesticilor", acestea o iau binişor în direcţia marilor vinuri viitoare. Sunt câteva lansări pe care le aşteptăm cu mare interes, între ele numărându-se, pe termen scurt, cea a noului Cuvée Charlotte, iar pe termen mediu, cele ale creaţiilor lui Răzvan Macici la Murfatlar.
Escapada oenologică de weekend la Bucureşti a luat sfârşit seara târziu, atunci când avionul se pregătea să aterizeze la Timişoara. În aeronavă, Meme Stoica îşi juca rolul de vedetă călătoare în căutare de patron, după un şir nesfârşit de înfrângeri în numele şi larma marelui, incomensurabilului Gigi Becali. La întoarcere, Pivnicera călătorise fortuit la business class, alături de un bun amic, camarad de presă, de club, de bucurii şi tristeţi pe parcursul a peste două decenii. S-au revăzut, la sosirea pe aeroport, cu un vechi cunoscut, coleg de ziar la începutul anilor '90, acum manager respectabil la una din multinaţionalele lumii. Omul rămăsese interzis, nemaifiind în stare să schiţeze nici un gest, în afară de cel de rămas bun, ba chiar întorcând privirea şi părăsind grăbit locul faptei. Probabil că o percepuse pe Pivniceră ca aflându-se într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit, într-un anturaj şi mai nepotrivit...
Asta nu ne împiedică, nu-i aşa, să râdem cu poftă, într-un final, de întreaga situaţie, potrivind, post-factum dar cu Smerenie, verighetele pe degetele fiecăruia şi lustruindu-le uşor cu ajutorul taninilor scurşi pe mână, deliberat ori din greşeală, în liniştea desăvârşită a vinotecii arădene. Au trecut proba timpului, nu şi-au pierdut deloc strălucirea, chiar dacă au împlinit 18 ani.
La urma-urmei, şi asta se cheamă Vintest, nu-i aşa?

Prietenii şi febleţi din lumea vinului la Salonul Vinvest 2011

Mă bate gândul uneori că avem mai multe capitale. Şi nu mi se întâmplă asta, doamne-fereşte, din vreo furie separatistă, ci din cel mai curat spirit european. Am ştiut, de îndată ce am pus prima oară piciorul pe străzile lor, că Timişoara şi Clujul sunt două dintre puţinele oraşe din România în care mi-ar plăcea să trăiesc. Şi cum sunt cam bănăţean, sigur că am ales pentru o vreme prima variantă. Ori poate că ales altcineva pentru mine, cu mult înainte de a mă exila într-o vinotecă arădeană.
În ce priveşte lumea vinului, tot asta simt dacă vine vorba de Timişoara: că am intrat într-o capitală, într-una regională. Fiindcă Vinvest tocmai asta înseamnă în materie de summit oenologic: trecerea suportabilă de la tarabă la salon profesional. Orice ar spune criticii, cârtitorii şi scepticii în legătură cu ediţia anuală a expoziţiei internaţionale de vinuri din capitala Banatului, în ciuda vântului de criză care s-a simţit destul de tăios anul acesta, organizatorii şi participanţii la Vinvest merită toate laudele pentru efortul lor. În esenţă, adică în mic, au oferit tot ceea ce oferă un târg de vin profesional din lumea largă: standuri cu vin, degustări, profesionişti, connaisseurs şi amateurs, lume pur şi simplu, premii şi surprize oeno- şi gastro-, VIP-uri şi vulg, adică plăcerea îmbinată cu afaceri a întâlnirii oamenilor în jurul unui pahar cu cea mai complexă dintre băuturile lumii.
Cât despre mine, trebuie să spun că mi-am făcut la Vinvest 2011 noi prieteni, că am descoperit o mulţime de vinuri şi am înţeles că de-acum vinurile româneşti vor lua locul încetul cu încetul celor străine din arcadele vinotecii mele. Că în ciuda crizei, o lume nouă, profesionistă, competitivă, se naşte pe ruinele cu butoaie nespălate şi duhoare de Vinalcool ale comunismului de ieri şi de azi. Destui producători mai mari sau mai mici, nu puţini oenologi mai mari sau mai mici şi mulţi pasionaţi mai mari sau mai mici apar şi îşi fac concurenţă , întrecându-se în produse din ce în ce mai complexe, mai bine ambalate, mai inspirat prezentate.
Şi numai un blogger visător ca mine nu poate observa lupta aprigă din culise, goana ascunsă pentru câştigarea de noi clienţi şi atingerea target-urilor, îngrijorarea crescândă privind viitorul financiar al afacerii, în timp ce vinul cel bun începe să prospere, paradoxal, într-o lume tot mai săracă. Am ajuns să pot enumera zeci de producători de top şi tot atâtea, dacă nu sute de vinuri onorabile. Nu de complezenţă, nu de euforie, ci după ce-am gustat destule, poate prea multe vinuri bune ale străinătăţii. Cum nu mă dau în vânt după politicieni şi profesori doctori cu colane, medalii, titluri şi certificate de gât, chiar dacă i-am pozat ca părţi inevitabile din peisaj, n-am să vă vorbesc atât despre topuri şi medalii, cât despre prietenii şi febleţi din lumea vinului pe care le-am descoperit ori reîntâlnit la Vinvest. Despre oamenii care produc, despre cei care creează, despre cei care se chinuiesc să vândă ce au mai bun şi mai puţin bun pentru a răzbi şi a supravieţui pe o tot mai restrânsă piaţă a vinului. Despre cei care au lăsat în urmă ceva şi nu şi-au propus ca unic scop în viaţă acela de a trăi o sută de ani pentru a prinde vreo pensie eternă prin vreun parc cu insecte la soare, ci chiar au sădit, în scurtul lor răstimp numit viaţă, ceva frumos şi peren pentru cei care vin.
O fi o îndrăzneală, dar tot o spun: vinurile au luat-o puţin înaintea societăţii româneşti. Unele sunt de-a dreptul aristocratice într-o lume a vulgului, iar pentru ele se găsesc prea puţini pasionaţi şi prea mulţi snobi cu bani ori ignoranţi cu buzunarele goale.
Dat fiind că nu pot pomeni toate vinurile, deşi nu mă pot abţine să vorbesc iar şi iar de Cuvée Charlotte 2007, de Feteasca Neagră Ancestral 2008, de Solo Quinta 2010, de Rosé Terra Romana 2010, de Cuvée Amaury 2009, de contrariantul Perfectio şi de Genesio 2010, o să le amintesc fugar de data aceasta pe cele încercate întâia oară.
Mi-am adăugat printre prietenii din lumea reală în mod special pe doamna Vica Necula şi oamenii de la Budureasca, de ale cărei excelente licori albe şi de al cărei plin de personalitate Cabernet Sauvignon sunt sigur că veţi mai auzi. I-am reîntâlnit cu bucurie pe oenologul Gabriel Lăcureanu, pe amfitrioana Casei Colinelor, care ne-a făcut în câteva rânduri să ne simţim foarte bine la Urlaţi, şi am făcut cunoştinţă pe fugă cu oenologul Liviu Grigorică, în prezenţa inepuizabilului domn Dan Săvulescu.
M-a emoţionat profund imaginea lui Louis Heriard Dubreuil ţinând în mână medaliile câştigate la Vinvest, lângă posterul regretatului său unchi, contele Guy Tyrel de Poix, fondatorul S.E.R.V.E.
Cred că am stat cam mult chiar şi pentru un blogger de vin la standul Enira, un motiv foarte întemeiat de a mă îndrăgosti şi de Bulgaria, după ce mi s-a mai întâmplat asta cu Ungaria şi Serbia. Fără prejudecăţi, am gustat produsele moldave de la Senator Wine, între care cred că merită să fie pomenite Feteasca Neagră Glia 2008 şi Băbeasca Neagră Omnia 2010. A trebuit să fac şi puţină polemică în rândul Vestik, în privinţa vinurilor de la Crama Gârboiu, alegând pentru mine Sauvignon Blanc-ul şi Merlot-ul Bacanta. Într-un chioşc din afara Centrului de Afaceri am regăsit şi firma Elite şi pe patronul Walter Szikler ale cărui vinuri baricate mi-ar fi plăcut să le găsesc şi degust înăuntru. Şi mi-aş mai fi dorit să conversez despre viile de la Recaş, dar şi despre sălbăticiuni, politicieni şi target-uri cu Mr. Philip Cox, plecat pentru câteva săptămâni peste ocean.
Au fost însă şi unii "mari" absenţi, pe care probabil i-au regretat mai mult consumatorii decât producătorii şi directorii de vânzări prezenţi la salon. Am mai întâlnit cunoscuţi şi prieteni de la Enoteca de Savoya, patroni de restaurante, colegi de baschet ori de fotbal şi chiar de presă, adică de prin breslele în care am fost ori mai sunt. Şi pe omniprezentul Costi Duma, fotograf şi coleg din presa de altădată. Mi-au fost dăruite mai multe vinuri dar am şi cumpărat câteva, antamând destule degustări. Şi, sincer, mă îngrozesc de pe acum în privinţa numeroaselor postări viitoare, a dificultăţii selecţiei fotografiilor şi emoţiilor transferabile în cuvinte. În privinţa uneia singure, a celei din finalul acestei postări, nu am avut nici o îndoială, am ales-o din prima. Ea, fotografia finală, trebuie privită însă nu ca o încheiere uşor adumbrită de amintirea unei despărţiri, ci ca un nou şi încrezător început.

Galerie foto