Prietenii şi febleţi din lumea vinului la Salonul Vinvest 2011

Mă bate gândul uneori că avem mai multe capitale. Şi nu mi se întâmplă asta, doamne-fereşte, din vreo furie separatistă, ci din cel mai curat spirit european. Am ştiut, de îndată ce am pus prima oară piciorul pe străzile lor, că Timişoara şi Clujul sunt două dintre puţinele oraşe din România în care mi-ar plăcea să trăiesc. Şi cum sunt cam bănăţean, sigur că am ales pentru o vreme prima variantă. Ori poate că ales altcineva pentru mine, cu mult înainte de a mă exila într-o vinotecă arădeană.
În ce priveşte lumea vinului, tot asta simt dacă vine vorba de Timişoara: că am intrat într-o capitală, într-una regională. Fiindcă Vinvest tocmai asta înseamnă în materie de summit oenologic: trecerea suportabilă de la tarabă la salon profesional. Orice ar spune criticii, cârtitorii şi scepticii în legătură cu ediţia anuală a expoziţiei internaţionale de vinuri din capitala Banatului, în ciuda vântului de criză care s-a simţit destul de tăios anul acesta, organizatorii şi participanţii la Vinvest merită toate laudele pentru efortul lor. În esenţă, adică în mic, au oferit tot ceea ce oferă un târg de vin profesional din lumea largă: standuri cu vin, degustări, profesionişti, connaisseurs şi amateurs, lume pur şi simplu, premii şi surprize oeno- şi gastro-, VIP-uri şi vulg, adică plăcerea îmbinată cu afaceri a întâlnirii oamenilor în jurul unui pahar cu cea mai complexă dintre băuturile lumii.
Cât despre mine, trebuie să spun că mi-am făcut la Vinvest 2011 noi prieteni, că am descoperit o mulţime de vinuri şi am înţeles că de-acum vinurile româneşti vor lua locul încetul cu încetul celor străine din arcadele vinotecii mele. Că în ciuda crizei, o lume nouă, profesionistă, competitivă, se naşte pe ruinele cu butoaie nespălate şi duhoare de Vinalcool ale comunismului de ieri şi de azi. Destui producători mai mari sau mai mici, nu puţini oenologi mai mari sau mai mici şi mulţi pasionaţi mai mari sau mai mici apar şi îşi fac concurenţă , întrecându-se în produse din ce în ce mai complexe, mai bine ambalate, mai inspirat prezentate.
Şi numai un blogger visător ca mine nu poate observa lupta aprigă din culise, goana ascunsă pentru câştigarea de noi clienţi şi atingerea target-urilor, îngrijorarea crescândă privind viitorul financiar al afacerii, în timp ce vinul cel bun începe să prospere, paradoxal, într-o lume tot mai săracă. Am ajuns să pot enumera zeci de producători de top şi tot atâtea, dacă nu sute de vinuri onorabile. Nu de complezenţă, nu de euforie, ci după ce-am gustat destule, poate prea multe vinuri bune ale străinătăţii. Cum nu mă dau în vânt după politicieni şi profesori doctori cu colane, medalii, titluri şi certificate de gât, chiar dacă i-am pozat ca părţi inevitabile din peisaj, n-am să vă vorbesc atât despre topuri şi medalii, cât despre prietenii şi febleţi din lumea vinului pe care le-am descoperit ori reîntâlnit la Vinvest. Despre oamenii care produc, despre cei care creează, despre cei care se chinuiesc să vândă ce au mai bun şi mai puţin bun pentru a răzbi şi a supravieţui pe o tot mai restrânsă piaţă a vinului. Despre cei care au lăsat în urmă ceva şi nu şi-au propus ca unic scop în viaţă acela de a trăi o sută de ani pentru a prinde vreo pensie eternă prin vreun parc cu insecte la soare, ci chiar au sădit, în scurtul lor răstimp numit viaţă, ceva frumos şi peren pentru cei care vin.
O fi o îndrăzneală, dar tot o spun: vinurile au luat-o puţin înaintea societăţii româneşti. Unele sunt de-a dreptul aristocratice într-o lume a vulgului, iar pentru ele se găsesc prea puţini pasionaţi şi prea mulţi snobi cu bani ori ignoranţi cu buzunarele goale.
Dat fiind că nu pot pomeni toate vinurile, deşi nu mă pot abţine să vorbesc iar şi iar de Cuvée Charlotte 2007, de Feteasca Neagră Ancestral 2008, de Solo Quinta 2010, de Rosé Terra Romana 2010, de Cuvée Amaury 2009, de contrariantul Perfectio şi de Genesio 2010, o să le amintesc fugar de data aceasta pe cele încercate întâia oară.
Mi-am adăugat printre prietenii din lumea reală în mod special pe doamna Vica Necula şi oamenii de la Budureasca, de ale cărei excelente licori albe şi de al cărei plin de personalitate Cabernet Sauvignon sunt sigur că veţi mai auzi. I-am reîntâlnit cu bucurie pe oenologul Gabriel Lăcureanu, pe amfitrioana Casei Colinelor, care ne-a făcut în câteva rânduri să ne simţim foarte bine la Urlaţi, şi am făcut cunoştinţă pe fugă cu oenologul Liviu Grigorică, în prezenţa inepuizabilului domn Dan Săvulescu.
M-a emoţionat profund imaginea lui Louis Heriard Dubreuil ţinând în mână medaliile câştigate la Vinvest, lângă posterul regretatului său unchi, contele Guy Tyrel de Poix, fondatorul S.E.R.V.E.
Cred că am stat cam mult chiar şi pentru un blogger de vin la standul Enira, un motiv foarte întemeiat de a mă îndrăgosti şi de Bulgaria, după ce mi s-a mai întâmplat asta cu Ungaria şi Serbia. Fără prejudecăţi, am gustat produsele moldave de la Senator Wine, între care cred că merită să fie pomenite Feteasca Neagră Glia 2008 şi Băbeasca Neagră Omnia 2010. A trebuit să fac şi puţină polemică în rândul Vestik, în privinţa vinurilor de la Crama Gârboiu, alegând pentru mine Sauvignon Blanc-ul şi Merlot-ul Bacanta. Într-un chioşc din afara Centrului de Afaceri am regăsit şi firma Elite şi pe patronul Walter Szikler ale cărui vinuri baricate mi-ar fi plăcut să le găsesc şi degust înăuntru. Şi mi-aş mai fi dorit să conversez despre viile de la Recaş, dar şi despre sălbăticiuni, politicieni şi target-uri cu Mr. Philip Cox, plecat pentru câteva săptămâni peste ocean.
Au fost însă şi unii "mari" absenţi, pe care probabil i-au regretat mai mult consumatorii decât producătorii şi directorii de vânzări prezenţi la salon. Am mai întâlnit cunoscuţi şi prieteni de la Enoteca de Savoya, patroni de restaurante, colegi de baschet ori de fotbal şi chiar de presă, adică de prin breslele în care am fost ori mai sunt. Şi pe omniprezentul Costi Duma, fotograf şi coleg din presa de altădată. Mi-au fost dăruite mai multe vinuri dar am şi cumpărat câteva, antamând destule degustări. Şi, sincer, mă îngrozesc de pe acum în privinţa numeroaselor postări viitoare, a dificultăţii selecţiei fotografiilor şi emoţiilor transferabile în cuvinte. În privinţa uneia singure, a celei din finalul acestei postări, nu am avut nici o îndoială, am ales-o din prima. Ea, fotografia finală, trebuie privită însă nu ca o încheiere uşor adumbrită de amintirea unei despărţiri, ci ca un nou şi încrezător început.

Galerie foto

La Crama Basilescu, în căutarea vinului perfect

Unul din cuvintele cheie cu care poţi sonda domeniul viticol românesc de ieri şi de azi este, fără urmă de îndoială, numele Basilescu. După o căutare pe Google ("basilescu" ori "bazilescu"), îl regăseşti, dincolo de contextul publicitar al vinurilor produse de câţiva ani de crama cu acelaşi nume, desemnând câte un parc, o biserică, un teatru de vară ori o staţie de metrou din Bucureştiul zilelor noastre, dar şi câte o fabrică ori un... pelin din Micul Paris de odinioară. La mijlocul distanţei psihologice dintre acel trecut interbelic, chiar antebelic, şi timpul prezent se află obsedantul deceniu, aşa că se întâmplă să mai descoperi acest nume şi pe vreo listă care face obiectul unui decret de confiscare din anii '50.
Un căutător mai atent care se plimbă prin biblioteca internetului poate descoperi acolo şi un articol din Business Standard apărut în toamna anului 2008. Aşa poate afla că familia Basilescu a deţinut firma Zarea Bucureşti şi că a fost cândva principalul furnizor de vinuri al Casei Capşa. Că aceeaşi familie avea, înainte de comunişti, franciza pentru România a Casei de St. Marceaux&Co., fondată la Reims cu aproape două veacuri în urmă. Că a restaurat Fabrica de Bere din Bucureştii Noi, transformând-o în Fabrica de Şampanie naturală. Că vinurile sale, cum ar fi Grand Capşa 1920, Capşa 1921, Riesling Capşa, Clos Bob Capşa, Capşa Rouge, Pelin Capşa, erau produse la Urlaţi şi învechite în pivniţele bucureştene.
Un cercetător şi mai pretenţios va găsi în cele din urmă, pe un blog cultural, o Scrisoare deschisă către Onor. Public semnată de profesorul Nicolae Basilescu, care vorbeşte despre "sforţările sale de a întemeia în România o Industrie de şampanie naturală".
Rememoram toate acestea atunci când Titi străbătea în viteză străzile Urlaţiului, cotind Opelul la timp pe străzile cuprinse de înserare, în drum spre Crama Basilescu. O mică aventură senzorială în care am pornit în trei, ca membri ai clubului Vestik, pentru a onora invitaţia oenologului cramei, Gabriel Lăcureanu, de a petrece câteva zile la conacul plantaţiei de la Urlaţi. Poate că de aceea am avut mereu impresia, în toate serile cu degustare, că beau nu atât vinul tânăr al anilor 2000 care poartă pe etichetă numele Basilescu, cât un strop dulce-amar din istoria şi suferinţele acestei familii selecte din lumea vinului.

Pasiunea lui Gabi Lăcureanu pentru vinul bine făcut iese imediat la iveală, căci el are ceva din dragostea pentru parfumuri a maestrului Giuseppe Baldini, eroul secundar al filmului-ecranizare Perfume. Doar că oenologul de la Basilescu nu are nevoie de ajutorul vreunui Jean-Baptiste Grenouille în materie de vinificare, fiindcă el se bazează pe propriile simţuri şi pe propria plăcere a meseriei. În cazul oenologului, la crearea cupajului perfect participă, pe lângă văz şi miros, şi simţul iscoditor al gustului, iar ceea ce rezultă în final are darul să ofere degustătorilor aromele inefabile ale paradisului pierdut. De aceea nu e nimerit să dai note şi să faci caracterizări pretenţioase unor vinuri premium precum Feteasca Neagră 2008 din gama Ancestral ori cupajului Perfectio, două din produsele de top ale casei, care sunt gata de acum să fie lansate pe piaţă. Cândva ucenic la Davino (casă de renume despre care tânărul vinificator vorbeşte cu respect), Gabi pregăteşte astăzi, în laboratorul şi în hala cramei, dar şi în pivniţa conacului, câteva dintre cele mai bune vinuri care vor putea fi băute în România.

Graţie lui, am putut degusta, în câteva zile, zeci de vinuri ale Cramei Basilescu. Am făcut degustări la sticlă, la cisternă şi chiar la baric, într-o adevărată frenezie a simţurilor. Am sorbit vinuri în diferite stadii de evoluţie, de maturizare, de parcă noi înşine ne-am fi transformat în oenologi, căutând să cupajăm vinul perfect. Gabi vorbeşte despre drojdii şi aciditate, despre fermentaţie şi tanini, despre vinul nefinalizat şi despre cel încheiat, deschizând şi închizând robinete, destupând sticle şi butoaie şi turnând vinul în pahare, oferind bucăţi de pâine şi măr pentru neutralizarea gustului, spălând pahare cu ajutorul vinului şi rotindu-le din încheietura mâinii cu dexteritatea pasională a creatorului. Din când în când povesteşte cum a fost culeasă toată recolta de Sauvignon Blanc într-o singură noapte, la lumina lunii şi a reflectoarelor aduse în vie, fiindcă atunci şi numai atunci strugurii atinseseră momentul prielnic, apogeul coacerii. Sau cum i-au trebuit patru luni pentru a crea Perfectio, un cupaj de cinci vinuri din trei soiuri: Fetească Neagră, Cabernet Sauvignon şi Merlot, unele baricate, timp în care a fost nevoit să deguste un număr neştiut de mostre de vin.

În compania plăcută a lui Gabi, în prima seară am degustat, în sala cramei, câte o Fetească Albă şi Regală din gama Ancestral, 2009, dar şi un Cuvee Amaury din gama Terra Romana, 2009, primit de la SERVE - Ceptura. Apoi am servit un foarte bun distilat de vin. Am desemnat Feteasca Albă drept regina serii. La cea de-a doua degustare, care a avut loc o seară mai târziu tot în sala cramei, oenologul ne-a oferit câte o Tămâioasă Românească din gamele Eclipse şi Autentique, 2008 şi 2009, câte o Busuioacă de Bohotin din gamele Eclipse 2007 şi 2008, şi Autentique, 2009, dar şi un whisky final, cu nume complicat. Pivnicerul a ales dintre toate Busuioaca autentică a anului trecut. A treia seară a adus a nouă degustare, la ceas târziu, în sala superbă de la conac, în compania unor oaspeţi de la Vinexpert şi a unei echipe de filmare. Am degustat din nou Busuioaca de Bohotin Autentique 2009, apoi Sauvignon Blanc din gama Edition, 2009, şi Feteasca Albă Ancestral, 2009, iar ca vinuri roşii, Feteasca Neagră Ancestral, 2008, şi cupajul Perfectio. În subiectivitatea sa debordantă, în sinea lui, Pivnicerul a ales vinul serii: Feteasca Neagră. Ultima degustare, cea de-a patra, s-a consumat în după-amiaza zilei următoare, în hala cramei, la baza cisternelor enorme cu vinurile cele mai recente. Am degustat Burgund, Merlot, Cabernet Sauvignon, mai multe vinuri Fetească Neagră în diferite stadii de maturizare, toate din 2009, dar şi o Fetească din 2008. Pivnicerul s-a îndrăgostit de aceasta din urmă şi, fără urmă de îngăduinţă din partea oenologului clubului Vestik, chiar de Burgund.

Am aflat, la o plimbare prin vii alături de unul din prietenii casei care astăzi trăieşte în Canada, povestea conacului reconstruit pe vechile temelii. La fel s-a întâmplat şi cu Casa Galbenă situată câteva sute de metri mai sus pe deal, într-un loc din care priveliştea se deschide ochilor într-un mod minunat, dezvăluind câmpia nesfârşită, oraşele de la poale, dealuri cu sonde şi munţi îndepărtaţi. Acolo a copilărit moştenitoarea familiei Basilescu, o distinsă doamnă pe care nu am avut plăcerea s-o cunosc în scurta şedere la conac.

Unii au descoperit în gustul Feteştii Negre 2008 odori de fructe roşii şi mure, piper negru, alţii au simţit prune uscate, nuci verzi, iod, cacao şi fum. Eu însă am văzut şi gustat toată bucuria boierească a trecutului, fericirea de a copilări la conac, peisajele inocente ale anilor '20-'30, dar şi furtunile aduse de război, noaptea comunistă, jefuirea averilor şi vieţilor, confiscarea destinelor. Şi, mai la urmă, emoţia regăsirii, la senectute, a locurilor natale, post-gustul prelung al unei vieţi care a curs, tulburat şi netulburat, precum vinul cel vechi turnat în pahare, după o nesfârşită păstrare la hrubă, biruind cutremurele şi războaiele. Eu am atins, am văzut, gustat, mirosit şi auzit în acest vin Ancestral savoarea unei libertăţi pierdute şi regăsite după mai bine de jumătate de veac.

La domeniul Basilescu mi-a plăcut totul. Drumul cu cei doi plopi care străjuiesc crama, mâţa saşie din curtea conacului, omleta şi roşiile pregătite de tanti Geta, cana cu flori prezidenţială, rozele grădinii, albinele şi curcanii, fazanii şi varza demnă de Grădina Ursului, vrăbiile care şi-au făcut cuib în ţevi, tihna tuturor serilor şi dimineţilor, prăjiturile cu nucă, ciocolată şi vanilie importate de la hotelul din apropiere, panorama cu vii, oraşe şi munţi aproape înzăpeziţi, casa de piatră ce se construieşte în plantaţia de la Pietroasele, conturul metalic al sondelor, mirosul teilor după ploaie, Casa Galbenă răsărind dintre vii, lumea pestriţă de la poalele dealului văzută prin ochiul aparatului digital, câinele Fantomas - păzitorul feroce al cramei... Şi vinurile, căci le-am gustat pe toate, de la cupajul select obţinut după o muncă de patru luni în căutarea perfecţiunii, până la vinul de petrecere care curgea de la robinetul Bag-in-Box-ului din bucătăria de vară.
La întoarcere, după atâtea vinuri degustate, am simţit cum povestea lor se scrie singură în mine, ca un amalgam unic de gusturi şi mirosuri contopite într-unul singur, ca un cupaj de 1001 de licori a căror aromă răzbate dincolo de spaţiu şi timp, anume pentru nările şi papilele Marelui Degustător. (va urma)