La conacul bunicului Bucur Bunescu, privind curcubeul şi Bucureştii

Aţi petrecut o viaţă la bloc? Cum ar fi să vă treziţi într-o bună zi într-o altă lume, aşa încât atunci când priviţi pe oricare dintre ferestrele casei să vedeţi vii nesfârşite şi câmpia multicoloră de la poalele dealului de acasă? Cum ar fi să zăriţi din când în când, la vreo 60 de kilometri depărtare către sud, luminile Bucureştilor, dar şi Carpaţii, mai către nord? Cum ar fi, după zeci de ani petrecuţi prin combinate chimice şi secţii de galvanizare, să fiţi înconjuraţi dintr-odată de căprioare şi porumbei, de rândunici şi vrăbii, de căţei şi pisici, de vulpi, pupeze, iepuri, ulii, fazani şi alte sălbăticiuni care se refugiază în via proprie pentru a scăpa, aidoma stăpânilor locului, de toate pericolele umanităţii? Să vă pomeniţi undeva sus, la câteva sute de metri deasupra tuturor răutăţilor lumii, în punctul din care puteţi distinge cum se năruie întreprinderile şi colhozurile trecutului apropiat, din care puteţi vedea, în totalitatea ei pestriţă, întinderea Vechiului Regat înşirându-se la picioare parcă anume pentru a vă încânta privirea?
Asta au ales să li se întâmple soţii Valentin şi Iulia Chelaru, doi ingineri chimişti bucureşteni care în urmă cu 8 ani au părăsit marea Capitală de fum şi claxoane pentru a se muta pe vârful unui deal din Valea Călugărească. Noua lor casă, conacul cu vii al lui Bucur Bunescu, bunicul dinspre mamă al lui Valentin, se află în mijlocul unei proprietăţi de 16 hectare, retrocedată la sfârşitul anilor '90, după mai mulţi ani de procese, şi preluată în 2002.

La Casa Bunescu trebuia să ajungem într-o zi ploioasă de sfârşit de iunie. Titi ne-a condus cu repeziciune, la volanul Opelului, prin satele din jurul Cramei Basilescu, locul unde eram cazaţi, până la o margine a comunei Valea Călugărească. Am lăsat maşina la şosea, ştiind că avem de urcat pe jos un deal abrupt, printre vii şi ierburi înalte. Căci acolo sus, la reşedinţa Bunescu, se poate ajunge ori cu un 4x4, pe un drum precar, supus intemperiilor, ori la pas, străbătând o distanţă de câteva sute de metri, pe care viitoare gazdă ne-a indicat-o precis, inginereşte. Dintr-o bizară confuzie însă, am greşit direcţia şi am ajuns într-un loc neverosimil, descoperind între coline un hotel gigant, la cheie, în care nu şedea nimeni, iar vizavi, un teren de fotbal cu nocturnă şi iarbă artificială, aşezat curios printre căsuţele modeste din zonă. În cele din urmă ne-am întors însă la locul confuziei şi, ghidaţi telefonic de inginerul Chelaru, l-am şi zărit undeva pe deal, printre buruieni şi lăstari, indicându-ne cu mâna o cărare aproape iniţiatică. Doi câini lătrau şi se zbuciumau legaţi în aşa fel încât să mai lase călătorilor bineveniţi o mică distanţă să se strecoare. Stropii de ploaie ne udau deja feţele când am pătruns în conac.
Clădirea principală e încă părăginită, lipsită de unele uşi şi într-o stare destul de şubredă. În sala mare, cu vedere spre câmpia de la poale, o oglindă veche se odihneşte într-un cui. Mâţele se bat pentru o supremaţie iluzorie, câinii încă ne mai latră, domnul Chelaru, căruia suntem tentaţi mereu să-i spunem Bunescu, ne povesteşte totul.
În timp ce vorbeşte, domnul inginer ne plimbă prin conacul şubred, pe care l-a salvat în ultima clipă de la distrugere. În spaţiul fără de uşi dintre unele încăperi, dar şi pe unul din zidurile exterioare, ne arată un amănunt extraordinar. Sunt două tipuri de cărămizi în zidăria construcţiei, unele mai mici, mai înguste, prinse cu mult mortar, altele mari, obişnuite, cum întâlnim la construcţiile recente. Aflăm cu surprindere de la gazdă că primele, cele înguste, se produceau până prin anul 1850, fapt care spune totul despre vechimea conacului. Ulterior au fost adăugate încăperi zidite cu cărămizile moderne ale ultimului veac.
Clădirea de alături a fost refăcută complet prin eforturile familiei, dintr-o ruină fără acoperiş s-a transformat într-o locuinţă confortabilă, plină de căldură. A fost amenajată în stil rustic de mâna inginerească a lui Valentin Chelaru. Prin fiecare fereastră poţi zări o splendoare de peisaj, cu viţă-de-vie şi depărtări fumurii. E ca şi cum ai trăi un vis cu ochii larg deschişi, un vis care se repetă zi de zi ca un dar nepreţuit.

Când s-au mutat, în iulie 2002, a fost o noapte lungă. După descărcatul nocturn al obiectelor care ocupaseră trei camere de bloc, au apucat să doarmă doar câteva ore, căci urma să fete scroafa. Doamna Chelaru îşi aminteşte cu o candoare maternă despre încercarea subită de a îngriji animale şi păsări, vaci şi porci, raţe, gâşte şi găini, după o viaţă petrecută în Capitală. Şi trece în revistă, pe ecranul computerului, mii de fotografii cu propriul său paradis de pe deal: mâţele nenumărate ale casei, strugurii în pârg, lumina magică căzând asupra viilor, combinatele cenuşii care se destramă undeva la poale, contururile pixelate ale îndepărtatului Bucureşti. Bem, cu măsură, o Fetească Albă şi un Merlot din partea casei şi povestim, fără măsură, despre toate.

Istoria familiei Bunescu începe cu mult timp înainte, nu în veacul trecut, cu războaiele sale mondiale şi revoluţiile sale proletare, ci în celălaltul, cel al Regelui Carol I şi al vechilor imperii. E cumva bildungsromanul unui copil orfan din Săcele, de lângă Braşov, care a trecut munţii în Regat pentru a-şi întreţine familia. S-a întâmplat în 1888, pe când Bucur Bunescu avea 12 ani. Tatăl îi murise în transhumanţă, într-o iarnă când a traversat Dunărea. Săceleanul avea numai patru clase, însă calităţile native şi destoinicia i-au transformat încetul cu încetul soarta, căci nu fusese destinat să rămână un modest băiat de prăvălie, ci era musai să devină comerciant de succes. Şi nu unul oarecare, ci unul dintre cei mai bogaţi din România interbelică. Actuala reşedinţă a ambasadorului american şi magazinul "Bucureşti" s-au aflat cândva în proprietatea sa. Se număra printre nu puţinii bucureşteni care-şi luaseră vie în Dealu Mare. Înainte de a o cumpăra, moşia din Valea Călugărească aparţinuse familiei Arion, un nume cu rezonanţă în zonă, şi unui fost guvernator al Băncii Naţionale.
Din fotografiile vremii zâmbeşte un domn distins, la patru ace, când într-o reclamă la îmbrăcăminte à la Popp&Bunescu, când în faţa unui automobil lung şi strălucitor, ca-n filmele americane ale anilor '30, când în mijlocul familiei, în sala conacului din Valea Călugărească, cu vedere spre Carpaţi şi Bărăgan.
Toate personajele din poze au fericirea întipărită în priviri, iar chipurile par de o actualitate şocantă, au o modernitate a expresiei, acea joie de vivre pe care o mai regăseşti azi pe feţele tinere, cu conştiinţă în ochi. Acest dar minunat al vieţii s-a năruit pentru toţi însă în 1948, la naţionalizare, atunci când a început epoca troglodirii comuniste. Bunicul Bunescu a pierdut toată averea, însă a scăpat de închisoare. S-a stins din viaţă la 90 de ani, lăsând în urmă amintirea unui om respectat de toată lumea.

Cinci decenii după naţionalizare, conacul său din Valea Călugărească ajunsese într-o cumplită paragină. De fapt, soţii Chelaru au moştenit nişte ruine şi o vie în bălării. Acolo, acasă, nu se mai găsea nici unul dintre butoaiele antecesorului şi nu era nici urmă de utilajele de altădată. Au aflat, în loc de cramă, o stână şi mormane de gunoi de oaie. Totuşi, prin '91, la crama IAS-ului de unde lua vinul în calitate de acţionar, Valentin Chelaru a mai văzut nişte butoaie purtând iniţialele de familei, B.B. Cu un efort ce arată tărie de caracter şi respect faţă de moştenirea morală a familiei, a început să refacă totul, cărămidă cu cărămidă, încercând, de-a lungul multor ani de zile, să redea locului un strop din strălucirea de altădată. Inginerul chimist s-a reprofilat, urmând un curs intensiv la liceul agricol din Valea Călugărească, însă adevărata cunoaştere a viei şi vinului a dobândit-o graţie unei vecine, fiica unui fost administrator al moşiei deţinute acolo odinioară de un investitor francez. Astăzi, viile Casei Bunescu, care se întind pe 8,5 hectare, sunt lucrate ca la carte, cu o grijă şi pricepere de care ar fi mândru şi bunicul Bucur, stăpânul de altădată al moşiei. Lui Valentin îi calcă pe urme fiul Cristian, viitor inginer în branşă, care va prelua curând afacerea viticolă a familiei.
Dacă la începutul anilor '90 au fost acţionarii unui IAS efemer, dacă după preluarea proprietăţii vindeau strugurii combinatului local de vinificaţie, astăzi soţii Chelaru produc propriul vin, sub marca Cramele Bunescu. În fiecare sticlă purtând eticheta cu conac multicentenar a moşiei se ascunde nu numai un Merlot ori o Fetească Albă excepţionale, ci şi biografia zbuciumată a unei familii înstărite din perioada interbelică, cu care istoria nu a mai avut răbdare.

Poate că are astăzi însă. Tocmai de aceea doamna Chelaru are grijă acum de orătăniile curţii şi fotografiază curcubeul de deasupra viilor, pupezele de la streaşina casei, căprioarele în zăpada, poza bunicilor lângă buchetul alb-mov de liliac, întreaga tihnă regăsită pe vârful acestui deal creat nu atât pentru bucuria ochilor unui guvernator de BNR ori comerciant de textile, cât pentru plăcerea privirii lui Dumnezeu. Domnul Chelaru îngrijeşte via, zâmbind profesional din instantanee însorite, la volanul unui tractor viticol. Inginerul chimist a lăsat halele şi atelierele cu duhoare galvanică ale marilor întreprinderi bucureştene pentru liniştea cu parfum de struguri din Dealu Mare.
Noi răsfoim albumele de familie care ne dezvăluie o întreagă lume dispărută, o lume de domni înghiţită brutal de republica IAS-urilor şi CAP-urilor.
La plecare, e noapte de-a binelea dar ne înconjoară o feerie de lumini. Oraşele şi aşezările sclipesc undeva jos, departe, luminându-ne calea abruptă prin iarba umedă. La mijlocul distanţei către civilizaţie, domnul inginer se desparte de noi cu un zâmbet cald surprins de bliţul aparatului Canon. Suntem cuprinşi de fericire, de încărcătura emoţională a acestei călătorii în timp şi spaţiu, prin ruinele comunismului, către lumea selectă de ieri. Mâine ne aşteaptă o nouă aventură în ţara surprinzătoare a Feteștii Negre. (va urma)

Notă. Fotografiile de familie şi cele mai frumoase imagini ale materialului de faţă ne-au fost puse la dispoziţie de soţii Chelaru. O parte din informaţii au fost obţinute vizionând reportajul Drumul viilor difuzat, în cadrul emisiunii "Dincolo de hartă", de postul public de televiziune.

La Crama Basilescu, în căutarea vinului perfect

Unul din cuvintele cheie cu care poţi sonda domeniul viticol românesc de ieri şi de azi este, fără urmă de îndoială, numele Basilescu. După o căutare pe Google ("basilescu" ori "bazilescu"), îl regăseşti, dincolo de contextul publicitar al vinurilor produse de câţiva ani de crama cu acelaşi nume, desemnând câte un parc, o biserică, un teatru de vară ori o staţie de metrou din Bucureştiul zilelor noastre, dar şi câte o fabrică ori un... pelin din Micul Paris de odinioară. La mijlocul distanţei psihologice dintre acel trecut interbelic, chiar antebelic, şi timpul prezent se află obsedantul deceniu, aşa că se întâmplă să mai descoperi acest nume şi pe vreo listă care face obiectul unui decret de confiscare din anii '50.
Un căutător mai atent care se plimbă prin biblioteca internetului poate descoperi acolo şi un articol din Business Standard apărut în toamna anului 2008. Aşa poate afla că familia Basilescu a deţinut firma Zarea Bucureşti şi că a fost cândva principalul furnizor de vinuri al Casei Capşa. Că aceeaşi familie avea, înainte de comunişti, franciza pentru România a Casei de St. Marceaux&Co., fondată la Reims cu aproape două veacuri în urmă. Că a restaurat Fabrica de Bere din Bucureştii Noi, transformând-o în Fabrica de Şampanie naturală. Că vinurile sale, cum ar fi Grand Capşa 1920, Capşa 1921, Riesling Capşa, Clos Bob Capşa, Capşa Rouge, Pelin Capşa, erau produse la Urlaţi şi învechite în pivniţele bucureştene.
Un cercetător şi mai pretenţios va găsi în cele din urmă, pe un blog cultural, o Scrisoare deschisă către Onor. Public semnată de profesorul Nicolae Basilescu, care vorbeşte despre "sforţările sale de a întemeia în România o Industrie de şampanie naturală".
Rememoram toate acestea atunci când Titi străbătea în viteză străzile Urlaţiului, cotind Opelul la timp pe străzile cuprinse de înserare, în drum spre Crama Basilescu. O mică aventură senzorială în care am pornit în trei, ca membri ai clubului Vestik, pentru a onora invitaţia oenologului cramei, Gabriel Lăcureanu, de a petrece câteva zile la conacul plantaţiei de la Urlaţi. Poate că de aceea am avut mereu impresia, în toate serile cu degustare, că beau nu atât vinul tânăr al anilor 2000 care poartă pe etichetă numele Basilescu, cât un strop dulce-amar din istoria şi suferinţele acestei familii selecte din lumea vinului.

Pasiunea lui Gabi Lăcureanu pentru vinul bine făcut iese imediat la iveală, căci el are ceva din dragostea pentru parfumuri a maestrului Giuseppe Baldini, eroul secundar al filmului-ecranizare Perfume. Doar că oenologul de la Basilescu nu are nevoie de ajutorul vreunui Jean-Baptiste Grenouille în materie de vinificare, fiindcă el se bazează pe propriile simţuri şi pe propria plăcere a meseriei. În cazul oenologului, la crearea cupajului perfect participă, pe lângă văz şi miros, şi simţul iscoditor al gustului, iar ceea ce rezultă în final are darul să ofere degustătorilor aromele inefabile ale paradisului pierdut. De aceea nu e nimerit să dai note şi să faci caracterizări pretenţioase unor vinuri premium precum Feteasca Neagră 2008 din gama Ancestral ori cupajului Perfectio, două din produsele de top ale casei, care sunt gata de acum să fie lansate pe piaţă. Cândva ucenic la Davino (casă de renume despre care tânărul vinificator vorbeşte cu respect), Gabi pregăteşte astăzi, în laboratorul şi în hala cramei, dar şi în pivniţa conacului, câteva dintre cele mai bune vinuri care vor putea fi băute în România.

Graţie lui, am putut degusta, în câteva zile, zeci de vinuri ale Cramei Basilescu. Am făcut degustări la sticlă, la cisternă şi chiar la baric, într-o adevărată frenezie a simţurilor. Am sorbit vinuri în diferite stadii de evoluţie, de maturizare, de parcă noi înşine ne-am fi transformat în oenologi, căutând să cupajăm vinul perfect. Gabi vorbeşte despre drojdii şi aciditate, despre fermentaţie şi tanini, despre vinul nefinalizat şi despre cel încheiat, deschizând şi închizând robinete, destupând sticle şi butoaie şi turnând vinul în pahare, oferind bucăţi de pâine şi măr pentru neutralizarea gustului, spălând pahare cu ajutorul vinului şi rotindu-le din încheietura mâinii cu dexteritatea pasională a creatorului. Din când în când povesteşte cum a fost culeasă toată recolta de Sauvignon Blanc într-o singură noapte, la lumina lunii şi a reflectoarelor aduse în vie, fiindcă atunci şi numai atunci strugurii atinseseră momentul prielnic, apogeul coacerii. Sau cum i-au trebuit patru luni pentru a crea Perfectio, un cupaj de cinci vinuri din trei soiuri: Fetească Neagră, Cabernet Sauvignon şi Merlot, unele baricate, timp în care a fost nevoit să deguste un număr neştiut de mostre de vin.

În compania plăcută a lui Gabi, în prima seară am degustat, în sala cramei, câte o Fetească Albă şi Regală din gama Ancestral, 2009, dar şi un Cuvee Amaury din gama Terra Romana, 2009, primit de la SERVE - Ceptura. Apoi am servit un foarte bun distilat de vin. Am desemnat Feteasca Albă drept regina serii. La cea de-a doua degustare, care a avut loc o seară mai târziu tot în sala cramei, oenologul ne-a oferit câte o Tămâioasă Românească din gamele Eclipse şi Autentique, 2008 şi 2009, câte o Busuioacă de Bohotin din gamele Eclipse 2007 şi 2008, şi Autentique, 2009, dar şi un whisky final, cu nume complicat. Pivnicerul a ales dintre toate Busuioaca autentică a anului trecut. A treia seară a adus a nouă degustare, la ceas târziu, în sala superbă de la conac, în compania unor oaspeţi de la Vinexpert şi a unei echipe de filmare. Am degustat din nou Busuioaca de Bohotin Autentique 2009, apoi Sauvignon Blanc din gama Edition, 2009, şi Feteasca Albă Ancestral, 2009, iar ca vinuri roşii, Feteasca Neagră Ancestral, 2008, şi cupajul Perfectio. În subiectivitatea sa debordantă, în sinea lui, Pivnicerul a ales vinul serii: Feteasca Neagră. Ultima degustare, cea de-a patra, s-a consumat în după-amiaza zilei următoare, în hala cramei, la baza cisternelor enorme cu vinurile cele mai recente. Am degustat Burgund, Merlot, Cabernet Sauvignon, mai multe vinuri Fetească Neagră în diferite stadii de maturizare, toate din 2009, dar şi o Fetească din 2008. Pivnicerul s-a îndrăgostit de aceasta din urmă şi, fără urmă de îngăduinţă din partea oenologului clubului Vestik, chiar de Burgund.

Am aflat, la o plimbare prin vii alături de unul din prietenii casei care astăzi trăieşte în Canada, povestea conacului reconstruit pe vechile temelii. La fel s-a întâmplat şi cu Casa Galbenă situată câteva sute de metri mai sus pe deal, într-un loc din care priveliştea se deschide ochilor într-un mod minunat, dezvăluind câmpia nesfârşită, oraşele de la poale, dealuri cu sonde şi munţi îndepărtaţi. Acolo a copilărit moştenitoarea familiei Basilescu, o distinsă doamnă pe care nu am avut plăcerea s-o cunosc în scurta şedere la conac.

Unii au descoperit în gustul Feteştii Negre 2008 odori de fructe roşii şi mure, piper negru, alţii au simţit prune uscate, nuci verzi, iod, cacao şi fum. Eu însă am văzut şi gustat toată bucuria boierească a trecutului, fericirea de a copilări la conac, peisajele inocente ale anilor '20-'30, dar şi furtunile aduse de război, noaptea comunistă, jefuirea averilor şi vieţilor, confiscarea destinelor. Şi, mai la urmă, emoţia regăsirii, la senectute, a locurilor natale, post-gustul prelung al unei vieţi care a curs, tulburat şi netulburat, precum vinul cel vechi turnat în pahare, după o nesfârşită păstrare la hrubă, biruind cutremurele şi războaiele. Eu am atins, am văzut, gustat, mirosit şi auzit în acest vin Ancestral savoarea unei libertăţi pierdute şi regăsite după mai bine de jumătate de veac.

La domeniul Basilescu mi-a plăcut totul. Drumul cu cei doi plopi care străjuiesc crama, mâţa saşie din curtea conacului, omleta şi roşiile pregătite de tanti Geta, cana cu flori prezidenţială, rozele grădinii, albinele şi curcanii, fazanii şi varza demnă de Grădina Ursului, vrăbiile care şi-au făcut cuib în ţevi, tihna tuturor serilor şi dimineţilor, prăjiturile cu nucă, ciocolată şi vanilie importate de la hotelul din apropiere, panorama cu vii, oraşe şi munţi aproape înzăpeziţi, casa de piatră ce se construieşte în plantaţia de la Pietroasele, conturul metalic al sondelor, mirosul teilor după ploaie, Casa Galbenă răsărind dintre vii, lumea pestriţă de la poalele dealului văzută prin ochiul aparatului digital, câinele Fantomas - păzitorul feroce al cramei... Şi vinurile, căci le-am gustat pe toate, de la cupajul select obţinut după o muncă de patru luni în căutarea perfecţiunii, până la vinul de petrecere care curgea de la robinetul Bag-in-Box-ului din bucătăria de vară.
La întoarcere, după atâtea vinuri degustate, am simţit cum povestea lor se scrie singură în mine, ca un amalgam unic de gusturi şi mirosuri contopite într-unul singur, ca un cupaj de 1001 de licori a căror aromă răzbate dincolo de spaţiu şi timp, anume pentru nările şi papilele Marelui Degustător. (va urma)

De la Okanagan Vineyard la Crama Vestik, un mic desen pe o hârtie cu pătrăţele

Prietenul din Canada, Adrian Armanca, fotograf de rasă reprofilat în geolog analist, îmi trimite imagini superbe de peste ocean. Unele dintre ele se află la granița fragilă dintre vis şi realitate şi îmi stârnesc cele mai diverse trăiri.
Peisaje în verde/albastru cu ape, vii şi munți, un paradis aproape intangibil, totuşi uşor de codificat în pixeli. Pot simți vântul, pot vedea plantaţiile de vie din Okanagan, lumea care se întinde la mii de kilometri depărtare. Și pot auzi fâlfâitul aripilor păsării imense care duce spre cuib peştele capturat din apa lacurilor. De aici şi până la reverie nu e decât un pas.
Cum ar fi să am, să avem propria plantaţie de vie, în peisajul molcom şi cuminte de acasă? Cum ar fi să deţinem măcar un hectar de vie, lucrat ca la carte, undeva pe dealurile Aradului ori Timişului, într-una din vechile zone viticole ale locului?
Cu un exerciţiu de imaginaţie, parcă şi obţin finanţarea pentru crama Vestik, supraveghez construcţia cărămidă cu cărămidă, aleg designul rustic şi dau formă încăperilor, aduc utilajele şi vinificatorul cu mustăţi de husar aidoma celui de la Silagiu. Văd plantele viţei cum prind rădăcini şi înfrunzesc pe zeci şi sute de rânduri, creşterea strugurilor, parcă derulată cu repeziciune de filmul gândurilor. Văd câmpia cum se întinde la poalele dealului, printre cârceii viţei-de-vie nobile pe care tocmai am plantat-o aici. Miroase a Banat şi Ardeal, toate răsăriturile şi asfinţiturile sunt calde şi înmiresmate ca în copilărie, suntem foarte acasă printre obiectele şi fiinţele noii plantaţii.
Am visat împreună cu Clara şi ceilalţi membri ai clubului Vestik. Ne-am gândit să cultivăm şi soiuri tradiţionale, poate Cadarcă, poate Burgund Mare, că prea am fost dezamăgiţi de vinurile mai marilor sau mai micilor producători din zonă, găsite prin supermarket-uri şi vinoteci. Neajunsul că unii dintre noi se pricep mai bine la cuvinte decât la acţiune poate fi compensat de faptul că alţii stăpânesc mai bine faptele decât vorbele. Bunăoară, Clara e oenolog şi contabil deodată, Titi face comerţ de succes cu dopuri şi sticle, cu tot felul de recipiente şi aparate pentru vinificatori. Singurul şi esenţialul lucru care ne lipseşte e un proiect reuşit care să obţină şi o finanţare.
Cât poate trece de la transcrierea acestor gânduri pe un mic blog din marele ocean virtual şi până la realizarea plantaţiei şi a cramei? Un an, zece ani, o viaţă de om? Ori poate că asta nu se va întâmpla niciodată...
Vom vedea. Gândesc la toate acestea în vinoteca mea reală, printre sticle şi arcade şi lămpi care luminează feeric acolo unde se afla cândva o pivniţă murdară şi igrasioasă, în care şedeau înghesuite obiectele inutile ale mai multor generaţii de vise irosite. Şi totul a început în gând iar mai apoi cu un mic desen pe o hârtie cu pătrăţele, pe vremea când nu aveam bani şi drumurile mi se păreau mai lungi şi proiectele mai irealizabile. M-au învăţat însă că şi cele mai excentrice vise pot deveni realitate tatăl meu din satul Ferendia, care tocmai a plantat, la aproape 80 de ani, o vie nouă, şi amicul meu rătăcitor din Newfoundland, Adrian Armanca, cel care, după un tur complet şi cât se poate de pitoresc al lumii, s-ar putea întoarce cândva în Timişoara şi Oraviţa de acasă.
De aceea pot să-mi imaginez că plantaţia Vestik există deja, că noua cramă se înalţă undeva pe dealurile Silagiului ori Şiriei, dotată cu toate utilajele moderne şi cu cea mai grozavă pivniţă, văd deja sticlele stivuite şi pline de pânze de păianjen, privesc şi chiar degust, la lumina lămpilor, vinul propriu din categoria Rezerve. Dacă doriţi, puteţi să-l sorbiţi chiar acum, împreună cu mine.
Cum vi se pare?