Am lăsat să treacă un număr de zile de la ultima escapadă oenologică şi implicit de la postarea aferentă, cea legată de Bulgaria, pentru a povesti din nou despre ea. De parcă n-am apucat să-mi spun toate gândurile, să expun toate imaginile, să înşir adevăruri şi prejudecăţi despre ţara vecină surprinse din mişcare, prin geamul maşinii.
La urma urmei, nu e mare scofală. Parcurgi la cuşetă, 600 de kilometri cu trupa de degustători neautorizaţi, îl fotografiezi pe Silviu în vreme ce face alpinism feroviar, dormi o noapte pe muzica roţilor de tren şi a telefonului Samsung pe care un amic îţi arată ultima ofertă de "teneşi" de la supermarket, iar apoi iei contact cu vechea gară a Capitalei. Cei care te-au invitat, organizatorii, te aşteaptă la autocar. Apoi treci Dunărea şi literele se schimbă şi chipurile se schimbă şi steagurile se schimbă. Alb-verde-roşu lângă albastru cu steluţe; chipurile, suntem în Uniunea Europeană.
E plăcut să priveşti marele fluviu dintr-un fotoliu de autocar, asta îţi dă nu atât bucuria trecerii în altă ţară (sentimentul ăsta e relativ şi contradictoriu pentru provincialii de la vest care suntem), cât senzaţia că poţi evada cu ajutorul apei de pe ambele maluri anoste către Marea cea mare, într-un spaţiu albastru, infinit şi pur. Şi te-ai muta îndată pe unul din şlepurile ori vapoarele care alunecă de-a lungul Dunării, scăpate parcă printr-o minune de braţele monştrilor metalici de pe mal.
În Bulgaria toate sunt bune, dar nu neapărat şi frumoase. E multă paragină şi-s multe cutii de chibrituri în care locuiesc oameni. Ca la noi. Fiecare cu aparatul său de aer condiţionat sau cu lipsa lui, cu cearşafurile şi chiloţii fluturând în vântul cu miros de furnal şi de H2SO4. Puţine termopane şi multe crăpături şi peste tot fabrici şi uzine, turnuri şi turnuleţe cu fumuri albe sau gălbui şi dâre de avioane care taie cerul şi furnalele în două, printre brazii piperniciţi. Dacă are ceva din belşug Bulgaria, acelea sunt furnalele. Şi reflectoarele. Peste tot vezi foişoare şi stâlpi cu reflectoare. Şi în cel mai prăpădit depozit de fier vechi, în cel mai deprimant autoschrott ori dărăpănat ceapeu. De parcă cineva e suficient de nebun să fure de-acolo ruginiturile şi putregaiurile care zac alandala în soarele de septembrie.
Călătorim prudent pe şoselele şi autostrăzile când proaste, când - mai rar - netede ori în construcţie. Şoferul pare perfect adaptat la mediul acesta sudist. Ştie să se înţeleagă cu toată lumea, cu organizatorii, cu poliţiştii, cu toţi cei care au legătură cu maşina imensă pe care o conduce. Aceasta face o umbră de insectă metalică pe asfaltul autostrăzii şi eu surprind obiecte şi oameni din goana cuminte a autocarului. Tractoare care ară, avioane planând deasupra blocurilor unui mare oraş, construcţii în destrămare, vii îngrijite ori lăsate de izbelişte.
Sunt foarte puţine lucruri frumoase pe care să le redau aici, poate că tocmai călătoria în sine (de asta au avut grijă prietenii care ne-au invitat) era cel mai frumos lucru care ni se putea întâmpla, alături de alte câteva momente de graţie. Printre acestea, Bessa Valley Winery, câte o cupolă aurită de lăcaş ortodox, câte un apus de soare irepetabil, dar şi contactul vizual cu gloria trecută a unui vechi oraş, cândva capitală de imperiu în miniatură.
Şoferul şi-a dotat parbrizul cu cele mai protectoare obiecte cu putinţă: câteva icoane în plastic, mai multe odorizante, nişte cruciuliţe cu franjuri care se bălăngăne pe autostrada precară, un steguleţ roşu, galben şi albastru şi un GPS care ne arată calea. Şi când are de-a face cu poliţişti, care parcă sunt identici cu cei din anii '80 şi '90, încă neieşiţi la pensie din cauza crizei ori profesiei încă profitabile, ştie bine ce are de făcut. Cu o sumă nu tocmai modică, în euro, orice problemă se rezolvă, cu condiţia să mai treacă şi ceva timp. În care poţi constata asocierea atât de potrivită între Loganul organelor bulgăreşti şi indicatorul cu localităţi între care se numără şi House of Humour (denumirea chirilică mi-e chiar imposibil s-o scriu aici).
Altfel, de poliţiştii bulgari numai de bine. Am văzut şi un pluton de asemenea purtători de caschetă, îndrumând un şofer de BMW către o destinaţie necunoscută, dar sigură. Am mai surprins prin geamul aproape curat al autocarului tot felul de reclame cu dive, nişte litere chirilice, Novo Selo, pe un deal golaş-golaş, iar la întoarcere, o dună înghesuită în molozul de la poalele unui deal pe care este aşezat Oraşul Ţarilor.
Dacă despre sărbătoarea din Bessa Valley, marcând cei zece ani împliniţi de producătorul vinurilor Enira, am scris pe larg într-o postare anterioară, poate că şi Plovdivul merită să fie amintit acum şi aici. Nu neapărat pentru hotelul cu multe stele la care am fost cazaţi şi în apropierea căruia şoferul autocarului a mai încasat o amendă, aşa, pentru stimularea turismului în Bulgaria. Şi nici pentru panorama cu coline şi blocuri pe care am surprins-o prin geamul maculat de la etajul şapte. Cât mai ales pentru experienţa nocturnă de la Piano Bar, localul în care, paradoxal, o extraodinară trupă rock ne-a făcut, pe unii, să uităm de băutură şi de alte tentaţii şi să degustăm la ceas târziu o muzică de cea mai bună calitate. A fost o noapte cu Affection Band, dar mai ales cu Red Hot Chili Peppers, Dire Straits, Joe Cocker, Deep Purple, Bon Jovi, John Lennon, Europe şi aşa mai departe, cu piese vechi şi irezistibile cântate de o trupă nouă, captivantă. A fost o experienţă în roşu şi albastru de bar, cu chitară bass şi plete în balans, o nebunie a ritmului mai puternică decât orice drog, pentru care merită oricând să ne întoarcem la Plovdiv.
Pe urmă, după atâta chef cu vin şi artificii la Bessa Valley Winery, cu whisky şi cu rock la Piano Bar, a trebuit s-o luăm îndărăt, către casă, traversând micul imperiu balcanic, în două ediţii, de altădată, căruia unii îi spun bulgar, iar alţii vlaho-bulgar. Am ajuns în fosta sa capitală, Veliko Târnovo, unde am găsit un oraş în care splendoarea conlocuieşte cu mizeria într-o deplină armonie, întreţinută ori netulburată probabil de criză. Construcţii superbe se înalţă de o parte şi de alta a străzilor abrupte, şerpuite, pavate cu piatră veşnică, lângă ruine printre care poţi distinge faianţa vreunei băi demolate cu tot cu odaia. O panoramă grandioasă se deschide ochiului în locul bine ales pentru parcarea autocarului: ziduri de cetate şi biserici pe coline şi bastioane şi creneluri, gloria ciobită a unui trecut aproape măreţ. Şi nişte clădiri aşezate bizar de-a lungul drumului fortificat, precum magazinele cu şolocaturi de pe Ponte Vecchio. Am păşit un pic prin oraş, am tras la Hanul lui Hadji Nikoli, important negustor şi, inevitabil, patriot local din veacul al XIX-lea, am fost ospătaţi cu un meniu ales şi cu vinuri pentru care am dublat comanda, iar apoi am părăsit locul promiţându-ne c-o să revenim măcar pentru o noapte şi zi, cândva, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Pe drumul de întoarcere în ţară, alte furnale, alte blocuri, alte antene. Ori poate aceleaşi, surprinse de aparatul Canon în lumina înserării. Şi apoi scrie în sfârşit "România" pe un panou oarecare şi traversăm Dunărea către acasă, către acel acasă atât de aproape pentru bucureşteni, departe încă pentru arădeni şi timişoreni. Şi dacă vreau, pot chiar să pozez şcătula cu termopane a vămii româneşti lângă care aleargă câinele aproape vagabond al locului. Şi pot surprinde, în lumina tot mai slabă, un parapantist aterizând pe un câmp şi apusul magic al soarelui zilei care piere.
Gata, am ajuns în gară. Ceilalţi sunt aproape acasă, noi mai avem însă de traversat o ţară.
Galerie foto 1 Galerie foto 2
Steve Buscemi, an American actor
Acum un an
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu