M-am gândit mult, poate că nici n-ar fi trebuit să vă scriu despre toate acestea. Să nu vă spun că
mi-am petrecut ultimele trei luni, aproape zi de zi, într-un loc despre care în mod obişnuit nici nu vreţi să ştiţi că există. Printre zeci de bunici bolnavi, care se plimbă de colo-colo, crezându-se pe un t
ren sau pe un peron, încărcaţi de griji şi deliruri pe care nu le poate suporta o omenire întreagă.
Să nu pomenesc nimic de nopţile nedormite de spaima unei inimi care ar putea, într-o secundă anume, să nu mai bată. De vaiete şi slăbiciuni finale, de sentimentul părăsirii, de cei ale căror nume trebuie scrise pe un cărucior. De dozele indispensabile de Tramadol fără de care durerea devine de nesuportat. Poate că nu ar fi trebuit să vă
mărturisesc că există lucruri mult mai cumplite decât moartea.
Trebuie să fie însă şi cotlon al internetului alocat acestor gânduri, poate că internetul însuşi reprezintă expresia, înfăţişarea tuturor gândurilor, oricât de triste, extatice, pornografice, spirituale ori vulgare ar fi ele. Poate că internetul este un ecran de pr
oiecţie a gândurilor şi eu am aprins proiectorul şi am trimis în colţul ăsta jetul cu imagini şi lacrimi dintr-o nevoie de nestăvilit. Mai mult pentru mine însumi, pentru copilul care am fost, pentru bătrânul care poate nu voi fi.
E ciudat că nu pot să stric sau să rup toate aceste vorbe, aşa cum faci de obicei cu o ciornă, cu fila de roman încă neînceput refuzată în mii de cocoloaşe cu ritmuri şi cuvinte nereuşite. Că simt
imboldul de a povesti despre acel loc în care bunicii mor încet, într-un univers aseptic cu tineri care-i îngrijesc şi-i injectează şi care le citesc versete din Biblie atunci când epuizează medicamentele şi consumabilele.
Lumea e în felul ei un culoar cu multe uşi care se înch
id ori se deschid. În spatele lor pot fi copii şi păsări gângurind, dar şi străbunici în agonie. Dincolo de uşi e fericire şi suferinţă, dacă te uiţi atent poţi zări sportivi plesnind de sănătate, dar şi paralitici, canceroşi, senili şi invalizi, schizofrenici şi amnezici.
Cum ar fi să-ţi sărbătoreşti ziua de naştere într-un asemenea loc, ţintuit pe un pat de spital cu multe săgeţi şi butoane zadarnice, pe care oricât le-ai a
păsa, roti, tot nu poţi găsi o poziţie fără de durere? I-am dat voie totuşi tatălui meu să facă asta la 80 de ani, i-am oferit un deget de şampanie într-un pahar de plastic aşezat printre plasturi, branule şi prăjituri de casă aduse de nişte rude îndepărtate şi îngrijorate.
Am fost acolo un timp, zi de zi, în locul în care micile alarme sună încontinuu şi oameni cu halate aleargă de la salon la salon printre bătrânii aţipind în cărucioare. Aveam mereu în mână nişte plase pline cu scutece, ceaiuri, fiole, unguente şi algocalmine, cu cărţi şi ziare şi şlapi de casă şi pijamale şi ciorapi de lână şi struguri de la Ferendia. Uneori, mă opream să discut cu domnul cutare, din salonul X, camera Z, despre vreme şi despre ce zi o fi astăzi, ajutându-l fără succes să facă diferenţa dintre azi şi mâine, dintre zi şi noapte, dintre înăuntru
şi în afară. În răstimpuri am simţit nevoia să pun etichete pe lucruri pentru cei care le-au uitat numele, să-i eliberez în lumea largă, pe care unii o cred un peron pe care-i aşteaptă trenul unei navete fără sfârşit. Alteori am prins muşte ori le-am alungat din încăperi pentru cei care oricum nu mai puteau face asta. Am dus cafele la pat şi am umplut sticle cu apă şi
am împins scaune cu rotile şi am sprijinit paralitici şi am ţinut vată pe înţepături şi am hrănit guri asimetrice şi înţepenite şi am strâns mâini contorsionate.
Poate că simţiţi repulsie şi vreţi pe dată să alungaţi din faţa ochilor imaginile acestei poveşti. La început, în primele zile, şi eu am fost aşa, mi-am spus că totul nu e decât un coşmar şi că voi evada
curând de acolo. Nu poţi băga capul în nisip însă. După un timp te obişnuieşti cu toate, cu escarele, cu mirosul de urină şi cu lipsa de speranţă. La urma urmei, e vorba de fiinţa umană.
Cum vedeţi bine, nu trebuia să vă dezvălui toate aceste gânduri. A fost de fapt un flashtasting nedorit în mijlocul suferinţei şi al morţii. Ţi se poate întâmpla să împlineşti 80 de ani înlăuntrul acestui
infern, să nu mai poţi duce lingura la gură, să nu mai poţi apăsa tastele telefonului, să nu mai ştii dacă e seară ori dimineaţă. Casa ai lăsat-o departe, la o sută de kilometri ori de ani lumină, fructele s-au copt şi au căzut iar altele abia dau în pârg, strugurii adună dulceaţă şi tanini. Nu mai ai cu cine conversa despre toate acestea. Poate doar un prieten care n-a uitat drumul spre spital şi cel către casă,
nopţile fără lumină ale comunismului, deportarea, puşcăria politică, munca în mină, motorul pe şine care ducea la oraş, ruga din august, culesul prunelor, tramvaiul 4 şi troleibuzul 16 pe care trebuie să le iei până în Zona Soarelui pentru cineva drag dar flămând.
Aş vrea să inventez o rugăciune care alină, o rugăciune de
întoarcere în blândeţea timpului trecut, nealterată de mirosul de dezinfectant şi de moarte. Ori poate poezia neterminată a vieţii pe care părintele meu o declamă în timp ce-l plimb cu căruciorul pe aleile cu gresie ale închisorii din urmă. Într-un fel caut o ieşire dintr-un loc în care toate uşile au fost încuiate, un fel de şfung ce te înalţă în aer ca-n
visele cu zbor ale copilăriei. O ieşire din trupul decrepit, din carcasa uzată a formei.
Poate că ne veţi zări, dacă priviţi departe, la apus, spre linia orizontului. Un trup uman împingând un cărucior cu un alt trup uman, pe fondul portocaliu al unui soare imens care se scufundă încet în câmpia bănăţeană. Va trebui să priviţi undeva în direcţia satului Ferendia, către locul
acela despre care am povestit de atâtea ori, din care se pot contempla Cula Vârşeţului şi Dealul Şumigului şi praful stârnit de căruţele şi caii care nu mai sunt. Am să vă fac cu mâna, ca să nu mai încapă nici o îndoială, ca să ştiţi că despre noi este vorba. Iar Tata îşi va ridica pentru o clipă pălăria în aer, păl
ăria în care altădată strângeam prune împreună pentru a umple mai întâi o găleată, apoi o cotăriţă şi o cadă, distilând totul în lichidul acela uşor tulbure şi albastru numit răchie care în felul lui reprezintă gustul Ferendiei, al satului de acasă.
Pe urmă noi doi, cel din picioare şi cel din cărucior, vom culege strugurii şi vom face vinul înainte să cadă prima zăpadă. Eu mă voi întoarce singur şi-am să vi-l ofer spre degustare într-o sală plină cu prieteni, cu
decantoare şi cu autografe. Pe Tata îl veţi scuza desigur pentru absenţă, el va fi ocupat în continuare cu un şir nesfârşit de sădiri, pliviri şi recolte, fără de care lumea în ansamblul ei n-ar mai putea să existe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu