O rugăciune de întoarcere în blândeţea timpului trecut

M-am gândit mult, poate că nici n-ar fi trebuit să vă scriu despre toate acestea. Să nu vă spun că mi-am petrecut ultimele trei luni, aproape zi de zi, într-un loc despre care în mod obişnuit nici nu vreţi să ştiţi că există. Printre zeci de bunici bolnavi, care se plimbă de colo-colo, crezându-se pe un tren sau pe un peron, încărcaţi de griji şi deliruri pe care nu le poate suporta o omenire întreagă.
Să nu pomenesc nimic de nopţile nedormite de spaima unei inimi care ar putea, într-o secundă anume, să nu mai bată. De vaiete şi slăbiciuni finale, de sentimentul părăsirii, de cei ale căror nume trebuie scrise pe un cărucior. De dozele indispensabile de Tramadol fără de care durerea devine de nesuportat. Poate că nu ar fi trebuit să vă mărturisesc că există lucruri mult mai cumplite decât moartea.
Trebuie să fie însă şi cotlon al internetului alocat acestor gânduri, poate că internetul însuşi reprezintă expresia, înfăţişarea tuturor gândurilor, oricât de triste, extatice, pornografice, spirituale ori vulgare ar fi ele. Poate că internetul este un ecran de proiecţie a gândurilor şi eu am aprins proiectorul şi am trimis în colţul ăsta jetul cu imagini şi lacrimi dintr-o nevoie de nestăvilit. Mai mult pentru mine însumi, pentru copilul care am fost, pentru bătrânul care poate nu voi fi.
E ciudat că nu pot să stric sau să rup toate aceste vorbe, aşa cum faci de obicei cu o ciornă, cu fila de roman încă neînceput refuzată în mii de cocoloaşe cu ritmuri şi cuvinte nereuşite. Că simt imboldul de a povesti despre acel loc în care bunicii mor încet, într-un univers aseptic cu tineri care-i îngrijesc şi-i injectează şi care le citesc versete din Biblie atunci când epuizează medicamentele şi consumabilele.
Lumea e în felul ei un culoar cu multe uşi care se închid ori se deschid. În spatele lor pot fi copii şi păsări gângurind, dar şi străbunici în agonie. Dincolo de uşi e fericire şi suferinţă, dacă te uiţi atent poţi zări sportivi plesnind de sănătate, dar şi paralitici, canceroşi, senili şi invalizi, schizofrenici şi amnezici.
Cum ar fi să-ţi sărbătoreşti ziua de naştere într-un asemenea loc, ţintuit pe un pat de spital cu multe săgeţi şi butoane zadarnice, pe care oricât le-ai apăsa, roti, tot nu poţi găsi o poziţie fără de durere? I-am dat voie totuşi tatălui meu să facă asta la 80 de ani, i-am oferit un deget de şampanie într-un pahar de plastic aşezat printre plasturi, branule şi prăjituri de casă aduse de nişte rude îndepărtate şi îngrijorate.
Am fost acolo un timp, zi de zi, în locul în care micile alarme sună încontinuu şi oameni cu halate aleargă de la salon la salon printre bătrânii aţipind în cărucioare. Aveam mereu în mână nişte plase pline cu scutece, ceaiuri, fiole, unguente şi algocalmine, cu cărţi şi ziare şi şlapi de casă şi pijamale şi ciorapi de lână şi struguri de la Ferendia. Uneori, mă opream să discut cu domnul cutare, din salonul X, camera Z, despre vreme şi despre ce zi o fi astăzi, ajutându-l fără succes să facă diferenţa dintre azi şi mâine, dintre zi şi noapte, dintre înăuntru şi în afară. În răstimpuri am simţit nevoia să pun etichete pe lucruri pentru cei care le-au uitat numele, să-i eliberez în lumea largă, pe care unii o cred un peron pe care-i aşteaptă trenul unei navete fără sfârşit. Alteori am prins muşte ori le-am alungat din încăperi pentru cei care oricum nu mai puteau face asta. Am dus cafele la pat şi am umplut sticle cu apă şi am împins scaune cu rotile şi am sprijinit paralitici şi am ţinut vată pe înţepături şi am hrănit guri asimetrice şi înţepenite şi am strâns mâini contorsionate.
Poate că simţiţi repulsie şi vreţi pe dată să alungaţi din faţa ochilor imaginile acestei poveşti. La început, în primele zile, şi eu am fost aşa, mi-am spus că totul nu e decât un coşmar şi că voi evada curând de acolo. Nu poţi băga capul în nisip însă. După un timp te obişnuieşti cu toate, cu escarele, cu mirosul de urină şi cu lipsa de speranţă. La urma urmei, e vorba de fiinţa umană.
Cum vedeţi bine, nu trebuia să vă dezvălui toate aceste gânduri. A fost de fapt un flashtasting nedorit în mijlocul suferinţei şi al morţii. Ţi se poate întâmpla să împlineşti 80 de ani înlăuntrul acestui infern, să nu mai poţi duce lingura la gură, să nu mai poţi apăsa tastele telefonului, să nu mai ştii dacă e seară ori dimineaţă. Casa ai lăsat-o departe, la o sută de kilometri ori de ani lumină, fructele s-au copt şi au căzut iar altele abia dau în pârg, strugurii adună dulceaţă şi tanini. Nu mai ai cu cine conversa despre toate acestea. Poate doar un prieten care n-a uitat drumul spre spital şi cel către casă, nopţile fără lumină ale comunismului, deportarea, puşcăria politică, munca în mină, motorul pe şine care ducea la oraş, ruga din august, culesul prunelor, tramvaiul 4 şi troleibuzul 16 pe care trebuie să le iei până în Zona Soarelui pentru cineva drag dar flămând.
Aş vrea să inventez o rugăciune care alină, o rugăciune de întoarcere în blândeţea timpului trecut, nealterată de mirosul de dezinfectant şi de moarte. Ori poate poezia neterminată a vieţii pe care părintele meu o declamă în timp ce-l plimb cu căruciorul pe aleile cu gresie ale închisorii din urmă. Într-un fel caut o ieşire dintr-un loc în care toate uşile au fost încuiate, un fel de şfung ce te înalţă în aer ca-n visele cu zbor ale copilăriei. O ieşire din trupul decrepit, din carcasa uzată a formei.
Poate că ne veţi zări, dacă priviţi departe, la apus, spre linia orizontului. Un trup uman împingând un cărucior cu un alt trup uman, pe fondul portocaliu al unui soare imens care se scufundă încet în câmpia bănăţeană. Va trebui să priviţi undeva în direcţia satului Ferendia, către locul acela despre care am povestit de atâtea ori, din care se pot contempla Cula Vârşeţului şi Dealul Şumigului şi praful stârnit de căruţele şi caii care nu mai sunt. Am să vă fac cu mâna, ca să nu mai încapă nici o îndoială, ca să ştiţi că despre noi este vorba. Iar Tata îşi va ridica pentru o clipă pălăria în aer, pălăria în care altădată strângeam prune împreună pentru a umple mai întâi o găleată, apoi o cotăriţă şi o cadă, distilând totul în lichidul acela uşor tulbure şi albastru numit răchie care în felul lui reprezintă gustul Ferendiei, al satului de acasă.
Pe urmă noi doi, cel din picioare şi cel din cărucior, vom culege strugurii şi vom face vinul înainte să cadă prima zăpadă. Eu mă voi întoarce singur şi-am să vi-l ofer spre degustare într-o sală plină cu prieteni, cu decantoare şi cu autografe. Pe Tata îl veţi scuza desigur pentru absenţă, el va fi ocupat în continuare cu un şir nesfârşit de sădiri, pliviri şi recolte, fără de care lumea în ansamblul ei n-ar mai putea să existe.

De veghe pe o cazemată răsărită în lanul de floarea-soarelui

Zilele trecute, o aripă mică şi radicală a Vestik-ului a organizat o insolită degustare de vin pe o cazemată situată în apropiere de Gătaia, pe Dealul Şumigului. Şotia a făcut obiectul unei relatări spumoase şi inspirate care a apărut pe site-ul vestik.ro.
Am vaga senzaţie însă că povestea cazematelor poate fi spusă şi altfel. Aşa, încet, în răstimpul în care o lăcustă îşi face rondul de-a lungul circumferinţei unui pahar cu vin, ca o Şeherezadă transformată în insectă prin vraja cuvintelor. Că poate fi spusă în alb-negru sau color, cu ochi de adult ori de copil, de reporter sau degustător de istorie. Bănăţeană.
Undeva în caietele sale dictando pe care îşi scrie cu pixul memoriile uşor ilizibile, Tata spune această poveste aşa:
"Când Tito a devenit independent de Stalin, comunismul lor a fost mai blând. Tito l-a invitat şi pe Dej să facă la fel, însă Dej nu a putut, că România era plină de Armata Roşie. După ce Tito a devenit independent, s-a instituit teroarea în România. Românii au început să facă fortificaţii pe frontieră, pe o distanţă de vreo 25-30 km. Au fost aproape 6 luni de hărţuieli. Începeau seara focuri la graniţă. Sârbii de mai multe ori au intrat în România, în Jamu Mare, Gherman şi Lăţunaş, şi au luat vaci, porci şi turme de oi, pe care le-au dus în Iugoslavia. Pe acest motiv ne-au deportat pe noi, cei de pe frontieră, ne-au dus în Bărăgan. Căci noi, cei care am fost în Bărăgan, eram clasificaţi în cel puţin cinci categorii de persoane dubioase Partidului Comunist: chiaburi, titoişti, legionari, nemţii hitlerişti, basarabenii antisovietici. Printre noi erau şi comunişti care erau clasificaţi titoişti. În toate satele, greul a fost pe cei care au rămas, ţăranii trebuiau să care piatră, ciment, var, lemne cu vagoanele. Încărcau căruţele şi duceau materiale toată iarna lui 1951. Ei nu ştiau aproape nimic, de ce se construieşte şi se fortifică. Unde se făceau cazemate înalte de peste 2 metri, veneau soldaţii, luau caii cu căruţele pline. Militarii le descărcau şi aduceau căruţele goale înapoi. Totul se lucra în secret atât de mare, ca nu cumva să afle spionii lui Tito ce se pregăteşte în România. A mai fost câte un curios care s-a strecurat şi a intrat în interior, a fost prins imediat, arestat, dus la Securitate, cercetat, bătut, chinuit şi prelucrat, că nu îi mai ardea de nimic în viaţa lui. După ce s-au îmbunătăţit relaţiile cu Tito, ne-au pus pe noi, cei deportaţi, în libertate. Militarii încă până prin 1960 au făcut de pază la cazemate. Abia atunci le-au lăsat în părăsire, iar acestea sunt astăzi la fel ca monumentele istorice. Au costat cam două miliarde de dolari, bani aruncaţi degeaba."
Cumva, eu am crescut la umbra Şumigului şi a cimentului de cazemată. De pe colinele Ferendiei, dacă te uiţi spre vest şi spre nord, vezi doar câteva înălţimi: dealurile Vârşeţului, cu cula lor misterioasă, şi Dealul Şumigului. Legendele spun că vechea cetate Somlyó, situată acest deal din apropierea Gătaiei, era legată printr-un tunel lung de câteva zeci de kilometri de Cula Vârşeţului. Pământurile din jur sunt pline de oasele mercenarilor care s-au bătut în numele unor imperii pentru acest colţ de pământ. Din depărtare, Şumigul seamănă cu o imensă mamelă căreia istoria i-a retezat sfârcul, cetatea din vârf. Cum ieşi din Ferendia, nişte stâlpi de curent formează o bizară linie călăuzitoare care duce până la deal şi pare să-l taie în două. Buncărele sunt însă prea îndepărtate ca să le distingi cu ochiul liber ori cu vreun zoom oarecare. Pentru asta trebuie să te apropii cu maşina, să treci prin Şemlacu Mare printre oi şi CAP-uri ruinate, prin lanuri de rapiţă şi floarea-soarelui, către dealul cel mare. De fapt, Şumigul nici nu e chiar aşa de mare, are vreo 200 de metri înălţime. Dacă te pui însă să-l parcurgi cu pasul, s-ar putea ca drumul să ţi se pară mai lung decât în calculele ochiului.
Pe la mijlocul anilor '90, l-am străbătut într-o iarnă, pe când făceam reportaje prin derizoriul plăcut al satelor bănăţene. Împreună cu acelaşi amic cu care acum am organizat bizarul flashtasting pe cazemată. De atunci mi-au rămas nişte fotografii superbe, în sepia, făcute de un actual "vestic", canadianul repatriat Adrian Armanca, fotoreporter de serviciu la ziarul "Timişoara". Lumea se întindea în sus şi la poale, cu buncăre cenuşii răsărind din arături, cu nori irepetabili la care ne uitam prin filtrele propriei imaginaţii animiste.
Astăzi nu mai trec pe acolo cu pasiunea jurnalistului de 20 de ani care descoperă bătrâne cu pensii de un leu, pescari cu dinţii scoşi de crapii imenşi ai potcoavelor de la Timiş, toboşari rurali care străbat zilnic pe jos zeci de kilometri ori şântări care duc mortăciunile la mormânţul cailor. Nu mai fotografiez nici capre cu straiţe la ţâţe, porcari cu leafă de director, şvabi nonagenari care au gătit pentru Einstein apple pie în America, privind zeppelinele deasupra zgârie-norilor şi care aşteaptă de 60 de ani moartea într-un sat bănăţean şezând cuminte pe sicriul din soba nouă. Nu, nu mai fac nimic din toate acestea, personajele reportajelor au murit de mult şi, într-un fel, nici jurnalismul nu mai există.
Mă gândeam la toate acestea pe când stăteam liniştit pe un şezlong deasupra cazematei cu un pahar de vin în mână şi doi prieteni alături, sub soarele blând de iunie care plimbă umbrele încolo şi-ncoace de-a lungul Şumigului. Înconjurat de floarea-soarelui şi de liniştea contemplării lumii departe de timpul care a fost şi de cel care va veni, într-un interstiţiu al trecerii.Toate drumurile mele către satul copilăriei, către acel loc minunat şi decrepit în acelaşi timp căruia nu ştiţi cât de mult mi-aş dori să-i mai pot spune "la mama acasă", trec pe lângă Dealul Şumigului şi cazemate. La capătul lor mă aşteaptă Tata, uneori în faţa unui alambic din care curge flacăra albastră a răchiei care încă mai arde, alteori în grădină cu un furtun în mâini udând întreaga sa operă vegetală, pomi şi vie, rădăcini din care creşte totul. Prin curte rugineşte un tractor U650 cu nume de submarin rusesc şi vezi la tot pasul imense pneuri uzate, butoaie goale de motorină, bidoane şi cârpe, pui care cresc la bec, găini şi porumbei care dorm pe motoare şi curele de circular, pe tuburi de făcut cârnaţi şi garnituri cu catran, întreaga menajerie de fier şi fiare blânde a tatălui meu etern.
La întoarcere duc în portbagaj mazăre şi pătrunjel, caise şi nuci, ceapă şi crumpi, curcani şi gutui. Şi câţiva gigabiţi de fotografii şi filmuleţe cu universul ruginit şi vegetal de acasă, cu şoprul şi casa cea nouă în care el, Tata, nu mai locuieşte de mult şi poate că nici n-a locuit vreodată, cu biserica a cărei imagine se înalţă printre rugii sălbatici din fundoanea grădinii, cu flori şi poame şi cu chipul părintelui povestindu-şi viaţa, deportarea, închisorile şi eresurile.
E ciudat cum îmi vin aceste gânduri în timp ce pun trepiedul cu Canon pe Yaris şi-apoi fug iute, în spaţiul restrictiv al celor 10 secunde, pe cazemată, pentru a încăpea într-un cadru cu deal, umbrelă, pahare de vin, nori şi prieteni. Şi fac asta chiar pe locul în care aterizează iarna şoimii acestei câmpii bănăţene pe care Dumnezeu s-a gândit totuşi să n-o lase fără de străjeri.
M-am luat cu altele, văd, şi nici n-am apucat să povestesc ceva despre vin. Dar mai are oare asta vreo importanţă?

Galerie foto