De veghe pe o cazemată răsărită în lanul de floarea-soarelui

Zilele trecute, o aripă mică şi radicală a Vestik-ului a organizat o insolită degustare de vin pe o cazemată situată în apropiere de Gătaia, pe Dealul Şumigului. Şotia a făcut obiectul unei relatări spumoase şi inspirate care a apărut pe site-ul vestik.ro.
Am vaga senzaţie însă că povestea cazematelor poate fi spusă şi altfel. Aşa, încet, în răstimpul în care o lăcustă îşi face rondul de-a lungul circumferinţei unui pahar cu vin, ca o Şeherezadă transformată în insectă prin vraja cuvintelor. Că poate fi spusă în alb-negru sau color, cu ochi de adult ori de copil, de reporter sau degustător de istorie. Bănăţeană.
Undeva în caietele sale dictando pe care îşi scrie cu pixul memoriile uşor ilizibile, Tata spune această poveste aşa:
"Când Tito a devenit independent de Stalin, comunismul lor a fost mai blând. Tito l-a invitat şi pe Dej să facă la fel, însă Dej nu a putut, că România era plină de Armata Roşie. După ce Tito a devenit independent, s-a instituit teroarea în România. Românii au început să facă fortificaţii pe frontieră, pe o distanţă de vreo 25-30 km. Au fost aproape 6 luni de hărţuieli. Începeau seara focuri la graniţă. Sârbii de mai multe ori au intrat în România, în Jamu Mare, Gherman şi Lăţunaş, şi au luat vaci, porci şi turme de oi, pe care le-au dus în Iugoslavia. Pe acest motiv ne-au deportat pe noi, cei de pe frontieră, ne-au dus în Bărăgan. Căci noi, cei care am fost în Bărăgan, eram clasificaţi în cel puţin cinci categorii de persoane dubioase Partidului Comunist: chiaburi, titoişti, legionari, nemţii hitlerişti, basarabenii antisovietici. Printre noi erau şi comunişti care erau clasificaţi titoişti. În toate satele, greul a fost pe cei care au rămas, ţăranii trebuiau să care piatră, ciment, var, lemne cu vagoanele. Încărcau căruţele şi duceau materiale toată iarna lui 1951. Ei nu ştiau aproape nimic, de ce se construieşte şi se fortifică. Unde se făceau cazemate înalte de peste 2 metri, veneau soldaţii, luau caii cu căruţele pline. Militarii le descărcau şi aduceau căruţele goale înapoi. Totul se lucra în secret atât de mare, ca nu cumva să afle spionii lui Tito ce se pregăteşte în România. A mai fost câte un curios care s-a strecurat şi a intrat în interior, a fost prins imediat, arestat, dus la Securitate, cercetat, bătut, chinuit şi prelucrat, că nu îi mai ardea de nimic în viaţa lui. După ce s-au îmbunătăţit relaţiile cu Tito, ne-au pus pe noi, cei deportaţi, în libertate. Militarii încă până prin 1960 au făcut de pază la cazemate. Abia atunci le-au lăsat în părăsire, iar acestea sunt astăzi la fel ca monumentele istorice. Au costat cam două miliarde de dolari, bani aruncaţi degeaba."
Cumva, eu am crescut la umbra Şumigului şi a cimentului de cazemată. De pe colinele Ferendiei, dacă te uiţi spre vest şi spre nord, vezi doar câteva înălţimi: dealurile Vârşeţului, cu cula lor misterioasă, şi Dealul Şumigului. Legendele spun că vechea cetate Somlyó, situată acest deal din apropierea Gătaiei, era legată printr-un tunel lung de câteva zeci de kilometri de Cula Vârşeţului. Pământurile din jur sunt pline de oasele mercenarilor care s-au bătut în numele unor imperii pentru acest colţ de pământ. Din depărtare, Şumigul seamănă cu o imensă mamelă căreia istoria i-a retezat sfârcul, cetatea din vârf. Cum ieşi din Ferendia, nişte stâlpi de curent formează o bizară linie călăuzitoare care duce până la deal şi pare să-l taie în două. Buncărele sunt însă prea îndepărtate ca să le distingi cu ochiul liber ori cu vreun zoom oarecare. Pentru asta trebuie să te apropii cu maşina, să treci prin Şemlacu Mare printre oi şi CAP-uri ruinate, prin lanuri de rapiţă şi floarea-soarelui, către dealul cel mare. De fapt, Şumigul nici nu e chiar aşa de mare, are vreo 200 de metri înălţime. Dacă te pui însă să-l parcurgi cu pasul, s-ar putea ca drumul să ţi se pară mai lung decât în calculele ochiului.
Pe la mijlocul anilor '90, l-am străbătut într-o iarnă, pe când făceam reportaje prin derizoriul plăcut al satelor bănăţene. Împreună cu acelaşi amic cu care acum am organizat bizarul flashtasting pe cazemată. De atunci mi-au rămas nişte fotografii superbe, în sepia, făcute de un actual "vestic", canadianul repatriat Adrian Armanca, fotoreporter de serviciu la ziarul "Timişoara". Lumea se întindea în sus şi la poale, cu buncăre cenuşii răsărind din arături, cu nori irepetabili la care ne uitam prin filtrele propriei imaginaţii animiste.
Astăzi nu mai trec pe acolo cu pasiunea jurnalistului de 20 de ani care descoperă bătrâne cu pensii de un leu, pescari cu dinţii scoşi de crapii imenşi ai potcoavelor de la Timiş, toboşari rurali care străbat zilnic pe jos zeci de kilometri ori şântări care duc mortăciunile la mormânţul cailor. Nu mai fotografiez nici capre cu straiţe la ţâţe, porcari cu leafă de director, şvabi nonagenari care au gătit pentru Einstein apple pie în America, privind zeppelinele deasupra zgârie-norilor şi care aşteaptă de 60 de ani moartea într-un sat bănăţean şezând cuminte pe sicriul din soba nouă. Nu, nu mai fac nimic din toate acestea, personajele reportajelor au murit de mult şi, într-un fel, nici jurnalismul nu mai există.
Mă gândeam la toate acestea pe când stăteam liniştit pe un şezlong deasupra cazematei cu un pahar de vin în mână şi doi prieteni alături, sub soarele blând de iunie care plimbă umbrele încolo şi-ncoace de-a lungul Şumigului. Înconjurat de floarea-soarelui şi de liniştea contemplării lumii departe de timpul care a fost şi de cel care va veni, într-un interstiţiu al trecerii.Toate drumurile mele către satul copilăriei, către acel loc minunat şi decrepit în acelaşi timp căruia nu ştiţi cât de mult mi-aş dori să-i mai pot spune "la mama acasă", trec pe lângă Dealul Şumigului şi cazemate. La capătul lor mă aşteaptă Tata, uneori în faţa unui alambic din care curge flacăra albastră a răchiei care încă mai arde, alteori în grădină cu un furtun în mâini udând întreaga sa operă vegetală, pomi şi vie, rădăcini din care creşte totul. Prin curte rugineşte un tractor U650 cu nume de submarin rusesc şi vezi la tot pasul imense pneuri uzate, butoaie goale de motorină, bidoane şi cârpe, pui care cresc la bec, găini şi porumbei care dorm pe motoare şi curele de circular, pe tuburi de făcut cârnaţi şi garnituri cu catran, întreaga menajerie de fier şi fiare blânde a tatălui meu etern.
La întoarcere duc în portbagaj mazăre şi pătrunjel, caise şi nuci, ceapă şi crumpi, curcani şi gutui. Şi câţiva gigabiţi de fotografii şi filmuleţe cu universul ruginit şi vegetal de acasă, cu şoprul şi casa cea nouă în care el, Tata, nu mai locuieşte de mult şi poate că nici n-a locuit vreodată, cu biserica a cărei imagine se înalţă printre rugii sălbatici din fundoanea grădinii, cu flori şi poame şi cu chipul părintelui povestindu-şi viaţa, deportarea, închisorile şi eresurile.
E ciudat cum îmi vin aceste gânduri în timp ce pun trepiedul cu Canon pe Yaris şi-apoi fug iute, în spaţiul restrictiv al celor 10 secunde, pe cazemată, pentru a încăpea într-un cadru cu deal, umbrelă, pahare de vin, nori şi prieteni. Şi fac asta chiar pe locul în care aterizează iarna şoimii acestei câmpii bănăţene pe care Dumnezeu s-a gândit totuşi să n-o lase fără de străjeri.
M-am luat cu altele, văd, şi nici n-am apucat să povestesc ceva despre vin. Dar mai are oare asta vreo importanţă?

Galerie foto

Poveşti adevărate despre Rusalii, bunici şi vinul deportării

Între două pahare de vin alb, în liniştea răcoroasă a pivniţei, amintirile răbufnesc şi se preschimbă aproape fără voie în litere şi imagini. În iunie sunt cel puţin două date triste despre care poţi vorbi pe orice fel de blog, fie el şi de vin. Nu despre mineriadă, morloci şi distrugători de maşini de scris automate mi-am propus însă să scriu aici şi acum, ci despre deportare. Despre drama familiei mele şi a altor 40.000 de suflete din vestul României care într-o noapte de iunie a anului 1951 s-au trezit înconjurate de mitraliere şi soldaţi şi aruncate în vagoane de marfă să ia calea Bărăganului.
Mă îndeletnicesc de la o vreme cu scanarea vechilor poze de familie, cu crearea unei baze de date afective în care să încapă toţi părinţii, mumele şi străbunicii şi toate clipele surprinse cândva de aparatul de fotografiat. Ei, bătrânii care nu mai sunt ori care nici măcar nu au ajuns să îmbătrânească, privesc trist din pozele îngălbenite, pătate de vreme, de zgârietura timpului. Eu trec cu lumina scanner-ului peste ei, într-o încercare disperată de a-i cunoaşte mai bine dincolo de timp, în suferinţa lor, în umanitatea lor, în revolta lor. Apoi le retuşez chipurile şi decorul cu ajutorul creionului magic al computerului, ştergând scamele şi petele şi îndoiturile şi urmele lacrimilor, reconstruindu-le trăsăturile străbătute de albiile uzurii de tot felul. În final, după exerciţiul extenuant de purificare, mi se par mai calmi, mai împăcaţi cu eternitatea lor, cu mine însumi şi cu lumea de ieri, cu istoria barbară care a trecut cu şenilele peste întreaga lor viaţă. Muma şi Tăicuţu, Moş Ion şi Baba Lena, Tata Pătru cel dispărut în Caucaz, cu toţii şed în faţa mea, în lumea lor sepia, cu opinci ori cizme Birghel, cu căruţe şi sape, cu studiouri foto cu flori pe mese rotunde, cu chipuri de regi înrămate pe un perete cenuşiu. Îi văd adunaţi în faţa caselor bătrâne ale satelor ori lângă colibele acoperite cu stuf ale Bărăganului, aşteptând să le spună cineva o vorbă bună, o dare de seamă precisă despre soarta nepoţilor şi strănepoţilor, a cailor şi a pământului, a averilor şi a lui Dumnezeu. Despre soarta lumii în general. Iar eu încerc să le răspund, o fac aici, pentru ei şi pentru acele tot mai puţine fiinţe care înţeleg suferinţa povestită a trecutului, ca pe o moştenire morală care a ajuns cumva să facă parte din ele însele.
Cu asta mă îndeletnicesc în ultima vreme, cu drumuri clandestine înapoi, în timpul şi spaţiul Republicii Populare Romîne, prin satele de deportaţi zise Rubla sau Modelu ori în alt chip odios. Le fac în timp ce călătoresc, la timpul prezent, acasă la Tata, în satul Ferendia. El şade pe un scaun în faţa şoprului iar eu îl filmez în timp ce povesteşte tot gesticulând ori rotind cârja cu care-şi poartă povara celor 80 de ani. Îmi spune aceleaşi poveşti adevărate din copilărie, cu miliţieni şi soldaţi care au bătut cu patul armei în poartă, cu moşul care îşi căuta piciorul de lemn spre a-l lua cu sine în deportare, cu Tăicuţul asupra căruia s-a tras, cu glonţul s-a înfipt în stâlpul casei, cu caii Pubi şi Rina îmbarcaţi în vagonul de marfă cu destinaţia Călăraşi, cu praful Bărăganului care a acoperit toate feţele, cu miliţieni ai dracului ori de treabă, cu vrăjitoare în apa Borcei şi curvele de la Crucea de Piatră care au continuat să-şi facă meseria şi în deportare, cu bumbac, batoze, orezării şi saci de făină, cu moartea lui Stalin, cu damigene de vin şi sticle de şliboviţă, cu viscol şi case îngropate în zăpadă, cu ciulini şi tălani, cu bordeiele acoperite cu grâu ale veacului comunist.
Tata gustă o Cadarcă de Tirol pe care i-am adus-o premeditat, spre o mai inspirată curgere a naraţiunii, alături de un vin alb de pe Dealul Silagiului. Vinuri de acasă, de la câţiva kilometri ori zeci de kilometri, gustul cuminte şi blând al pământului bănăţean. Vocea lui capătă inflexiuni patetice pe măsură ce emoţiile rememorării îl copleşesc. Îşi aduce aminte tot felul de amănunte, cu o acuitate remarcabilă. Nume de localităţi, de oameni şi cai, nume de câini şi pisici, de trecători cu bacul peste fluviu, de miliţieni şi de gări, nume de procurori şi doctori deportaţi, de nemţi, de unguri, de evrei, de ţigani, nume de băuturi şi de birtaşi. Îmi spune cum a salvat de la puşcărie un agent agricol, cosindu-i peste noapte grâul care nu mai trebuia să fie găsit acolo de trepăduşii regimului. Cum a primit pentru asta o damigeană de vin, pe care îl descrie ca fiind negru şi extrem de bun. Cum a făcut bişniţă de supravieţuire cu vinul dobrogean, cumpărat în târg la Adamclisi cu 2 lei kilogramul şi vândut apoi cu 10 lei clientelei selecte formate din 40 de miliţieni, jumătate pe jos, jumătate călare, din satul deportării. Cum a lucrat zeci de grădini în Bărăgan şi cum era să-şi cumpere casă lângă banca din Călăraşi, renunţând în cele din urmă din cauza bătrânilor care erau hotărâţi să se întoarcă în Banat cu toate ale lor, inclusiv cu oasele morţilor.
Îmi dau seama că au trecut 60 de ani de atunci, acum, de Rusalii, când stau şi-mi filmez părintele octogenar. 18/19 iunie 1951, 12.791 de familii cuprinzând 40.320 de persoane, din 172 de localităţi din apropierea graniţei de vest a ţării au fost înconjurate de 9.877 de militari, ridicate şi escortate de 10.229 de soldaţi şi îmbarcate în 59 de trenuri de marfă cu destinaţia Bărăgan, unde urmau să înfiinţeze 18 noi aşezări. Toate aceste date şi cifre cutremurătoare se găsesc în acte, arhive, cărţi de istorie, albume foto şi volume documentare. Şi se află în inima aritmică a tatălui meu, ca un film mut repetat la nesfârşit într-un cinematograf de la ţară, o peliculă alb-negru, cu zeci de mii de protagonişti şi alte zeci de mii de figuranţi, mânaţi ca vitele prin praful Bărăganului de la un capăt la altul al naraţiunii de regizorul necruţător al destinului.
"A fost cea mai jalnică zi din viaţa noastră. Cea mai dureroasă...", rezumă el, după şase decenii, semnificaţia Rusaliilor '51. O face în curtea casei pe care a ridicat-o la câţiva ani după întoarcerea din deportare, o face printre orătănii şi roţi imense de tractor, adică înconjurat de toate accesoriile vieţii sale rurale din ultimul veac şi ultimul mileniu. În spate, dincolo de şoprul antic, creşte via şi cresc cei 250 de pomi plantaţi în ultimii ani de mâna şi de voinţa sa. Mă gândesc că, dacă priveşti lumea de sus, dintr-un satelit ori dintr-un elicopter, şi dacă dai zoom până la capăt, într-un anume pixel al ecranului poţi vedea satul Ferendia şi parcela de univers a tatălui meu în care el şade pe un scaun şi povesteşte de toate astea răspândind din privire o strălucire tristă dar neînfrântă. Şi poţi distinge, dacă eşti un pic mai perfecţionist, mai atent decât alţii, până şi numele arhetipal, comun şi propriu totodată, de pe şapca sa decolorată de soare. Bănăţeanul.