Poveşti adevărate despre Rusalii, bunici şi vinul deportării

Între două pahare de vin alb, în liniştea răcoroasă a pivniţei, amintirile răbufnesc şi se preschimbă aproape fără voie în litere şi imagini. În iunie sunt cel puţin două date triste despre care poţi vorbi pe orice fel de blog, fie el şi de vin. Nu despre mineriadă, morloci şi distrugători de maşini de scris automate mi-am propus însă să scriu aici şi acum, ci despre deportare. Despre drama familiei mele şi a altor 40.000 de suflete din vestul României care într-o noapte de iunie a anului 1951 s-au trezit înconjurate de mitraliere şi soldaţi şi aruncate în vagoane de marfă să ia calea Bărăganului.
Mă îndeletnicesc de la o vreme cu scanarea vechilor poze de familie, cu crearea unei baze de date afective în care să încapă toţi părinţii, mumele şi străbunicii şi toate clipele surprinse cândva de aparatul de fotografiat. Ei, bătrânii care nu mai sunt ori care nici măcar nu au ajuns să îmbătrânească, privesc trist din pozele îngălbenite, pătate de vreme, de zgârietura timpului. Eu trec cu lumina scanner-ului peste ei, într-o încercare disperată de a-i cunoaşte mai bine dincolo de timp, în suferinţa lor, în umanitatea lor, în revolta lor. Apoi le retuşez chipurile şi decorul cu ajutorul creionului magic al computerului, ştergând scamele şi petele şi îndoiturile şi urmele lacrimilor, reconstruindu-le trăsăturile străbătute de albiile uzurii de tot felul. În final, după exerciţiul extenuant de purificare, mi se par mai calmi, mai împăcaţi cu eternitatea lor, cu mine însumi şi cu lumea de ieri, cu istoria barbară care a trecut cu şenilele peste întreaga lor viaţă. Muma şi Tăicuţu, Moş Ion şi Baba Lena, Tata Pătru cel dispărut în Caucaz, cu toţii şed în faţa mea, în lumea lor sepia, cu opinci ori cizme Birghel, cu căruţe şi sape, cu studiouri foto cu flori pe mese rotunde, cu chipuri de regi înrămate pe un perete cenuşiu. Îi văd adunaţi în faţa caselor bătrâne ale satelor ori lângă colibele acoperite cu stuf ale Bărăganului, aşteptând să le spună cineva o vorbă bună, o dare de seamă precisă despre soarta nepoţilor şi strănepoţilor, a cailor şi a pământului, a averilor şi a lui Dumnezeu. Despre soarta lumii în general. Iar eu încerc să le răspund, o fac aici, pentru ei şi pentru acele tot mai puţine fiinţe care înţeleg suferinţa povestită a trecutului, ca pe o moştenire morală care a ajuns cumva să facă parte din ele însele.
Cu asta mă îndeletnicesc în ultima vreme, cu drumuri clandestine înapoi, în timpul şi spaţiul Republicii Populare Romîne, prin satele de deportaţi zise Rubla sau Modelu ori în alt chip odios. Le fac în timp ce călătoresc, la timpul prezent, acasă la Tata, în satul Ferendia. El şade pe un scaun în faţa şoprului iar eu îl filmez în timp ce povesteşte tot gesticulând ori rotind cârja cu care-şi poartă povara celor 80 de ani. Îmi spune aceleaşi poveşti adevărate din copilărie, cu miliţieni şi soldaţi care au bătut cu patul armei în poartă, cu moşul care îşi căuta piciorul de lemn spre a-l lua cu sine în deportare, cu Tăicuţul asupra căruia s-a tras, cu glonţul s-a înfipt în stâlpul casei, cu caii Pubi şi Rina îmbarcaţi în vagonul de marfă cu destinaţia Călăraşi, cu praful Bărăganului care a acoperit toate feţele, cu miliţieni ai dracului ori de treabă, cu vrăjitoare în apa Borcei şi curvele de la Crucea de Piatră care au continuat să-şi facă meseria şi în deportare, cu bumbac, batoze, orezării şi saci de făină, cu moartea lui Stalin, cu damigene de vin şi sticle de şliboviţă, cu viscol şi case îngropate în zăpadă, cu ciulini şi tălani, cu bordeiele acoperite cu grâu ale veacului comunist.
Tata gustă o Cadarcă de Tirol pe care i-am adus-o premeditat, spre o mai inspirată curgere a naraţiunii, alături de un vin alb de pe Dealul Silagiului. Vinuri de acasă, de la câţiva kilometri ori zeci de kilometri, gustul cuminte şi blând al pământului bănăţean. Vocea lui capătă inflexiuni patetice pe măsură ce emoţiile rememorării îl copleşesc. Îşi aduce aminte tot felul de amănunte, cu o acuitate remarcabilă. Nume de localităţi, de oameni şi cai, nume de câini şi pisici, de trecători cu bacul peste fluviu, de miliţieni şi de gări, nume de procurori şi doctori deportaţi, de nemţi, de unguri, de evrei, de ţigani, nume de băuturi şi de birtaşi. Îmi spune cum a salvat de la puşcărie un agent agricol, cosindu-i peste noapte grâul care nu mai trebuia să fie găsit acolo de trepăduşii regimului. Cum a primit pentru asta o damigeană de vin, pe care îl descrie ca fiind negru şi extrem de bun. Cum a făcut bişniţă de supravieţuire cu vinul dobrogean, cumpărat în târg la Adamclisi cu 2 lei kilogramul şi vândut apoi cu 10 lei clientelei selecte formate din 40 de miliţieni, jumătate pe jos, jumătate călare, din satul deportării. Cum a lucrat zeci de grădini în Bărăgan şi cum era să-şi cumpere casă lângă banca din Călăraşi, renunţând în cele din urmă din cauza bătrânilor care erau hotărâţi să se întoarcă în Banat cu toate ale lor, inclusiv cu oasele morţilor.
Îmi dau seama că au trecut 60 de ani de atunci, acum, de Rusalii, când stau şi-mi filmez părintele octogenar. 18/19 iunie 1951, 12.791 de familii cuprinzând 40.320 de persoane, din 172 de localităţi din apropierea graniţei de vest a ţării au fost înconjurate de 9.877 de militari, ridicate şi escortate de 10.229 de soldaţi şi îmbarcate în 59 de trenuri de marfă cu destinaţia Bărăgan, unde urmau să înfiinţeze 18 noi aşezări. Toate aceste date şi cifre cutremurătoare se găsesc în acte, arhive, cărţi de istorie, albume foto şi volume documentare. Şi se află în inima aritmică a tatălui meu, ca un film mut repetat la nesfârşit într-un cinematograf de la ţară, o peliculă alb-negru, cu zeci de mii de protagonişti şi alte zeci de mii de figuranţi, mânaţi ca vitele prin praful Bărăganului de la un capăt la altul al naraţiunii de regizorul necruţător al destinului.
"A fost cea mai jalnică zi din viaţa noastră. Cea mai dureroasă...", rezumă el, după şase decenii, semnificaţia Rusaliilor '51. O face în curtea casei pe care a ridicat-o la câţiva ani după întoarcerea din deportare, o face printre orătănii şi roţi imense de tractor, adică înconjurat de toate accesoriile vieţii sale rurale din ultimul veac şi ultimul mileniu. În spate, dincolo de şoprul antic, creşte via şi cresc cei 250 de pomi plantaţi în ultimii ani de mâna şi de voinţa sa. Mă gândesc că, dacă priveşti lumea de sus, dintr-un satelit ori dintr-un elicopter, şi dacă dai zoom până la capăt, într-un anume pixel al ecranului poţi vedea satul Ferendia şi parcela de univers a tatălui meu în care el şade pe un scaun şi povesteşte de toate astea răspândind din privire o strălucire tristă dar neînfrântă. Şi poţi distinge, dacă eşti un pic mai perfecţionist, mai atent decât alţii, până şi numele arhetipal, comun şi propriu totodată, de pe şapca sa decolorată de soare. Bănăţeanul.