miercuri, 14 septembrie 2011

Din Carpathia în Balcania, două mii de kilometri dus-întors, de dragul vinului Enira

Cineva a desenat frumos atunci când a creat Bessa Valley Winery. Fie şi faptul că denumirea acestui loc nu e scrisă cu caractere chirilice e un detaliu estetic plăcut ochiului şi sufletului latin şi european, dacă vreţi. Neiniţiaţii, şi cred că aceştia sunt foarte mulţi, îşi pot închipui că valea cu pricina se găseşte undeva într-un vast spaţiu anglofon, prin Canada, USA, New Zealand ori South Africa. Ei pot afla însă cu uimire ori dezamăgire, după caz, că Bessa Valley se găseşte în Bulgaria, undeva în sud, în regiunea Pazargic, lângă oraşul Plovdiv, nu la mai mult de 100 de kilometri de graniţa cu Grecia. Adică într-un loc despre care în mod obişnuit nici nu ştii că există şi în care nici n-ai avea de ce să te duci vreodată, câtă vreme există Toscana şi Burgundia, Florenţa, Veneţia şi Parisul, alături de alte 1001 destinaţii de cutreierat într-o viaţă. Noi, vesticii, am făcut-o totuşi, plecaţi în grup de cinci din Arad şi Timişoara, căruia i s-a adăugat un simpatizant bucureştean, şi nu am avut ce regreta, chiar dacă am călătorit vreo 2.000 de kilometri dus-întors, înghesuiţi într-o cuşetă ori într-un autocar, consumând câteva apusuri şi răsărituri din viaţa noastră de degustători neautorizaţi. Inginerul IT a lăsat de izbelişte linia de producţie a fabricii timp de două zile şi o noapte, veterinarul şi-a părăsit pentru tot atâta timp hamsterii, buldogii şi porcuşorii de Guineea operaţi de curând, iar noi, ceilalţi, am pus în cui grijile curente, înghesuind în rucsac nişte haine şi nişte cărţi de Paler, de Llosa şi de nu mai ştiu cine, dar şi câte un mp3 player cu mult fado şi mult Peter Green.
Să socotim aşa: 11 ore din Arad la Bucureşti şi vreo alte 8 din capitală până la vinăria bulgară. Şi tot atâtea înapoi. Nu e o nebunie? Probabil că e, pentru oamenii cu scaun la cap, preocupaţi numai de slujbă, de rate, de somnul de după-amiază şi de invazia radicalilor liberi asupra eternităţii propriei lor fiinţe. Nouă ni se pare că a meritat însă, în primul rând din cauza organizării impecabile şi a căldurii cu care ne-au înconjurat cei care s-au ocupat, din partea română, de aniversarea a 10 ani de existenţă a Bessa Valley Winery, producătorul vinurilor Enira. Iar mai apoi fiindcă e o provocare şi un exerciţiu de cunoaştere să deguşti lumea prin vinurile sale.
Am avut grijă să suportăm mai uşor călătoria pe tren la cuşetă până la Bucureşti organizând un flashtasting, adică un traintasting cu un vin marca Prince Ştirbey. Trebuia să fie un Novac 2009, însă Pivnicerul nu a fost atent şi a ales din greşeală un Negru de Drăgăşani 2009 de la acelaşi producător, confuzie care a încântat însă pe toată lumea, fiindcă am degustat astfel, în vacarmul roţilor de tren, un alt vin superb purtând aceleaşi însemne nobiliare.
La Bucureşti era dimineaţă. Metropola ne-a întâmpinat cu vânzoleală în gară şi cu arome de fast-food şi cafea slabă şi proastă. Am luat un troleibuz la întâmplare, în mod pripit şi clandestin, în căutarea piciorului potrivit al Podului Grant unde ne aşteptau organizatorii, bloggerii şi invitaţii la eveniment.
Am putut traversa mai uşor graniţa graţie cafelelor şi sandvişurilor din dotarea autocarului, dar şi a peisajului pitoresc cu vapoare şi macarale monstruoase cu care te întâmpină malul bulgăresc, chirilic. Un pic de vamă şi un călător care a trebuit să facă drumul îndărăt la Bucureşti din motivul stupid al expirării cardului de identitate. Şi în rest blocuri comuniste şi cenuşii şi turnuri şi fabrici în paragină şi mizerie pe marginea drumului şi vegetaţie urâtă şi dealuri golaşe şi decrepire şi poliţişti şpăgari şi tot aşa vreo 300 de kilometri. Drumurile lor sunt relativ bune sau relativ proaste, cum doriţi, e tot aia, şi mai sunt şi împânzite cu reclame de neînţeles, unele strălucitoare, altele zdrenţuite. Un fel de promisiune a unui încă neinstaurat paradis capitalist, consumist, pe care poţi totuşi spera să-l găseşti prin marile lor mici oraşe la care încă n-ai ajuns. N-am înţeles deloc entuziasmul bucureştean al călătoririi prin Bulgaria. Noi veneam din Carpathia, o ţară altfel, cu peisaj aproape elveţian, cu câmpii întinse şi sate având biserici ortodoxe lângă biserici catolice, cu castele şi conace care au supravieţuit comunismului, cu propria noastră paragină nostalgic chezaro-crăiască. Iar aici am dat de micul imperiu Balcania, a cărei frontieră nordică nici nu ştim unde s-o plasăm, la sud de Dunăre ori imediat la sud de Carpaţi.
Într-un anume fel, în acel fel subiectiv şi poate nedrept, mizeria de acasă ni se pare întotdeauna mai blândă decât cea din depărtare, decât cea a altora. Cum nimeni nu e perfect însă, va trebui să ne acceptaţi aşa cum suntem, nişte vestici cârtitori la adresa Sudului. Probabil că suntem aşa de vreo trei sute de ani, de când habsburgii ne-au recucerit şi sistematizat, trasând cu rigla noile aşezări ale comitatelor, învăţându-ne cu de-a sila cu civilizaţia şi cu religia lor înfăptuită cu tunurile asupra bisericilor ortodoxe şi cu catastiful minuţios al naşterilor, morţilor şi dărilor către imperiu. Ca ardeleni şi bănăţeni, suntem urmaşii locuitorilor acelei Mitteleurope zbuciumate dar progresiste, în vinele unora curge amestecat sânge nemţesc şi austriac şi unguresc şi sârbesc, ba chiar şi cehesc, alături de cel românesc. Iar proprietăţile noastre se găsesc în cartea funciară de câteva sute de ani, tot aşa cum în arhive se găsesc planurile rectangulare ori circulare ale aşezărilor cu nume nemţeşti ori ungureşti pe care crainicii televiziunilor centrale le pronunţă de fiecare dată cu un accent atât de comic şi atât de greşit atunci când sunt nevoiţi să dea câte o ştire despre accidente auto ori incendii pe câmp.
Cam asta au creat şi investitorii străini de la Bessa Valley, nişte Herr şi un Monsieur, cu câte un nume conţinând şi particula "von", un spaţiu sistematizat, conform unui ochi de arhitect atent la lume. Însă n-au făcut-o acum câteva veacuri, pe când pe acolo tropăiau picioare încălţate în conduri şi îmbrăcate în şalvari iar în loc de biserici vedeai mai ales minarete, ci abia în urmă cu exact zece ani. Au cumpărat nişte sute de hectare la poalele unui deal golaş şi dezolant, le-au plantat cu viţă-de-vie din soiuri nobile, au construit o cramă superbă, sfinţind locul, europenizându-l, transformându-l definitiv într-o destinaţie turistică şi oenofilă. Secretul reuşitei afacerii numite Bessa Valley Winery stă în banii, dar mai ales în spiritul european al celor trei investitori, "moşieri" străini care au creat-o. Know-how-ul lor în materie este unul multisecular (familia contelui Stephan von Neipperg produce vin de pe la 1200). Am putut vizita cu încântare plantaţia şi crama, păzite de nişte cerberi bulgari cu uniforme kaki şi ochelari de soare în care se oglindesc munţii de un albastru cenuşiu ai zonei. Un oenolog autohton ne-a prezentat via, utilajele, cisternele de beton, halele cu sticle şi linii de îmbuteliere, încăperea imensă al cărei spaţiu te îmbată cu aromele insinuate a 1.500 de baricuri în care se înnobilează vinul. Toate vinurile degustate acolo sunt remarcabile: Merlot 2010, Syrah 2010, Petit Verdot 2009, Easy Merlot 2009, Duo 2009 (asamblaj de Syrah şi Merlot) şi Enira 2008 (cupaj de Syrah, Merlot şi Cabernet Sauvignon), însă vinul suprem marca Enira, în mod subiectiv dar unanim, ni se pare a fi Reserva 2007 (cupaj de Syrah, Merlot, Cabernet Sauvignon şi Petit Verdot). Cu acesta ne-am delectat nu la degustare, ci la petrecerea aniversară care a urmat.
A fost o noapte splendidă, cu formaţie de jazz, cu dansatori cu flăcări, cu aperitive irezistibile şi miel la proţap, cu tort de doi metri pătraţi şi focuri de artificii, în care vinul a curs din belşug şi nu am dus lipsă de nimic. Unul dintre chelnerii sobri şi trişti, îmbrăcaţi în negru, cu mănuşi albe, se obişnuise deja cu cererea fiecărui vestic de a i se turna în pahar acelaşi vin. La un moment ni s-a adresat pe rând în româneşte, cu o simpatie evidentă: "Da, da, Reserva Enira, măi frate!" Am aflat apoi că omul lucrase cândva în Spania, alături de nişte români care l-au învăţat cuvântul, cuvintele esenţiale ale apropierii dintre oameni.

Galerie foto

2 comentarii:

  1. Deosebit de frumos si de cald reportajul tau. O incantare pentru ochi obositi si o consolare pentru ce a pierdut calatorul neatent cu valabilitatea propriei sale identitati :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ştii, Răzvan, identitatea fiecăruia nu expiră cum cred ăştia, vameşii, funcţionarii, guvernele, scanatorii fiinţelor noastre călătoare. Ci mai degrabă dânşii, amploiaţii, birocraţii expiră. Şi regimurile. Au în general un termen de valabilitate mult mai mic decât individul. Şi cu atât mai mic în comparaţie cu degustătorul. Şi infinit mai mic decât termenele de valabilitate care ne caracterizează pe noi înşine.

    RăspundețiȘtergere