Cum am dezlegat, la Belgrad, misterul Tămâioasei Negre

Dacă-i întrebi de Tamjanika pe producătorii sârbi, majoritatea îți vor spune că acesta e un soi de struguri autohton, că e al lor, unic în lume, că e specific țării vecine. În realitate, este vorba de Muscat Blanc à Petits Grains, sinonim și similar cu sute de varietăți cultivate în Lumea Veche a vinului, între care se numără și draga noastră Tămâioasă Românească. Dacă însă pe aceiași producători sârbi îi vei întreba de Crna Tamjanika, cum ar veni, de Tămâioasă Neagră, mai bine de jumătate nici n-au auzit de acest soi și nu au știință că Tămâioasa ar putea fi și neagră. Cum misterul Crnei Tamjanika mă bântuie de vreo zece ani, de când am aflat de existența ei și doar atât, datele prezente pe internet fiind de la început foarte puține, cu atât mai incitantă a fost participarea, în 26 mai 2018, la Festival Tamjanike de la Belgrad, la sugestia prietenului meu, care este totodată și PR-ul creativ al CDViN, Dan Coclici.

 

Noi ne-am propus să parcurgem Belgradul și festivalul în trei prieteni, însă întâmplarea a făcut să fim cinci în cele din urmă. Drumul l-am făcut în Volkswagen-ul clasic, impecabil, vechi de 12 ani, cu tapițerie de piele și cu sound pe stil vechi al amicului Claudiu din club. Tractați de două sute și ceva de cai putere, am luat drumul Moraviței într-o blândă dimineață de sfârșit de mai, alături de doi prieteni arădeni care își programaseră, coincidență, un City Break belgrădean care nu avea – din păcate pentru ei – nici o legătură cu vinul și nici cu Tămâioasele. L-am colectat și pe Dan din reședința sa timișoreană și, câteva ore mai târziu, eram deja în capitala sârbă. Ruta Arad – Timișoara – Belgrad cuprinde și pitorescul oraș Vârșeț cu cula sa emblematică, și industrialul Panćevo, și localități în care mai ai șansa infimă să afli câte un vorbitor precar de limba română. 

 

Banatul sârbesc și Voivodina sunt o mare câmpie, cu sate și orășele mai degrabă pe stil iugoslav, cu o decrepire din care pare că locuitorii nu se dezmeticesc ușor, cu hambarele lor goale, cu scrierea totuși mai mult latină decât chirilică, cu tractoarele mititele care ară mici proprietăți agricole în virtutea unei obișnuințe iremediabile. Nu știu dacă poți să vorbești neapărat de neîngrijire, poate că țara sârbească seamănă mai degrabă cu România noastră, zice-se,  mai integrată european. Decât că la sârbi parcă mâncarea e mai gustoasă, serviciile mai bune, prețurile mai prietenoase, cu toată decrepirea ușor de observat, cu tot peisajul nu tocmai „european”. Și cu toate tarifele de peste doi euro per minut la telefonie și de 10 euro per Mb la datele transmise pe internet. Noi ne folosim însă de Wi-Fi și de WhatsApp și totul e bine când se termină cu bine. Financiar, virtual etc. 

 

La Belgrad ne duce o șosea subdezvoltată și o stranie autostradă cu semafoare, care ține vreo 20 de km, de pe la Panćevo, un oraș industrial pe care simți că nu e neapărat necesar să-l revezi. E o aglomerație supărătoare, traficul duduie, e un ritm alert în Belgrad și nici un pic de politică corectă. O jumătate de Budapesta neîngrijită, dar totuși frumoasă. Regulile în trafic se respectă și nu prea, parcă suntem într-o Timișoară lărgită a anilor optzeci, probabil pe la început. Bine că hărțile downloadate în prealabil ne duc direct la excelentul Hotel Marquise, mai central, în zona cu ambasade și moschee și muzeu evreiesc și ministere și parlament și tot ce vrei. Incluzând Muzeul Nikola Tesla. Ne dăm pe bulevarde, aici Hotel Evropa se găsește, în mod firesc, lângă Hotel Moskva… Cum e mare sărbătoare azi, 26 mai 2018, a forțelor Ministerului de Interne, și cum orașul e înțesat de polițiști și multe străzi sunt blocate, găsim de cuviință să intrăm într-un muzeu  dedicat pompierilor, milițienilor, polițiștilor, trupelor de comando, de decontaminare, trupelor speciale de ieri și de azi.

 

Masa o luăm la Restoran Oskar, aproape de de Grădina Zoologică și de Muzeul de Istorie Naturală. De parcul și Fortăreața Kalemegdan. Au aici o pleskavița la fel de bună ca la restaurantul Karageorge din Timișoara, cu kajmak și salată sârbească, cu tot tacâmul.  O coincidență stranie face să îi întâlnim acolo pe cei doi prieteni nu neapărat oenofili ai lui Claudiu, plecați la plimbare după cazarea într-un alt hotel belgrădean. Pe urmă o luăm îndărăt spre Clubul restaurantului Plato, acolo unde are loc prima ediție a festivalului dedicat Tămâioaselor sârbești: Festival Tamijanike. Un loc superb, animat, cu animatori pe stil vechi, cu 25 de crame participante, din Serbia, Macedonia și Muntenegru, înghesuite într-un spațiu cu oglinzi și muzică ritmată, ușor retro, cu dj simpatic purtând palărie à la Borivoj Šurdilović, adică à la Šurda. Costă 1.000 de dinari distracția de persoană, intrare plus pahar, vreo 9 euro,  adică un pic peste 40 de lei. Și face toți banii! 

 

Majoritatea participanților au la stand Tămâioase Albe, Tamjanika, Temjanika cum ar veni, și vreo trei doar oferă raritatea numită Crna Tamjanika/Tămâioasă Neagră. După zece ani de căutări, în sfârșit dau de urma unui vin rarisim. Numai Vinarija Živkovića din Aleksandrovac, partea centrală a Serbiei, Vinarija Mikić din Negotin, estul Serbiei, și Bikicki, din Parcul Național Fruška Gora, nu departe de Novi Sad, oferă acest vin special. Ne înțelegem destul bine în engleză cu cei de la prima cramă enumerată, foarte precar în sârbă cu promotoarea Bikicki și minunat, în limba noastră, cu omul de la Negotin, al cărui tată este de origine română. Așa pot să dezleg misterul Tămâioasei Negre, după un deceniu de căutări. Dejan Mikić ne spune că se numără printre cei 15 producători de Crna Tamjanika din zona Negotin care cultivă în total cca 10 ha cu acest soi extrem de rar. Și ne mai spune că vițele provin de la Mănăstirea Bukovo din apropiere. Tot Dejan, pe românește, ne explică faptul că soiul poate acumula 300 g de zahăr, că strugurii au un gust minunat și că pot fi serviți și ca struguri de masă. Cât despre vin, ce descoperire! Căutați în Serbia Crna Tamjanika, după gustul meu aceasta reprezintă o comoară națională!

 

Se găsește cu precădere în Rajac și Negotin, localități din estul țării, situate cam în dreptul Drobetei Turnu Severin, pe malul celălalt al Dunării, într-un terroir cu soluri nisipoase și cu mult soare. Crna Tamjanika e specifică regiunii cu pricina, Negotinska Krajina, unele varietăți ale acestui soi fiind însă cultivate și în alte zone viticole din Serbia și Macedonia. Aproape dispărut în anii din urmă, soiul a fost salvat prin acțiunea Școlii Agricole din Negotin, care în prezent produce anual vreo 20.000 de butași cu certificat de origine controlată. În regiune, suprafețele cultivate cu Crna Tamjanika cresc anual cu cca 3 ha. 

 

Cultivarea soiului alb de Tamjanika în Serbia este atestată documentar încă din timpul dinastiei Nemanjić (1166-1371). În schimb, Crna Tamjanika/Tămâioasa Neagră are o istorie mai recentă. După unii, această rară varietate de Muscat provine din sudul Franței și a pătruns în Serbia la începutul secolului al XIX-lea. Se pare că există mai puțin de 50 ha în toată țara. Se spune că Crna Tamjanika ar fi fost vinul preferat al președintelui Iugoslaviei, Josip Broz Tito.

Varietate foarte rară a anticului Muscat, Crna Tamjanika ar mai fi cultivată pe suprafețe mici și în Italia și Portugalia.  În Serbia, Tămâioasa Neagră se cultivă și în Fruška Gora, crama Bikicki fiind responsabilă pentru răspândirea ei în zonă. La Mănăstirea Bukovo, fondată în secolul al XIII-lea, și la Școala Agricolă Bukovo de lângă Negotin, a cărei cramă a fost construită între anii 1892 și 1895,  se obțin cele mai calitative vinuri din acest soi. Primul document scris privind producția de vinuri din Negotin datează din 1530. La sfârșitul secolului al XIX-lea majoritatea podgoriilor europene au fost afectate (și ulterior distruse) de filoxeră, iar estul Serbiei (mai ales zona Negotinului) a devenit principalul furnizor al celor  mai bune crame franceze. Acest lucru se datorează în primul rând compoziției solului, în care filoxera nu a putut supraviețui. Ciubărul de vin din Negotin (aproximativ 50 de litri) era vândut francezilor în schimbul unei monede de aur purtând efigia lui Napoleon.

 

Crna Tamjanika  este un soi de struguri autohton, dar nu endemic, ceea ce înseamnă că nu este cultivat numai în Serbia. În Istria și Dalmația este numit Muscat
Rosé, iar în nordul Italiei se numește Moscato Rosa. Mănăstirea Bukovo s-a angajat serios în cultivarea strugurilor acestui soi și a producției de vin de ani de zile. În plus, călugării mănăstirii menționate ajută la răspândirea sa acum în Serbia. Puținii vinificatori care au Crna Tamjanika în podgorii  produc din acest soi un vin roșu sec, de multe ori cupajat. Tămâioasa Neagră este o varietate de Muscat cu o floare feminină funcțională și are nevoie de un polenizator. Cei mai des întâlniți polenizatori sunt din soiurile Bojadiser, Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Merlot sau Pinot Noir. Pielița boabelor de Crna Tamjanika are culoarea albastru închis, lichidul fiind incolor, cu gust și miros de Muscat. Vițele sunt rezistente la temperaturi scăzute. Soiul oferă totuși randamente sărace și neregulate, doar 3-6 tone pe hectar, fiind dificil de dezvoltat și considerat foarte riscant din punct de vedere economic.

 

După o asemenea incursiune oenologică și istorică, ne vedem nevoiți să ne întoarcem la Tămâioasele și festivalul nostru belgrădean. Vinuri de calitate excelentă, dintr-o bună parte a spațiului ex-iugoslav, muzică cu sound analogic, animație, promotoare sexy, plăcută amețeală a unei sărbători continue, transnaționale, de pe Planeta Vinului. Ne rupem greu de această plăcere, cu trei baxuri de Tămâioase sârbești în cârcă, pentru a căuta o terasă unde să vedem finala UEFA Champions League. Lui Claudiu îi place să umble însă, așa că nu ne rămâne decât să colindăm Belgradul aparent fără sens, preț de o repriză fără gol. În repriza a doua însă cedăm fizic și nervos, așezându-ne în fața unui televizor în jurul căruia toată lumea urmărește meciul. Portarul lui Liverpool gafează sublim, ne oferă gafa vieții, e un pic de suspans apoi, doar că Bale dă din foarfecă golul carierei. Ce mai seară belgrădeană!

 

A doua zi e senină, cu soare blând și înghețată la bulevard. Luăm un mic dejun la ora 12 cu brânzeturi și vin roșu de la Vinarija Aleksandrović, tot la Restoran Oskar, iar apoi dăm o raită prin Fortăreața Kalemegdan, unde Dan se pozează cu alămurile unei fanfare de țigani, unde mii de oameni sărbătoresc o duminică de mai care coincide cu ziua poliției, unde niște dansatori populari se rotesc de mama focului pe o scenă aproape neîncăpătoare… Sava și Dunărea se unesc sub ochii noștri, macarale de tot felul construiesc noul Belgrad în zare, podurile sunt mărețe, toată lumea se distrează, niște ambarcațiuni taie apa în viteză spre destinații misterioase, sârbii se bucură cu toții în legea lor, există atâta fericire dincolo de Uniunea Europeană, de spațiul mental în care trăim noi, străinii…

Apoi, plecarea, câmpia Voivodinei, Vârșețul cu a sa culă emblematică. Volskwagenul depășește tot, cumva degeaba. Căci în Vama Moravița nu funcționează sistemul informatic și suntem întorși în Serbia, în drum spre Vama Foeni, care se închide în curând. După o întârziere de două ore, ajungem în sfârșit la Timișoara și Arad, obosiți și supărați pe ai noștri, păstrând totuși în amintirea senzorială un gust inconfundabil de Crna Tamjanika și un picuț din bucuria sârbească a ființei.

 
Galerie foto: Festival Tamjanike, Prin Belgrad, Pe drum