De ce e corect să scriem „fetească”, dar și „Fetească neagră”, și „Fetească Neagră”

Pentru specialist și pentru neofit deopotrivă, în cazul denumirilor soiurilor de viță-de-vie, dilema ține nu atât de corectitudinea scrierii, cât de alegerea unuia dintre modurile corecte de scriere. Dacă în privința textelor în limba engleză, lucrurile sunt clare, soiurile de vie internaționale  cele mai cunoscute având majusculă la toți termenii, în cazul celor din limba română, grafia e mult mai nuanțată. 

Ca să înțelegem de ce e corect să scriem „o fetească”, dar și „Fetească neagră”, și „Fetească Neagră” de asemenea, trebuie răsfoite mai multe dicționare ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române. Rezumând, chiar dacă normele lingvistice prevăd că numele varietăților de plante, între care se numără și via, exprimate prin adjective sau prin substantive comune se scriu cu literă mică (fetească, băbească, coarnă, tămâioasă), este permisă, ca excepție, evidențierea lor prin majusculă, atunci când apar, de exemplu, pe o etichetă iar autorul vrea să le marcheze valoarea specială. În această situație excepțională, conform acelorași reguli ortografice, când numele este alcătuit din mai mulți termeni, litera mare este obligatorie numai la primul dintre aceștia (excepție fac desigur denumirile de soiuri care conțin toponime, și toponimul fiind scris cu majusculă în acest caz: Negru de Drăgășani, Mustoasă de Măderat etc.).

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), ediția online, adică varianta la zi, precizează destul de laconic în Preambul, la subcapitolul 3.1. Scrierea cu literă mare: „ (...) 2.20. soiuri de plante şi rase de animale, inclusiv numele provenite dintr-un adjectiv, când acesta, scris cu literă mică, ar putea fi interpretat ca un calificativ oarecare: Aurora (soi de floarea-soarelui), Marele Alb (rasă de porci); vaca Dobrogeană (rasă de vaci); • Dar adjectivele respective se scriu cu literă mică când exprimă o calificare oarecare: oaie dobrogeană”. Mai apoi, găsim la subcapitolul 3.2. Scrierea cu literă mică:  „2.10. varietăţi de plante şi de animale, sortimente de băuturi, de produse alimentare etc.: aligote, angora, băbească, buldog, cabernet, camembert, caniş, cornul-caprei (varietate de ardei), fetească, ionatan, merinos, spancă, ţigaie, ţurcană; • Dar pe etichete, numele produselor se scriu cu literă mare”.

  O ediție mai veche, în varianta tipărită, DOOM, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, specifică la sub capitolul 3.1 Scrierea cu literă mică: „ - varietăți de plante și animale, soiuri de vin, produse alimentare etc.: aligote, angora, astrahan, băbească, buldog, cabernet, camembert (…)” (p. LV). În schimb, aflăm mai multe în subcapitolul  3.2, care precizează că se scriu cu literă mare: „Soiuri de plante și rase de animale: Aurora, Bazna, Marele Alb (…)” și că se scriu cu literă mică „numele varietăților de plante și animale exprimate prin adjective sau prin substantive comune ” (p LIX). Cea mai importantă excepție vine pe urmă însă: „Pentru a sugera anumite atitudini sau sentimente, a marca valoarea specială a unui cuvânt, a-l scoate în evidență - pe etichete, plăcuțe, indicatoare, în adrese, pe hărți, în titlurile coloanelor din tabele etc., cuvintele scrise obișnuit cu literă mică se scriu cu literă mare: Aligote, Băbească, Cabernet, Camembert (…)” (p. LXI). Evrika!

Cercetând o ediție și mai veche a DOOM, cea din 1989, apărută la Editura Academiei RSR din București, ne lămurim și mai tare citind Introducere, V. Scrierea cu litere majuscule. Astfel, se scriu cu inițială majusculă „15. Numele proprii ale raselor, speciilor, varietăților  etc. de animale sau de plante; când numele este alcătuit din mai mulți termeni, majuscula este obligatorie numai la primul dintre aceștia: Pinzgau, Schwyz,(vaci), Bazna, York, Marele alb (porci), Sussex (găini), Toulouse (gâște), Napoleon (mere, pere, struguri, cireșe), Aurora, Record (floarea-soarelui), Cornul-caprei (ardei) etc. (Vezi însă II.12)”. Nerăbdători, sărim la subcapitolul respectiv, de unde aflăm că se scriu cu literă mică: „Numele raselor, speciilor, varietăților etc. de animale sau de plante exprimate prin adjective: crețesc, pietroasă etc. sau prin substantive comune (…): angora, astrahan, buldog, caniș, ionatan, mangalița, merinos, spancă, țigaie, țurcană etc. (ultimele folosite și ca adjective)” (p.  XXXI).

Rezumând și extrapolând regulile cuprinse în cele trei dicționare, un specialist în domeniu, un autor al unor cărți de enologie, un blogger de vin etc. poate să scrie numele unui soi de vie cu majusculă la primul termen și minusculă la al doilea sau cu majusculă la ambii termeni (nuanța este că majuscula la inițiala celui de-al doilea termen nu este obligatorie, însă dacă apare, nu e greșită)  chiar și atunci când acesta se exprimă prin adjective sau prin substantive comune, dacă el –specialistul, autorul, bloggerul – vrea să evidențieze valoarea specială a acestui nume. Și spuneți-mi mie ce iubitor de vin din categoriile menționate mai sus nu își dorește asta? Pentru orice împătimit, numele care desemnează obiectul pasiunii se scrie cu majusculă!

 Pentru exemplificare, am răsfoit mai multe cărți în domeniu care ilustrează cele de mai sus. În cartea lui Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România, Curtea Veche Publishing, București, 2013, soiurile apar cu litere mari: Tămâioasă Românească, Sauvignon Blanc, Pinot Noir etc. În volumul semnat Hugh Johnson&Jancis Robinson, Atlasul mondial al vinului, Editura Litera, București, 2013, găsim numai majuscule la inițialele termenilor:  Fetească Regală, Fetească Neagră, Băbească Neagră, dar și Pinot Noir, Riesling Italian, Cabernet Sauvignon. Găsim de asemenea numai denumiri cu majuscule în Ghidul de vinuri românești Gault&Millau 2019: Fetească Albă, Pinot Gris, Crâmpoșie Selecționată, dar și în cartea lui Dan-Silviu Boerescu Ghidul vinurilor 2008 apărută la Editura Trei din București în 2007: Fetească Albă, Fetească Neagră, Fetească Regală, Cabernet Sauvignon etc. În enciclopedia Vinurile lumii apărută la Editura Litera în 2010, observăm aceeași modalitate de scriere:  Tămâioasă Românească, Fetească Neagră ș.a. 

În schimb, alte volume, semnate de specialiști în oenologie, consemnează numele soiurilor de viță-de-vie cu majusculă la primul termen și minusculă la cel de-al doilea. În Vechi soiuri romînești de viță de vie, Editura Adevărul, București 2015, semnată de Ion M. Pușcă, găsim: Alb românesc, Băbească neagră, Rară neagră, Negru vârtos, Majarcă albă, Gordin gurguiat, Cabasmă neagră, Cabasmă albă, Bătută neagră, Galbenă uriașă, Negru mare, Negru moale, Negru românesc, Om rău, Rară albă, Coarnă albă, Coarnă neagră, Coarnă roșie, Coarnă vânătă, Razachie albă, Razachie roșie, Țâța caprei, Țâța vacii… De asemenea, aceeași modalitate de scriere o întâlnim la Bogdan Ulmu, în cartea Vina&vinul gastronomiei, BCC Publishing , 2012: Fetească neagră, ca și în lucrarea Cartea viei și a vinului, București, Editura MAST, 2015, semnată de Vitalie Guțu, Florin Mateescu, Marcel Avarvarei: Fetească regală, Majarcă albă, dar și Pinot gris, Riesling italian, Sauvignon gras…

Există în alte cărți o modalitate mixtă de exprimare în privința soiurilor de vie. Mihai Patic, în Enciclopedia viei și vinului, Editura Tehnică, București, 2006, folosește termenii: Fetească neagră, Păsărească neagră, Fetească albă, dar și Pinot gris, Traminer roz, Pinot noir, Tămâioasă albă, însă scrie numai cu majuscule soiuri precum Cabernet Sauvignon sau Pinot Blanc. La rândul lor, autorii Balla Géza, Szikler Walter, Virgiliu Ciutina și Radu Puică, în lucrarea Aprecierea calității vinurilor prin degustare, Editura Multimedia Internațional, Arad, 2005, scriu astfel: Burgund mare, Tămâioasă românească, Fetească regală, Fetească neagră, Pinot gris, Pinot Noir și Cabernet Sauvignon…

În ampelografii, lucrări de specialitate, teze de doctorat din domeniul vinului, autorii folosesc varianta cu majusculă la inițiala primului termen și minusculă la inițiala celui de-al doilea. Explicația logică pentru această alegere este că toți acești specialiști s-au format cu mult timp în urmă, pe vremea în care normele limbii române erau cuprinse în DOOM-uri apărute până în anul 1989 sau imediat după acest an. Wikipedia, care preia de fapt informațiile conținute în cărți de specialitate mai vechi, consemnează la fel soiurile românești: Fetească neagră, Băbească neagră, Fetească albă, Fetească regală ș.a.

Chiar dacă, din motive și subiective, și practice,  pe blogul Pivnicer și pe site-urile vestik.ro și cdvin.ro am ales să scriu numele tuturor soiurilor cu majuscule la ambii termeni, nu sunt străin de varianta mai laborioasă și pedantă care presupune respectarea canoanelor de ieri și de azi ale DOOM. În calitate de locuitor al unei patrii atât de complexe care este limba română, pornind de la canoanele de mai sus și de la propria experiență oenofilă (vezi link-urile), voi încropi mai jos câteva texte care să cuprindă toate formulele de scriere a numelor soiurilor de vie:

„Pentru cei care nu urăsc soiurile aromate, o tămâioasă poate reprezenta întotdeauna un deliciu, în toate varietățile sale: Tămâioasa românească (Tămâioasa albă), Tămâioasa roză (Muscat Rouge de Frontignan), Tămâioasa neagră (Crna Tamjanika). Între vinurile mele preferate dintre aceste varietăți se numără: Crna Tamjanika 2016 de la Vinarija Mikić (Negotin, Serbia), Tămâioasă Românească 2013 (dulce) de la Prince Știrbey și Tămâioasă Roză 2013 (demidulce) de la Domeniul Coroanei Segarcea.

De-a lungul anilor, clubul Vestik a organizat în dormitorul bunicii mai multe degustări cu vinuri obținute din vii centenare. Între acestea s-a strecurat și o fetească, una provenită din Ardeal, de pe o plantație săsească. Astfel, după ce în mai 2017 și mai 2018 ne-am delectat, mulțumită amicului Herbert Szasz (alias Wine Hunter), cu un vin argentinian din soiul Malbec - Bodega Enrique Foster Firmado 2009 - provenit din strugurii unei vii plantate la începutul secolului al XIX-lea, am avut plăcerea să servim, în mai 2021, în timpul unei degustări cu vinurile Cramei Zaig, cupajul Fetească Albă&Sauvignon Blanc 2019. Vinul obținut din soiul Fetească albă care se regăsește în acest cupaj este creat din strugurii unei vii săsești mai vechi de o sută de ani, care este supusă unei forme de tăiere specifice, cu două corzi dispuse în formă de inimă pe araci. O lună mai târziu, în iunie 2021, prietenul Schmak András ne-a servit, în cadrul unei degustări cu vinuri maghiare, o cadarcă obținută din strugurii unei vii centenare: Vida Péter Bonsai Öregtőkék Kadarka 2017. Originea soiului Cadarcă, care are cam o sută de sinonime și este cultivat deopotrivă în Balcani și Europa Centrală, e una controversată. O revendică Ungaria, România, Albania, Muntenegru și Turcia! 

Soiul Negru de Drăgășani, încrucișare a soiurilor Negru vârtos și Saperavi, a fost creat la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Drăgășani, fiind omologat în 1993. Cramele Avincis și Prince Știrbey se pot mândri cu cele mai calitative vinuri din acest soi, obținute chiar în Podgoria Drăgășani. Totuși, în România există și alte crame care dețin plantații de Negru de Drăgășani, cum ar fi Cramele Recaș (Banat), Vinarte (Stârmina, Mehedinți), Vinaltus (Craiova), Familia Vlădoi (Siminoc, Dobrogea). Un alt producător de top este Crama Viile Metamorfosis din Vadu Săpat (Dealu Mare). Maestrul Fiorenzo Rista elaborează acolo de mai bine de zece ani unele dintre cele mai frumoase vinuri care poartă pe etichetă numele Negru de Drăgășani. Calitatea lor reflectă perfect exigențele prestigiosului grup italian Marchese Antinori, care deține crame din Europa, America de Nord și America de Sud. Afacerea Antinori se numără printre cele mai vechi zece afaceri neîntrerupte din Europa, cu o vechime aproape milenară, iar atenția sa pentru soiul autohton Negru de Drăgășani dovedește că acesta ar putea deveni un adevărat brand de țară în materie de vin roșu pentru România, la fel de important ca Feteasca Neagră. Viile Metamorfosis Via Marchizului Negru de Drăgășani 2013 se numără printre feblețele mele, acest vin poate sta cu mândrie pe masa de Revelion a oricărui connaisseur, fie el marchiz sau simplu oenofil!”

 

Cum am dezlegat, la Belgrad, misterul Tămâioasei Negre

Dacă-i întrebi de Tamjanika pe producătorii sârbi, majoritatea îți vor spune că acesta e un soi de struguri autohton, că e al lor, unic în lume, că e specific țării vecine. În realitate, este vorba de Muscat Blanc à Petits Grains, sinonim și similar cu sute de varietăți cultivate în Lumea Veche a vinului, între care se numără și draga noastră Tămâioasă Românească. Dacă însă pe aceiași producători sârbi îi vei întreba de Crna Tamjanika, cum ar veni, de Tămâioasă Neagră, mai bine de jumătate nici n-au auzit de acest soi și nu au știință că Tămâioasa ar putea fi și neagră. Cum misterul Crnei Tamjanika mă bântuie de vreo zece ani, de când am aflat de existența ei și doar atât, datele prezente pe internet fiind de la început foarte puține, cu atât mai incitantă a fost participarea, în 26 mai 2018, la Festival Tamjanike de la Belgrad, la sugestia prietenului meu, care este totodată și PR-ul creativ al CDViN, Dan Coclici.

 

Noi ne-am propus să parcurgem Belgradul și festivalul în trei prieteni, însă întâmplarea a făcut să fim cinci în cele din urmă. Drumul l-am făcut în Volkswagen-ul clasic, impecabil, vechi de 12 ani, cu tapițerie de piele și cu sound pe stil vechi al amicului Claudiu din club. Tractați de două sute și ceva de cai putere, am luat drumul Moraviței într-o blândă dimineață de sfârșit de mai, alături de doi prieteni arădeni care își programaseră, coincidență, un City Break belgrădean care nu avea – din păcate pentru ei – nici o legătură cu vinul și nici cu Tămâioasele. L-am colectat și pe Dan din reședința sa timișoreană și, câteva ore mai târziu, eram deja în capitala sârbă. Ruta Arad – Timișoara – Belgrad cuprinde și pitorescul oraș Vârșeț cu cula sa emblematică, și industrialul Panćevo, și localități în care mai ai șansa infimă să afli câte un vorbitor precar de limba română. 

 

Banatul sârbesc și Voivodina sunt o mare câmpie, cu sate și orășele mai degrabă pe stil iugoslav, cu o decrepire din care pare că locuitorii nu se dezmeticesc ușor, cu hambarele lor goale, cu scrierea totuși mai mult latină decât chirilică, cu tractoarele mititele care ară mici proprietăți agricole în virtutea unei obișnuințe iremediabile. Nu știu dacă poți să vorbești neapărat de neîngrijire, poate că țara sârbească seamănă mai degrabă cu România noastră, zice-se,  mai integrată european. Decât că la sârbi parcă mâncarea e mai gustoasă, serviciile mai bune, prețurile mai prietenoase, cu toată decrepirea ușor de observat, cu tot peisajul nu tocmai „european”. Și cu toate tarifele de peste doi euro per minut la telefonie și de 10 euro per Mb la datele transmise pe internet. Noi ne folosim însă de Wi-Fi și de WhatsApp și totul e bine când se termină cu bine. Financiar, virtual etc. 

 

La Belgrad ne duce o șosea subdezvoltată și o stranie autostradă cu semafoare, care ține vreo 20 de km, de pe la Panćevo, un oraș industrial pe care simți că nu e neapărat necesar să-l revezi. E o aglomerație supărătoare, traficul duduie, e un ritm alert în Belgrad și nici un pic de politică corectă. O jumătate de Budapesta neîngrijită, dar totuși frumoasă. Regulile în trafic se respectă și nu prea, parcă suntem într-o Timișoară lărgită a anilor optzeci, probabil pe la început. Bine că hărțile downloadate în prealabil ne duc direct la excelentul Hotel Marquise, mai central, în zona cu ambasade și moschee și muzeu evreiesc și ministere și parlament și tot ce vrei. Incluzând Muzeul Nikola Tesla. Ne dăm pe bulevarde, aici Hotel Evropa se găsește, în mod firesc, lângă Hotel Moskva… Cum e mare sărbătoare azi, 26 mai 2018, a forțelor Ministerului de Interne, și cum orașul e înțesat de polițiști și multe străzi sunt blocate, găsim de cuviință să intrăm într-un muzeu  dedicat pompierilor, milițienilor, polițiștilor, trupelor de comando, de decontaminare, trupelor speciale de ieri și de azi.

 

Masa o luăm la Restoran Oskar, aproape de de Grădina Zoologică și de Muzeul de Istorie Naturală. De parcul și Fortăreața Kalemegdan. Au aici o pleskavița la fel de bună ca la restaurantul Karageorge din Timișoara, cu kajmak și salată sârbească, cu tot tacâmul.  O coincidență stranie face să îi întâlnim acolo pe cei doi prieteni nu neapărat oenofili ai lui Claudiu, plecați la plimbare după cazarea într-un alt hotel belgrădean. Pe urmă o luăm îndărăt spre Clubul restaurantului Plato, acolo unde are loc prima ediție a festivalului dedicat Tămâioaselor sârbești: Festival Tamijanike. Un loc superb, animat, cu animatori pe stil vechi, cu 25 de crame participante, din Serbia, Macedonia și Muntenegru, înghesuite într-un spațiu cu oglinzi și muzică ritmată, ușor retro, cu dj simpatic purtând palărie à la Borivoj Šurdilović, adică à la Šurda. Costă 1.000 de dinari distracția de persoană, intrare plus pahar, vreo 9 euro,  adică un pic peste 40 de lei. Și face toți banii! 

 

Majoritatea participanților au la stand Tămâioase Albe, Tamjanika, Temjanika cum ar veni, și vreo trei doar oferă raritatea numită Crna Tamjanika/Tămâioasă Neagră. După zece ani de căutări, în sfârșit dau de urma unui vin rarisim. Numai Vinarija Živkovića din Aleksandrovac, partea centrală a Serbiei, Vinarija Mikić din Negotin, estul Serbiei, și Bikicki, din Parcul Național Fruška Gora, nu departe de Novi Sad, oferă acest vin special. Ne înțelegem destul bine în engleză cu cei de la prima cramă enumerată, foarte precar în sârbă cu promotoarea Bikicki și minunat, în limba noastră, cu omul de la Negotin, al cărui tată este de origine română. Așa pot să dezleg misterul Tămâioasei Negre, după un deceniu de căutări. Dejan Mikić ne spune că se numără printre cei 15 producători de Crna Tamjanika din zona Negotin care cultivă în total cca 10 ha cu acest soi extrem de rar. Și ne mai spune că vițele provin de la Mănăstirea Bukovo din apropiere. Tot Dejan, pe românește, ne explică faptul că soiul poate acumula 300 g de zahăr, că strugurii au un gust minunat și că pot fi serviți și ca struguri de masă. Cât despre vin, ce descoperire! Căutați în Serbia Crna Tamjanika, după gustul meu aceasta reprezintă o comoară națională!

 

Se găsește cu precădere în Rajac și Negotin, localități din estul țării, situate cam în dreptul Drobetei Turnu Severin, pe malul celălalt al Dunării, într-un terroir cu soluri nisipoase și cu mult soare. Crna Tamjanika e specifică regiunii cu pricina, Negotinska Krajina, unele varietăți ale acestui soi fiind însă cultivate și în alte zone viticole din Serbia și Macedonia. Aproape dispărut în anii din urmă, soiul a fost salvat prin acțiunea Școlii Agricole din Negotin, care în prezent produce anual vreo 20.000 de butași cu certificat de origine controlată. În regiune, suprafețele cultivate cu Crna Tamjanika cresc anual cu cca 3 ha. 

 

Cultivarea soiului alb de Tamjanika în Serbia este atestată documentar încă din timpul dinastiei Nemanjić (1166-1371). În schimb, Crna Tamjanika/Tămâioasa Neagră are o istorie mai recentă. După unii, această rară varietate de Muscat provine din sudul Franței și a pătruns în Serbia la începutul secolului al XIX-lea. Se pare că există mai puțin de 50 ha în toată țara. Se spune că Crna Tamjanika ar fi fost vinul preferat al președintelui Iugoslaviei, Josip Broz Tito.

Varietate foarte rară a anticului Muscat, Crna Tamjanika ar mai fi cultivată pe suprafețe mici și în Italia și Portugalia.  În Serbia, Tămâioasa Neagră se cultivă și în Fruška Gora, crama Bikicki fiind responsabilă pentru răspândirea ei în zonă. La Mănăstirea Bukovo, fondată în secolul al XIII-lea, și la Școala Agricolă Bukovo de lângă Negotin, a cărei cramă a fost construită între anii 1892 și 1895,  se obțin cele mai calitative vinuri din acest soi. Primul document scris privind producția de vinuri din Negotin datează din 1530. La sfârșitul secolului al XIX-lea majoritatea podgoriilor europene au fost afectate (și ulterior distruse) de filoxeră, iar estul Serbiei (mai ales zona Negotinului) a devenit principalul furnizor al celor  mai bune crame franceze. Acest lucru se datorează în primul rând compoziției solului, în care filoxera nu a putut supraviețui. Ciubărul de vin din Negotin (aproximativ 50 de litri) era vândut francezilor în schimbul unei monede de aur purtând efigia lui Napoleon.

 

Crna Tamjanika  este un soi de struguri autohton, dar nu endemic, ceea ce înseamnă că nu este cultivat numai în Serbia. În Istria și Dalmația este numit Muscat
Rosé, iar în nordul Italiei se numește Moscato Rosa. Mănăstirea Bukovo s-a angajat serios în cultivarea strugurilor acestui soi și a producției de vin de ani de zile. În plus, călugării mănăstirii menționate ajută la răspândirea sa acum în Serbia. Puținii vinificatori care au Crna Tamjanika în podgorii  produc din acest soi un vin roșu sec, de multe ori cupajat. Tămâioasa Neagră este o varietate de Muscat cu o floare feminină funcțională și are nevoie de un polenizator. Cei mai des întâlniți polenizatori sunt din soiurile Bojadiser, Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Merlot sau Pinot Noir. Pielița boabelor de Crna Tamjanika are culoarea albastru închis, lichidul fiind incolor, cu gust și miros de Muscat. Vițele sunt rezistente la temperaturi scăzute. Soiul oferă totuși randamente sărace și neregulate, doar 3-6 tone pe hectar, fiind dificil de dezvoltat și considerat foarte riscant din punct de vedere economic.

 

După o asemenea incursiune oenologică și istorică, ne vedem nevoiți să ne întoarcem la Tămâioasele și festivalul nostru belgrădean. Vinuri de calitate excelentă, dintr-o bună parte a spațiului ex-iugoslav, muzică cu sound analogic, animație, promotoare sexy, plăcută amețeală a unei sărbători continue, transnaționale, de pe Planeta Vinului. Ne rupem greu de această plăcere, cu trei baxuri de Tămâioase sârbești în cârcă, pentru a căuta o terasă unde să vedem finala UEFA Champions League. Lui Claudiu îi place să umble însă, așa că nu ne rămâne decât să colindăm Belgradul aparent fără sens, preț de o repriză fără gol. În repriza a doua însă cedăm fizic și nervos, așezându-ne în fața unui televizor în jurul căruia toată lumea urmărește meciul. Portarul lui Liverpool gafează sublim, ne oferă gafa vieții, e un pic de suspans apoi, doar că Bale dă din foarfecă golul carierei. Ce mai seară belgrădeană!

 

A doua zi e senină, cu soare blând și înghețată la bulevard. Luăm un mic dejun la ora 12 cu brânzeturi și vin roșu de la Vinarija Aleksandrović, tot la Restoran Oskar, iar apoi dăm o raită prin Fortăreața Kalemegdan, unde Dan se pozează cu alămurile unei fanfare de țigani, unde mii de oameni sărbătoresc o duminică de mai care coincide cu ziua poliției, unde niște dansatori populari se rotesc de mama focului pe o scenă aproape neîncăpătoare… Sava și Dunărea se unesc sub ochii noștri, macarale de tot felul construiesc noul Belgrad în zare, podurile sunt mărețe, toată lumea se distrează, niște ambarcațiuni taie apa în viteză spre destinații misterioase, sârbii se bucură cu toții în legea lor, există atâta fericire dincolo de Uniunea Europeană, de spațiul mental în care trăim noi, străinii…

Apoi, plecarea, câmpia Voivodinei, Vârșețul cu a sa culă emblematică. Volskwagenul depășește tot, cumva degeaba. Căci în Vama Moravița nu funcționează sistemul informatic și suntem întorși în Serbia, în drum spre Vama Foeni, care se închide în curând. După o întârziere de două ore, ajungem în sfârșit la Timișoara și Arad, obosiți și supărați pe ai noștri, păstrând totuși în amintirea senzorială un gust inconfundabil de Crna Tamjanika și un picuț din bucuria sârbească a ființei.

 
Galerie foto: Festival Tamjanike, Prin Belgrad, Pe drum