Novi Sadul ca o Delicatesă servită pe o terasă cu vedere la Dunăre

Poate părea neobișnuit să scrii un reportaj la un an și mai bine de la întâmplare. Cum nu a mai fost timp atunci, în primăvara lui 2018, pe când colindam Novi Sadul ca pe un alt acasă, am zis să înșir cuvintele acum, în anul tuenti-tuenti, cum se spune la noi la Bruxelles, vorbă de prim-ministru corigent la toate. 
 

Destul că era o zi însorită de primăvară când Claudiu, destoinic membru de club, s-a înființat cu Volkswagenul său clasic și puternic în fața odăilor bunicii pentru a ne prelua spre călătorire către festivalul Novosadski Salon Vina. Pinot picotea la soare, cu o tristețe de puiuț în privire, noi ne pregăteam să ajungem în capitala Voivoidinei via Ungaria.

Se pare că drumul prin Ungaria rămâne pentru arădeni cea mai scurtă rută către Novi Sad. Și dacă n-o fi așa, tot merită să o iei pe autostradă, pe la Nădlac, și apoi să o iei la stânga, spre Beograd, de-a lungul unei porțiuni sârbești de autostradă. Măcar fiindcă poți opri la restaurantul pescăresc de la marginea orașului Szeged, Fehértói Halászcsárda, pentru o ciorbă de somn și alte bunătăți, pentru un rosé unguresc, așa cum am făcut noi. Măcar fiindcă îi poți poza pe Dan și Claudiu cu babețicile lor roșii, în așteptarea chelnerului ceremonios care aduce tot ce îi cere Adina în maghiara ei literară de Arad.

 

În rest, am avut o călătorie plăcută de-a lungul marii câmpii sârbești, un peisaj cu tractoare care seamănă, cu vaste silozuri și mori pe nume Julia, cu steaguri roș-albastru-albe fluturând în vânt. 
Ne-am cazat la Hotelul Park, ale cărui împrejurimi numai de cinci stele nu arată, dar care altminteri oferă un confort suficient călătorului oenofil. Mai ales că festivalul de vin are loc chiar la parterul său.

Să spunem că am ajuns aici din două motive: ne aflam de mulți ani în căutarea Tămâioasei Negre (Crna Tamjanika), un soi rar cultivat pe doar 50 ha în Serbia, pe care speram să-l găsim în cadrul salonului; apoi, am dorit să facem cunoștință cu al doilea mare oraș al Serbiei, fie și pentru că ne-a fost familiar atâta amar de vreme grație postului său de radio în limba română.

 

Până la urmă salonul a fost unul de calitate, cu vreo 90 de participanți și sute de vinuri oferite, însă nu am găsit misterioasa Tămâioasă. Totuși, am aflat aici de un festival dedicat soiului Tamjanika, festival care urma să se desfășoare la Belgrad la sfârșit de mai și în care urma să fie prezenți și câțiva producători de Tămâioasă Neagră. În plus, am întâlnit o mai veche cunoștință de-a noastră, pe Rod Smith, Master of Wine, unul dintre jurații selecțiilor de vinuri pentru mai multe ediții ale cărții The Wine Book of Romania.

 

Spre seară, am zis să degustăm Novi Sadul cu ajutorul vinurilor și gastronomiei locale, așa că am luat un taxi, înțelegându-ne cu șoferul când grație sârbei vorbite de Dan, când cu ajutorul celor mai uzuale cuvinte în engleză. Nu-i place hotelul unde stăm, în schimb e încântat de restaurantul ales pentru cină, Project 72 Wine&Deli, pe care l-am dibuit pe TripAdvisor. Așa am fost și noi, încântați ori poate de-a dreptul extaziați după ce am servit aperitivele gourmet ale casei, însoțite de kajmak, și specialitatea pe bază de vițel, împreună cu un Vranac de top. Servire excepțională, ambient plăcut, chiar dacă acțiunea se petrece pe mica terasă de la stradă, într-un cartier de blocuri. Cred că putem plasa acest restaurant în top 3 al celor mai bune localuri vizitate în cei zece ani de existență a Asociației Vestik, recomandându-l cu entuziasm tuturor călătorilor împătimiți!

 

A doua zi, în drumul nostru spre casă, am trecut trecut Dunărea vizitând orașul și fortăreața Petrovaradin, locurile istorice ale Novi Sadului. Turnul cu Ceas rămâne monumentul emblematic, am ajuns acolo după un urcuș sinuos prin cetatea aflată în curs de restaurare. După îndelungi ședințe foto, după un scurt tur în căutare de suvenire – nu am ales cănile cu Mareșalul Tito și nici pe cele cu Vladimir Putin, ci doar niște tricouri simpatice – ne-am relaxat la un suc, la o bere pe terasa restaurantului Osam tamburaša.  

 

De acolo, cu zoom, am putut imortaliza pescarii de pe Dunăre, picioarele podurilor bombardate în timpul raidurilor NATO dar și podurile reconstruite, turlele bisericilor de tot felul, vechile clădiri habsburgice ale Petrovaradinului, macarale și vapoare, imense bannere cu îngeri. Istoria orașului e una zbuciumată, presărată cu războaie, cu masacre, plină de cuceriri și recuceriri, de populări și depopulări. Nu degeaba, Novi Sadul are atâtea nume: Neoplantae (latină, nume dat de împărăteasa Maria Tereza), Neusatz (germană), Ujvidék (maghiară), Nový Sad (slovacă). I se mai spune și Atena Sârbească, datorită importanței culturale și politice pe care a avut-o pentru sârbi de-a lungul veacurilor.

 

Am părăsit acest oraș de 300.000 de locuitori cu un sentiment de afecțiune și cu nevoia unei revederi, mai ales că în 2021 el va fi, alături de Timișoara, Capitală Europeană a Culturii. Pe drum am oprit pentru câteva minute

pentru a fotografia păsările inocente ale unui iaz nesfârșit.

O vietate la fel de inocentă ne aștepta scheunând acasă, am mângâiat-o îndelung cu mâna care încă purta brățara verde pe care scria Novosadski Salon Vina, un suvenir pătat cu Vranac din capitala Voivodinei.

Galerie foto