Dacă vreodată ai de gând să călătorești către Faro,
cel mai mare oraș din sudul extrem al Portugaliei, în
absența zborului direct
de la Budapesta, poate părea o idee bună să alegi Timișoara pentru o cursă cu
escală la Charleroi. Zborul Wizz Air e programat dis-de-dimineață către
aeroportul low-cost de lângă Bruxelles, ai ceva vreme să vizitezi astfel una
dintre capitalele Europei, pentru ca seara să decolezi către Faro.
Noi așa am făcut, într-o zi de 8 mai a anului
trecut, chiar de ziua defunctului partid comunist român. 
De data aceasta echipa
de degustători rătăcitori a fost formată din Vali, Adina și Dan, iar pretextul
era revederea cu un alt membru al clubului, Dani, aflat cu treburi Erasmus la
Faro. Sculați cu noaptea-n cap, veniți din Arad și Timișoara, am urcat în
familiara aeronavă mov și ne-am trezit după o oră și un pic în inima Belgiei.
Aveam să scăpăm de vremea noroasă și cumva 
morocănoasă după ce am urcat mult
deasupra plafonului de nori, prilej de reflecție și de visare. O iluzie de
scurtă durată, fiindcă Charleroi ne-a întâmpinat cu o ploaie mocănească, cu un
autentic spleen baudelairian. Am coborât din cerul scurt și negru în mașinăria
noastră mov și am făcut cunoștință cu ostilul și supraglomeratul Aeroport
Charleroi Bruxelles Sud.
O omenire călătoare, de toate culorile și
mirosurile, care vorbește toate limbile pământului, se 
înghesuie prin strungile
aeroportuare. Ne ia ceva timp să ne dezmeticim din acest șoc care numai
cultural nu este, să găsim șcătula cu cifru unde să ne lăsăm bagajele, să
descoperim stația de autobuz pentru Bruxelles, să facem față cozii la casa de
bilete. Traseul către autobuz e ciudat, inițiatic, ai de-a face cu scări și
amploiați supărați, cu o totală lipsă de logică a organizării. Nu mai spun de
cozile la toalete, unde ești nevoit să plătești cu cardul doi creițari, euro,
ce-or fi. Poate că n-a fost tocmai o idee bună să o luăm pe-aici. Gândim la
asta în timp ce facem coadă în originala stație de bus, băgați tot într-o
strungă menită să asigure specifica ordine belgiană.
După ce se umplu două-trei 
autobuze, mai avem de
așteptat vreo douăzeci de minute ca să ne înghesuim în sfârșit în mașina plină ochi. Se
vorbește mai mult limba română în bus, or fi muncitori și studenți care se întorc
„acasă”. Ne lasă la stația de lângă Gare du Midi, după o călătorie incomodă, în care am stat ca
sardelele pe ultimul rând de scaune. Ne rămân cu totul vreo șase-șapte ore de explorat
prin capitala Belgiei, deși ne-a cam trecut cheful.
Un taxi ne duce într-unul din locurile emblematice
ale orașului, Place de la Bourse,
acolo unde se află 
superba clădire în care a funcționat bursa din Bruxelles. Cu
ochii la Bourse-Beurs, executăm o ședință foto cu oglinda de apă a fântânii cu
jeturi din piață, apoi pornim în căutarea unui loc unde să luăm micul dejun.
Cam toate sunt închise acum, e abia ora 10 și forfota 
comercială nici nu a
început. Ici-acolo, aparent fără vreo noimă, câte un chelner cară scaune și
mese, dinăuntru în afară, din afară înăuntru. În cele din urmă ne găsim locul, localul
Les Brasseurs de pe Bulevardul
Anspach, pentru câte o cafea și chiar o bere mică, în ronțăit de chipsuri. 
Cineva
are proasta idee să comande un fel de cârnaț, specialitate locală, prilej de insatisfacție totală. Ca să scăpăm de proasta impresie, alegem să vizităm
Palatul Bursei, care aduce cu un străvechi și îngrijit templu elen, unde
admirăm cariatidele lui Rodin, grifonii unei superbe bănci de lemn, coloanele
corintice, statuile frontonului, numele altor burse: Amsterdam, Anvers, Londre,
Paris.
O luăm la pas apoi
prin zona centrală, cu ochii la steagurile în culorile curcubeului, la
însemnele Partidului Socialist, la oamenii-statuie, la desene și firme murale: Chez Maman, Droguerie, Sergent 
Major,
Churchill’s...
Dan ne mână către localul À la Mort
Subite, un fetiș care-i amintește de o altă excursie. Nu e nici asta o idee
prea inspirată: numai unul din chelneri accept o poză cu turiștii care suntem,
berile omonime ale casei sunt niște elaborate creații aproape de nebăut. Ca să
nu suferim ceea ce dă nume berăriei, părăsim prost dispuși locul, în căutarea
unei experiențe mai plăcute.
De asta avem parte vizitând Galeriile Regale
Saint-Hubert, o creație arhitecturală spectaculoasă, cu 
zeci de magazine
de lux, plină de turiști în căutarea
selfie-urilor perfecte. De ajutor le pot fi lucrările sculptorului Jean-Michel
Folon, panseuri în bronz închipuind oameni cu capete stranii, de furculiță ori reprezentând
un uriaș semn de întrebare. Gânduri mai dulci stârnesc însă marțipanele și
multicolorele macarons din vitrine. 
De aici pășim hotărât pe caldarâmul străvechi către
bine cunoscuta Piață Mare/Grand-Place/
Grote Markt. O imensă rezervație de arhitectură gotică și barocă, cu
primăria sa înaltă de aproape o sută de metri, cu statuile sale ostentativ de
aurite. Cumva am impresia că localnicii au dispărut de mult, că totul e un
costisitor spectacol pentru turiști, specie din care facem parte, obosiți, și
noi.
Unul
dintre cei mai celebri locuitori ai Bruxelles-ului, Victor Hugo, a găsit însă de
cuviință să considere 
Grand Place drept una dintre cele mai frumoase piețe ale
lumii. Și cine ar putea să-l contrazică pe marele scriitor francez în privința
acestui loc inclus în patrimoniul UNESCO? Aici au pierit arși de Inchiziție
primii martiri protestanți, aici au fost decapitați mai mulți conți, aici a
avut loc grandioasa procesiune Ommegang prin care 
împăratul
Carol Quintul își desemna fiul drept moștenitor al tronului. Și tot în Grote
Markt s-a petrecut în 1695 unul dintre cele mai tragice momente din istoria
orașului: bombardarea Bruxelles-ului la ordinul Regelui Soare al Franței. Au
fost distruse atunci, de bombe și de incendiile care au urmat, mii de clădiri. Ironia a făcut ca palatul cel
mai țintit, Hôtel de Ville, să reziste cel mai bine
bombardamentului, grație zidurilor sale de piatră.
Mai rămâne să descoperim și băiețelul acela de metal
zis Manneken Pis, care face pipi în fața unei mulțimi nesecate de curioși. E o
scenă destul de comică, micul salvator susură deasupra trecătorilor lichidul
care stinge și acum izbucnitele și neizbucnitele incendii ale capitalei
belgiene. Cam asta a fost tot, cam atât am reușit să cuprindem
în cele 
câteva ceasuri disponibile în Bruxelles. Și dacă tot ne pregătim de
plecare, către aeroport și mai apoi către Faro, prin aerul prețios al Europei
Occidentale, poate că e potrivit să ne odihnim pe o terasă, pe terasa de la Café Capitale, pentru o cafea și un pastel de nata, prăjitura tradițională
portugheză care ne amintește de dragul de Dani, studentul nostru aflat în
Erasmus la capătul hărții europene. Idee excelentă! Poate că aici, încercând
gustul altei lumi, ne-am simțit cel mai bine la Bruxelles.
E vreme să chemăm o mașină și să
redescoperim Gare du Midi și autobuzul burdușit care să ne transporte 
la
dezagreabilul aeroport din Charleroi. Luăm un BMW uriaș, condus de un șofer
arab la fel de uriaș, care conduce pe străzile aglomerate ca la o cursă de
campionat mondial. Mașina pare că zboară, omul accelerează anume înainte de
trecerile de pietoni, ca să frâneze brusc apoi, când îi iese în cale vreun
trecător tacticos. Și ne mai duce pe un traseu nefamiliar, printr-o zonă
industrială care pare rău famată și foarte departe de centru. Ajungem totuși la
timp, alungând cele mai negre gânduri care ne pot trece prin mințile noastre de
provinciali bănățeni și arădeni.
Peste câteva minute, iată-ne în autobuz. Pe scaunele
din față șed doi belgieni, unul dintre ei fiind foarte
beat, atât de beat încât
se încumetă să vapeze tot drumul către Charleroi, vorbind încontinuu. Trecem
prin furcile caudine ale aeroportului, o cale întortocheată și lipsită de sens,
presărată cu plictisiți oameni de ordine care ne dirijează ca pe vite către o
strungă deloc imaginară. Când ajungem în preajma uneia dintre toaletele
aeroportului, îl văd pe turmentatul companion din bus cum se strecoară pe sub
porțile de metal, alegând să pătrundă în spațiul rezervat femeilor...
Mai avem ceva de așteptat până să ne ridicăm
deasupra norilor, în căutarea unei țări mai agreabile. Ni se face foame și,
după o tradițională coadă la chioșcul cu cartofi prăjiți și după ce vânzătorul
încurcă sosurile ori le livrează pe cele dorite de mușchii lui, redescoperim
plăcerile culinare belgiene. Crumpii au gust de talpă de pantof purtat de
Charlot, sosurile sunt chiar grețoase, scaunele terasei improvizate – atât de
inconfortabile...
De aceea, când decolăm în strâmtul nostru avion
Ryanair care nu acceptă plata cash și nici cardurile 
noastre de provinciali ai
Europei, spunem cu ușurare: Adio, Belgia,
ne-a fost de ajuns! Ședința foto care urmează, cu imagini surprinse prin
hubloul avionului, e însă fabuloasă. Termocentrala Amercoeur
continuă să fumege cu amărăciune, eolienele se rotesc aproape sincron, ca niște
jucării create din bețe de Marocco, lumea terestră se îndepărtează de noi, în
toată frumusețea ei pixelată, delimitată, geometrică. Avem parte de cer senin,
telefonul poate zooma pe micile aeronave care se deplasează mai iute decât noi,
la distanțe ce par chiar tangibile. Traversăm pe rând Belgia, Franța, Spania și
Portugalia, se văd atât de bine Pirineii și niște fluvii ale căror nume încerc
să le ghicesc.
După aproape trei ceasuri de zbor, Europa înnoptată se
apropie iar de noi, împodobită cu șiraguri de 
lumină care se oglindesc în
valurile oceanului. Coada avionului Ryanair seamănă cu cea a unui
pește abisal, strălucind pe fundalul luminițelor unei lumi din adâncuri, care
se întâmplă să fie chiar lumea oamenilor. Șoseaua și mașinile și clădirile și
apele par acum chiar tangibile, contactul cu pista e chiar lin și blând, asemenea
țării pe al cărei pământ unii dintre noi pășesc întâia oară. E alt spirit aici, 
tot spleen-ul bruxellez s-a risipit ca un vis urât,
briza pare că adie chiar și în clădirea aeroportului, mai mică, mai puțin
aglomerată, mai prietenoasă. Un șofer prompt ne duce pe rând către cele două
pensiuni care ne vor fi casă vreme de câteva zile. Hanul meu și al Adinei se
numește Casa Amarela, e o clădire
tradițională cu etaj, în care se pătrunde cu cifrul de rigoare. Pe jumătate
adormiți, în patio-ul din care se văd stelele și luminile câte unui avion,
retrăim experiența unei zile foarte intense.
Imaginile
se derulează ca un rezumat mental, trezirea în noapte, aripa avionului
înclinându-se la 
decolare, Pădurea chiar Verde a Timișoarei, mica lume belgiană
învăluită în fumul unei termocentrale, Charleroi, Bruxelles, berea nașpa
creatoare de moarte subită, Manneken care face Pis, toată aurirea aia
ostentativă din Grote Markt, șoferul
de BMW campion, norii de vată de zahăr după care îți vine să întinzi mâna,
eolienele ca niște scobitori rotindu-se pe macheta lumii, avionul mic ca un
proiectil care zboară din sens opus și pare că intră în coada aeronavei
noastre... Mâine însă ne așteaptă o relaxantă, algarviană zi în compania lui
Dani, a berzelor bisericoase, a florilor arborilor de jacarandá, semn că viața și lumea și
călătorirea rămân atât de frumoase.
Bourse-Beurs. Fondată în anul 1801 prin decret napoleonian, Bursa din
Bruxelles avea să funcționeze, 
începând cu anul 1873, într-una dintre cele mai
frumoase clădiri din oraș, Palais de la Bourse. Construcția acestui edificiu
neoclasic a durat cinci ani, fiind parte dintr-un proiect arhitectural mai
amplu, al cărui autor a fost arhitectul Léon-Pierre Suys, cel care a și
conceput bulevardele moderne al capitalei belgiene. După planurile sale, Place
de la Bourse/Beusplein/Piața Bursei a fost creată prin 
acoperirea râului Sena,
iar Bulevardul Anspach poartă numele primarului din epocă. Palatul Bursei e
împodobit și cu sculpturile lui Auguste Rodin, unul dintre cei mai cunoscuți
locuitori ai Bruxelles-ului. Ultimul ocupant al clădirii a fost bursa
pan-europeană Euronext, care a funcționat acolo până în 2014. Municipalitatea a
cumpărat fosta clădire a Bursei și, după mai mulți ani de lucrări, etajele
superioare au fost transformate într-un
muzeu al berii. Deschis în septembrie 2023, Muzeul „Belgian Beer World” își
propune să atragă anual 300.000 de vizitatori.
O
bere de patrimoniu. La cei 11,5 milioane de locuitori, Belgia
are pe teritoriul său nu mai 
puțin de 430
de fabrici de bere, peste 50.000 de oameni fiind angajați în această
industrie care contribuie cu 1% la
PIB-ul țării. Nici nu e de mirare atunci că berea belgiană a devenit parte a
patrimoniului mondial UNESCO. Muzeul „Belgian Beer World”, amplasat în fosta
clădire a Bursei, renovată cu fonduri europene, a fost creat prin implicarea Federaţiei
producătorilor belgieni de bere. Pe lângă spațiile expoziționale, muzeul oferă,
pe acoperișul Palatului Bursei, și posibilitatea degustării acestui produs
național.
Charleroi vs Bruxelles. Impresia călătorului neavizat poate fi aceea că
Charleroi este o mică urbe din preajma capitalei, acolo unde unii s-au gândit
să creeze un aeroport pentru călătorii cu mai puțini bani. În realitate însă,
cu cei peste 200.000 de locuitori ai săi, Charleroi este al patrulea oraș ca
mărime din 
Belgia, după Bruxelles (regiunea), Anvers și Gent. Unul dintre cei
cunoscuți locuitori ai săi a fost pictorul René Magritte. Aeroport de Charleroi
Bruxelles Sud, situat la 45 km de capitală, înregistrează anual peste 8
milioane de pasageri. Din avion, poate fi fotografiată uriașa termocentrală
Amercoeur, de pe malul râului Sambre. Comuna Charleroi numără nu mai puțin de
400.000 de locuitori. Pentru comparație, Regiunea Capitalei Bruxelles înglobează
19 comune cu o populație de cca 1.250.000 de locuitori. În schimb, orașul
propriu-zis, Bruxelles, care este totodată una dintre comunele regiunii, are
doar 190.000 de locuitori, mai puțin decât Charleroi. Bruxelles a fost desemnat
doi ani la rând, în 2008 și 2009, drept cel mai plictisitor oraș al Europei, în
urma unor sondaje făcute în rândul turiștilor de TripAdvisor.
Galeriile Regale. În 1836, la șase ani după ce Belgia și-a cucerit
independența, într-un Bruxelles aflat în plină dezvoltare, un tânăr arhitect
olandez pe nume Jan Pieter Cluysenaar a avut ideea să
lege două 
străzi din centrul orașului, Rue du Marché Aux Herbes și Rue de la Montagne
aux Herbes Potagères, cu ajutorul unei galerii. Proiectul, care presupunea un
lung proces birocratic, presupunând exproprieri și demolări pe mai multe
străzi, incluzând Rue Saint-Hubert, a avut nevoie de un deceniu ca să fie
demarat, fiind întâmpinat cu proteste. Pus în fața evacuării, un bărbier
disperat a recurs la gestul suprem, tăindu-și beregata cu propriul brici.
Piatra de temelie a fost pusă de regele Leopold I,
cu o mistrie de aur, în 1846, inaugurarea având loc un an mai târziu. La
acea dată, Galeriile Saint-Hubert, construite în stil neoclasic, erau cele mai
lungi – 200 de metri, cele mai înalte - 8 metri, cele mai bine luminate și cele
mai bine decorate galerii ale lumii. Turistul modern care le vizitează
descoperă un lux multicentenar în cele peste 50 de restaurante, cafenele,
magazine de îmbrăcăminte, ciocolată, cărți și cadouri. Complexul cuprinde și
100 de apartamente, închiriate neîntrerupt de la mijlocul sec. al XIX-lea.
Grote
Markt, Grande-Place, Piața Mare. Actuala
piață centrală a fost ridicată pe locul unei străvechi 
piețe înființate în sec.
XI, în preajma unei și mai vechi cetăți, de secol X, construite de Carol I,
duce al Lorenei Inferioare, în jurul căreia avea să se dezvolte orașul
Bruxelles. Piața de Jos/Nedermerkt ocupa terenul unei mlaștini asanate.
Devenită în veacurile următoare Piața Mare, alături de ea funcționau și alte
trei piețe, de țesături, de pâine și de carne, înconjurate de clădiri din lemn
și de piatră. Actuala formă a fost delimitată
în sec. XIV. La începutul veacului următor a început construcția
primăriei 
orașului, ulterior fiind ridicate Casa Regală și casele
breslelor. Distrusă în bombardamentul
din 1695, a fost reconstruită ulterior, căpătând actuala înfățișare în secolul
XIX, în urma unei alte reconstrucții și restaurări. A funcționat ca târg
propriu-
zis până în anul 1959, fiind inclusă în patrimoniul UNESCO în 1998. O
dată la doi ani, în preajma datei de 15 august, ca o comemorare a celui mai
tragic moment din istoria orașului, Piața Mare este împodobită cu un imens
covor de begonii, iar în anii alternativi, clădirea Primăriei este decorată de
cei mai cunoscuți florari ai țării, în cadrul Festivalului Flowertime.
O
primărie la înălțime. Construit de comunitatea flamandă de-a lungul a
jumătate de secol, cel mai cunoscut edificiu din Grand-Place, Hôtel
de Ville/Stadhuis/Primăria, ascunde o istorie zbuciumată, de care ar trebui să
aibă știință și cei mai cuprinși de spleen turiști din Bruxelles. A fost
ridicată în mai 
multe etape: 1402-1421, aripa stângă; 1444-1449, aripa dreaptă;
1449-1455, turnul central. Și dacă somptuasa clădire a fost construită la
concurență cu edificiul primăriei din Leuven, impresionantul său turn a fost
înălțat în virtutea unei alte întreceri, cu puterea princiară, instalată în Palatul
Coudenberg, și cu cea religioasă, reprezentată de Catedrala Saints Michel et
Gudule. Celelalte două clădiri, înalte de 91 m, au fost depășite de primărie,
adică de sediul puterii orășenești, prin amplasarea în vârful turnului său de
91 m a statuii de 5 m reprezentându-l pe Sfântul Arhanghel Mihail, patronul
orașului, răpunând balaurul. Stadhuis a fost unicul edificiu care a rezistat
bombardamentului de la 1695, efectuat la ordinul Regelui Ludovic al XIV-lea, un
fel de balaur al Franței, ca parte a războiului purtat împotriva Ligii de la
Augsburg (1688-1697). Clădirea a fost extinsă în anii 1706-1711 și restaurată
între anii 1843 și 1903. E decorată cu 300 de statui, ale regilor și membrilor
familiilor regale, ale aristocraților, șefilor breslelor, oamenilor de seamă ai
urbei. Interiorul cuprinde: Sala Gotică, loc de recepții și reuniuni oficiale,
Sala de Mariaje (fosta sală de judecată); Sala 
Consiliului – locul de întrunire
a municipalității la fiecare două săptămâni; Galeria
Grangé, cu portrete și busturi regale; Anticamera Burgmestrului, adică a
primarului, împodobită cu picturi ale cartierelor dispărute în urma
sistematizării făcute prin acoperirea Senei; Scara de Onoare – împodobită cu
busturile primarilor, destinată doar familiei regale și ambasadorilor. În
curtea clădirii se află două fântâni care simbolizează marile râuri ale
Belgiei, Meuse și Escaut, și o stelă care reprezintă kilometrul zero al
capitalei. Stadhuis este una dintre cele mai vechi clădiri de birouri din lume,
cu o activitate neîntreruptă întinsă de-a lungul a șase veacuri.
De la Manneken la Jeanneke. Pis. Învăluit în legende și costumat cu prilejul unor mari
evenimente, 
cel mai cunoscut simbol al orașului Bruxelles, Manneken Pis, adică
„Omulețul care face pipi”, numit și Petit Julien, e întruchipat de o statuie de bronz nu mai mai mare de 60
cm. Statueta cu rol de fântână e menționată întâia oară într-un act
administrativ de la mijlocul sec. XV. Statui asemănătoare se găseau în epocă și
la Florența și Lille, ca o recuperare a unui antic simbol greco-roman, trimițând
la zeul dragostei, Eros/Cupidon.
Reprezentată în picturi și gravuri bruxelleze din veacul al XVII-lea,
statuia a avut diferite versiuni, 
ultima datând de la 1851. A supraviețuit mai multor evenimente
tragice, precum bombardamentul de la 1695, dar și numeroaselor furturi și
tentative de distrugere. După furtul petrecut în 1965 și după ce a fost
regăsită, în 1966, într-un canal din Charleroi, statueta originală a fost dusă
în Muzeul Orașului Bruxelles din Casa Regelui, în locul său fiind amplasată o
copie. Din 1985, Manneken Pis are, în Rue des Bouchers, o variantă feminină:
Jeanneke Pis, „Fetița care face pipi”.
Un pipi legendar. Mai multe mituri, cuprinse în istorioare publicate în
secol XIX, stau la baza lui 
Manneken Pis. Potrivit unei legende din veacul al
VIII-lea, statueta ar reprezenta un băiețel bruxellez blestemat să nu mai
crească și să urineze continuu, pentru a ispăși vina tatălui său, care ar fi
atentat la castitatea Sfintei Gudula. O altă poveste se referă la un copilaș
care obișnuia să facă pipi pe casa unei vrăjitoare. Descoperind micul
profanator, aceasta ar fi vrut să-l transforme în stană de gheață, însă un om
sfânt l-a scăpat de vrajă, înlocuindu-l cu o statuie. Există și o legendă
legată de bătălia din 1142 dintre trupele Ducelui Godfrey al III-lea de Leuven
şi Lorzii de Grimbergen. Godfrey era un copilaș de doi ani atunci când a ajuns
în fruntea ducatului. În timpul luptelor, pentru a ridica moralul armatei,
comandantul și-ar fi pus lordul, cu tot cu leagăn, pe ramura unui copac. Micul
duce ar fi făcut pipi pe 
lorzii rivali, care în cele din urmă au fost înfrânți. O altă povestioară descrie un copilaș pierdut
de tatăl său, un foarte bogat locuitor din Bruxelles, și regăsit apoi în
ipostaza imortalizată de statueta-simbol. Cea mai cunoscută versiune se referă
la un băiețel care a salvat orașul. Astfel, în timpul unui asediu din sec. XIV,
dușmanii au încercat să distrugă un zid al cetății cu ajutorul unei bombe. Un
copil i-ar fi văzut și a împiedicat explozia, urinând pe fitil. Alții spun că
asediul cu pricina ar fi avut loc în veacul al XVIII-lea, când olandezii ar fi
vrut să incendieze cetatea, salvată în aceeași manieră de celebrul băiețel.
O garderobă de
peste o mie de costume.
Tradiția costumării lui Manneken Pis datează din 1615, din timpul sărbătorii
Ommegang organizate în onoarea arhiducesei Isabelle, când acesta a fost înveșmântat
în haine de păstor. De-a lungul veacurilor, a primit diferite veșminte cu
ocazia sărbătorilor bruxelleze, 
cel mai vechi costum păstrat datând de la 1747,
un dar din partea regelui francez Ludovic al XV-lea. Dacă în 1756 sunt
documentate cinci costume, în prima jumătate a sec. XIX garderoba s-a îmbogățit
cu vreo 30 de veșminte, în 1994 aceasta număra peste 400, în 2005 ajunsese la
750, în 2016, la 950, astăzi depășind 1.000 de costume! Piesele pot fi admirate
în Muzeul GardeRobe MannekenPis. În anul 1954, la Bruxelles a fost înființat
Ordinul Prietenilor lui Manneken Pis, având rol în promovarea culturală și
turistică a Belgiei cu ajutorul acestui simbol.
Membrii ordinului participă la ceremoniile legate de Manneken Pis,
inclusiv la cele care presupun costumarea lui. Pentru a accede în ordin,
aspiranții trebuie să efectueze un stagiu pregătitor de cel puțin doi ani.
Surse: AveHistoria, Ziarul Bursa, Ziarul de Belgia, Ziarul Financiar, Digi 24, Mediafax, Wikipedia
Galerie foto: À la Mort Subite, Aeroporturi, Bourse-Beurs, Bruxelles, Deasupra lumii, Galeries Royales St. Hubert
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu